Archive of Our Own ^beta

Chapter Text

Sâmbătă, 7 august 1971

Se trezi pe întuneric. Fiind începutul lui august, era prea cald în micuța cameră în care îl puseseră. Deși era posibil să-i fie cald din cauza febrei. Întotdeauna avea temperatura ridicată în dimineața de după. Înainte obișnuiau să-l pună într-o cameră cu geamuri, dar acum câteva luni reușise să spargă unul dintre ele și dacă n-ar fi avut gratii ar fi evadat. I-a auzit vorbind despre a-l imobiliza cu înaintarea în vârstă. Încercă să nu se mai gândească la asta.

Își aminti senzația de foame, atât de intensă încât se transformase în furie. Își aminti cum a urlat și a jelit ore întregi, încercuind celula una întra-una. Poate îl vor scuti de ore astăzi, și atunci ar putea dormi. Era vacanță de vară oricum, și nu era cinstit ca el să stea la ore când toți ceilalți băieți aveau voie să petreacă toată ziua frecând menta, jucând fotbal sau uitându-se la televizor. Se ridică, întinzându-se ușor, fiind atent la fiecare junghi și pocnitură ale încheieturilor. Avea o zgârietură proaspătă de gheară după urechea stângă și o urmă adâncă de mușcătură pe coapsa dreaptă.

Își trecu mâna peste pielea capului, unde părul era ras foarte aproape de scalp și i se zburlea în degete. Ura tunsoarea, dar toți băieții din centrul de plasament aveau aceeași freză periuță. Însemna că, atunci când aveau voie să meargă în oraș la sfârșit de săptămână, toată lumea știa, că erau băieți de la Sf. Edmund – ceea ce probabil era și intenția. Comercianții știau pe cine să ia la ochi, deși nu era ca și cum băieții făceau ceva ca să submineze așteptările. Li se spusese atât de des că erau scursurile societății; părăsiți și nedoriți – așa că de ce să nu creeze puțin haos?

Remus auzi pași la capătul coridorului. Era matroana; o putea mirosi, îi putea auzi bătăile inimii. Simțurile sale erau întotdeauna atât de amplificate după unul din episoadele sale. Se sculă, trăgându-și pătura peste el în ciuda căldurii și păși către ușă pentru a asculta mai atent. Matroana nu era singură, mai era un bărbat cu ea. El mirosea a bătrân și cumva...diferit. Un miros dens, feros care îi amintea lui Remus vag de tatăl său. Era magie.

— Sunteți sigur că nu vă pierdeți timpul? îl întrebă matroana pe străin. Chiar este unul dintre cazurile noastre cele mai rele.

— Oh da, răspunse bătrânul. Vocea lui era bogată și caldă precum ciocolata.

— Suntem foarte siguri. Aici îl țineți în timpul…?

— Episoadelor lui, completă matroana într-o voce tăioasă și nazală.

— Pentru propria-i protecție. A început să muște, de la ultima zi de naștere.

— Înțeleg, răspunse bărbatul, părând mai degrabă gânditor decât îngrijorat.

— Dați-mi voie să vă întreb, doamnă, ce știți despre afecțiunea tânărului?

— Tot ce trebuie să știu, răspunse matroana rece. Este aici de la vârsta de cinci ani. Și întotdeauna creează probleme – nu numai din cauză că este unul de-ai voștri.

— De-ai noștri? răspunse bărbatul calm și neperturbat.

Matroana începu să șoptească, dar Remus putu totuși să audă.

— Fratele meu a fost unul. Nu l-am văzut de ani de zile bineînțeles, dar din când în când îmi cere favoruri. Sf. Edmund este o instituție foarte specială. Suntem echipați pentru cazuri problematice.

Remus auzi sunetul cheilor.

— Așadar, trebuie să mă lăsați să-l văd prima. De multe ori are nevoie de pansări. În primul rând, nu știu de ce ați vrut să-l vedeți după o lună plină, dacă știați deja.

Bătrânul nu îi răspunse și matroana păși către camera lui Remus, tocurile ei de piele lăcuită făcând clic-clac pe paviment. Bătu la ușă de trei ori.

— Lupin? Ești treaz?

— Da, răspunse el, strângându-și pătura mai aproape. Îi luaseră hainele pentru a nu și le mai rupe.

— Da, matroană, îl corectă ea prin ușă.

— Da, matroană, mormăi Remus, în timp ce se învârti cheia în ușă, scârțâind.

Ușa era din lemn și știa că ar putea s-o spargă în timpul unui episod, dar fusese întărită cu placaj de argint după incidentul cu geamul. Numai mirosul argintului îi provoca deja greață și dureri de cap. Ușa se deschise. Lumina se revărsă în interior ca apa iar el începu să clipească intens. În timp ce intră matroana în cameră, se dădu automat un pas în spate.

Ea era ca o pasăre, o femeie ascuțită, cu un nas lung și subțire, ochi mărgelați și negri. Se uită la el precaut.

— Ai nevoie de bandaje de data asta?

El îi arătă rănile. Nu mai sângerau, observase că rănile pe care și le provoca, deși erau adânci, se vindecau mai repede decât oricare alte tăieturi și julituri; nici măcar nu avea vreodată nevoie de copci. Cicatricile însă, nu păleau niciodată și lăsau urme de tăieturi argintii pe tot corpul. Matroana îngenunche în fața lui, tamponându-l cu antiseptic și înfășurându-l în tifon, care îi provoca mâncărimi. Terminând cu asta, matroana îi înmână hainele iar el se îmbrăcă rapid în fața ei.

— Ai un vizitator, îi spuse, într-un final, în timp ce își trăgea tricoul peste cap. Tricoul era gri ca toate celelalte haine ale lor.

— Cine? întrebă el, uitându-se drept în ochii ei pentru că știa că nu-i place asta.

— Un profesor. A venit să vorbească cu tine despre școală.

— N-am chef, îi răspunse.

Ura școala.

— Spune-i să se care.

Matroana îi trase una peste ceafă. El se așteptase la asta și nu tresări.  

— Gura mică, îl certă matroana. Ori faci cum îți zic, ori te las aici toată ziua. Acuma hai, îl prinse de mâini și îl trase după ea.

El se încruntă, se gândi s-o dea la o parte, dar n-avea niciun rost. Chiar l-ar fi putut încuia înapoi și era totuși curios despre străin acum. Mai ales pentru că mirosul magiei devenea mai puternic pe parcurs ce înaintau pe coridorul întunecat.   

Bărbatul care îl aștepta, era destul de înalt și îmbrăcat în cel mai ciudat costum pe care îl văzuse Remus vreodată. Era din catifea, de-o culoare vișiniu închis cu broderii aurii, elaborate la manșete și revere. Cravata lui era albastru închis. Trebuie să fi fost cu adevărat bătrân - părul său era alb ca zăpada și avea o barbă incredibil de lungă, care părea să-i ajungă până la brâu. Oricât de ciudat arăta, Remus nu se simțea intimidat, cum de altfel nu se simțea cu majoritatea adulților. Bărbatul avea ochi blânzi și zâmbea către Remus din spatele unor ochelari semi-lună, în timp ce se apropiau de el. Bătrânul întinse o mână și spuse călduros:

— Domnule Lupin, îmi pare bine de cunoștință.

Remus se holbă, fermecat. Nimeni nu i se adresase așa de respectuos până acum. Aproape că se simțea rușinat. În timp ce îi dădu mâna bărbatului, simți o arsură electrică precum acidul de baterie.

— Bună, răspunse, privindu-l.

— Eu sunt profesorul Dumbledore. Mă întreb dacă ai vrea să mă însoțești la o plimbare prin împrejurimi? Este așa o zi frumoasă.

Remus privi în sus către matroană, care dădea din cap aprobator. Numai lucrul ăsta, și merita să aibă o discuție despre școală cu un străin îmbrăcat ciudat - ea nu-l lăsa niciodată afară în timpul lunii pline, nici măcar supravegheat.

Au continuat așa pe câteva coridoare, doar ei doi. Remus era sigur că nu-l mai văzuse vreodată pe Dumbledore la Sf. Edmund până acum, dar el părea să cunoască deja locul. Odată ce ajunseră în sfârșit afară, Remus respiră adânc, razele soarelui de vară învăluindu-l. "Împrejurimile", cum le numise Dumbledore, nu erau vaste. Un petic de iarbă îngălbenită, pe care băieții îl foloseau pentru fotbal și o mică terasă cu buruieni, crescute prin crăpăturile din pavajul nebun.

— Cum te simți, domnule Lupin? întrebă bătrânul.

Remus dădu din umeri. Se simțea la fel ca întotdeauna după aceea. Anchilozat și neliniștit. Dumbledore nu îl certase pentru obrăznicie, doar continuă să zâmbească către el în timp ce mergeau încet de-a lungul gardului care încercuia perimetrul.

— Ce vrei? întrebă Remus într-un final, lovind o piatră din drum cu piciorul.

— Bănuiesc că ai deja o idee, răspunse Dumbledore.

Băgă mâna în buzunar și scoase o pungă maro de hârtie. Remus putea mirosi șerbet de lămâie, și bineînțeles, Dumbledore îi oferi o bomboană. El o băgă în gură.

— Ești magic, zise, simplu. Ca și taică-meu.

— Ți-l mai amintești pe tatăl tău, Remus?

El dădu iarăși din umeri. Nu și-l amintea prea bine. Tot ce-și putea aminti era silueta înaltă, slabă, a unui bărbat care purta o mantie lungă, plângând deasupra lui. Presupunea, că aia fusese noaptea în care a fost mușcat. Momentul ăla și-l amintea destul de bine.

— Și el era magic, zise Remus. Putea să facă chestii să se întâmple. Mama era normală.

Dumbledore îi zâmbi amabil.

— Asta ți-a zis matroana ta?

— O parte. O parte o știam. Oricum, el e mort, s-a sinucis.

Dumbledore păru puțin surprins, ceea ce îl încântă pe Remus. Era un motiv de mândrie, să ai o poveste tragică. Nu se gândea des la tatăl său, în afară de faptul, dacă s-ar mai fi omorât, dacă Remus n-ar fi fost mușcat. El își văzu de viață.

— Maică-mea nu e moartă. Doar nu m-a vrut. Așa că-s aici.

Se uită împrejur. Dumbledore se oprise. Erau la cea mai îndepărtată margine a curții acum, lângă un gard înalt, negru. Era o scândură desprinsă acolo, despre care nu știa nimeni. Remus se putea furișa sub ea când voia și putea ajunge de pe strada principală direct în oraș. Nu mergea niciodată undeva anume; doar hoinărea așteptând poliția să-l ridice și să-l aducă înapoi. Era mai bine decât să nu facă nimic.

— Îți place aici? îl întrebă Dumbledore.

Remus pufni.

— Pe naiba, normal că nu.

Îl privi pe Dumbledore din colțul ochilor, dar nu fu certat pentru înjurătură.

— Da, așa mă gândeam și eu, constată bătrânul. Am auzit că ești puțin cam neastâmpărat, așa este?

— Nu-s mai rău ca ăialalți, zise Remus. Suntem "băieți cu probleme".

— Da, înțeleg. Dumbledore își mângâie barba ca și cum Remus zisese ceva de-o mare importanță.

— Mai ai o bomboană?

Remus întinse mâna nerăbdător. Dumbledore îi înmână punga lui Remus, căruia nu îi veni să creadă ce noroc are. Boșorogul era o pradă ușoară. Mestecă bomboana de data asta, auzind crănțănitul în dinți ca sticla, șerbetul explodându-i pe limbă ca artificiile.

— Știi, eu conduc o școală. Aceeași școală la care a fost și tatăl tău.

Asta îl lăsă pe Remus stupefiat. Înghiți bomboana și se scărpină în cap. Dumbledore continuă.

— Este un fel de școală foarte specială. Pentru vrăjitori, ca mine. Și ca tine. Ți-ar plăcea să înveți să faci magie, Remus?

Remus scutură din cap, dezaprobând vehement.

— Sunt prea greu de cap, zise ferm. N-o să pot intra.

— Sunt sigur că asta nu este adevărat.

— Întreab-o pe ea, Remus smuci din cap înapoi către clădirea înaltă și gri unde stătea matroana la pândă.

— Abia pot să citesc. Sunt prost bâtă.

Dumbledore îl privi o lungă perioadă de timp.

— N-ai avut un început ușor în viață, domnule Lupin și îmi pare rău pentru asta. L-am cunoscut pe tatăl tău - foarte puțin - și sunt sigur că nu și-ar fi dorit...în fine. Eu sunt aici să-ți ofer ceva diferit. Un loc între semenii tăi. Poate chiar un mod de a-ți canaliza toată furia aia pe care o ai.

Remus îl privi intens. Ce conta, dacă era într-un cămin sau altul? Matroana nu îi dădea niciodată dulciuri și nu mirosea a magie. Copiii de la școala lui Dumbledore nu puteau fi mai răi decât băieții de la Sf. Edmund și dacă erau, atunci măcar acum putea să le țină piept într-o bătaie. Însă. Întotdeauna exista un "însă".

— Și cu episoadele mele? întrebă cu mâinile în sân. Io-s periculos, să știi.

— Da, Remus, știu, răspunse Dumbledore, întristat. Puse o mână pe umărul lui Remus, cu blândețe.

— Vedem ce putem face. Lasă asta în seama mea.

Remus îi scutură mâna jos și mestecă încă o bomboană de lămâie. Se întoarseră apoi către clădire în liniște, amândoi satisfăcuți că acum se înțeleseseră unul pe celălalt.

Chapter Text

Remus se scărpină iarăși în cap, apoi își scărpină nasul, care continua să curgă. Îl deranjase încă de la cina de ieri, când un alt băiat îi trăsese un pumn. Sincer să fie, Remus îl lovise primul. Dar băiatul - Malcolm White - avea paisprezece ani și era de două ori cât Remus, care avea unsprezece ani. Malcolm făcuse mișto de Remus că merge la o școală specială pentru copii înapoiați și fu nevoit să i-o întoarcă. Acum avea un ochi învinețit, pe care îl regreta. Toți de la noua școală aveau să creadă că era un huligan. Însă, aparent chiar era un huligan.

Matroana îl plesni peste mână și se încruntă la el. Stăteau într-o sală imensă cu case de bilete în King's Cross, privind către două numere de platformă. Era numărul nouă și numărul zece. Matroana se uită din nou la scrisoarea din mână.

— Pentru numele lui Dumnezeu, bombăni.

— Ți-am spus, trebuie să fugim înspre bariere, zise Remus.

— Nu fi ridicol, spuse matroana. Eu nu fug înspre nimic.

— Mă duc eu, atunci. Lasă-mă aici.

Remus l-a crezut pe Dumbledore numai pe jumătate când îi explicase cum să acceseze platforma 9 ¾. Dar apoi începură să apară pachete de la el, livrate de către bufnițe și conținând cărți ciudate, și haine ciudate, și tot felul de ciudățenii, precum condeie și pergament. Dumbledore fusese nespus de generos în ultima lună. Îi prezentase lui Remus o listă cu toate lucrurile de care avea nevoie în noul an școlar și îi promisese să-i trimită cât mai multe din colecția de lucruri la mâna a doua de la Hogwarts. Acum, Remus era dispus să creadă aproape orice ar fi zis bătrânul.

Nu avusese niciodată atâtea posesii și fu chiar bucuros când matroana îi încuie toate lucrurile în biroul ei, ca să nu fie șterpelite de către ceilalți băieți. Acuma fuseseră toate înghesuite într-un geamantan vechi și bătătorit de la centrul de donații, pe care trebuia să îl țină într-un anumit fel ca să nu se deschidă.

— Nu te las nicăieri, Lupin. Așteaptă aici până găsesc un paznic.

Matroana se repezi înspre ghișeul cu bilete, fundul ei bălăngăindu-se tot timpul. Remus aruncă o privire furișată în jur, apoi își linse buzele. Ar putea fi unica lui șansă.

Fugi către barieră ca din pușcă, închizându-și ochii strâns, când se apropie de turnicheții din metal. Dar nu se lovi de nimic. Atmosfera se schimbă și când deschise ochii, se afla pe o platformă total diferită, înconjurat de oameni. Nu de oameni. Vrăjitori.

Trenul era grozav, imens și demodat. "Expresul de Hogwarts". Își înșfăcă geamantanul cu ambele mâini, mușcându-și buza. Erau o grămadă de alți copii de vârsta lui sau mai mari, însă toți erau cu familiile lor, unii plângeau în timp ce erau îmbrățișați și pupați de mame protectoare. Se simți foarte mic și foarte singur și se gândi că cel mai bine ar fi să se urce în tren.

Înăuntru nu putea ajunge la suportul de bagaje, așa că alese un compartiment gol și își așeză valiza lângă el. Privi oamenii de pe platformă, aplecându-și fruntea către geamul rece. Se întrebă, dacă și ceilalți veneau din familii de vrăjitori. Se întrebă, dacă vreunii dintre ei aveau episoade ca și el. Nu credea că ar fi posibil - nimeni nu părea să aibă cicatrici. Mulți purtau haine normale, ca și el (poate cu mai puține găuri și petice), dar unii purtau robe închise la culoare și pălării înalte și ascuțite. Mulți dintre ceilalți copii aveau bufnițe, sau pisici cărate în coșuri. Văzuse chiar și o fată care avea o șopârlă micuță cocoțată pe umărul ei.

Remus începea să se simtă și mai emoționat, stomacul făcându-i tumbe când realiză, că în ciuda a tot ceea ce zisese Dumbledore despre a fi între "semenii lui", va fi la fel de neadaptat la Hogwarts ca oriunde altundeva.

Chiar atunci observă că cineva îl privea înapoi de pe platformă. Era un alt băiat de vârsta lui. Era înalt și subțire, dar nu slăbănog ca Remus. Avea părul brunet, mult mai lung decât al oricărui băiat pe care îl văzuse vreodată, care i se ondula grațios către umeri. Avea pomeți fini, o gură rotundă și ochi uluitori de albaștri. Văzându-l pe Remus că se holbează, celălalt băiat ridică o sprânceană într-un gest care zicea clar: "La ce te uiți, bă'?"

Remus își băgă limba sub buza de jos, așa încât să-și umfle bărbia, strâmbându-se la el. Celălalt băiat surâse ușor, apoi îi arătă degetul mijlociu. Remus aproape că începu să râdă.

— Sirius, ce crezi că faci?! Vino aici imediat.

O vrăjitoare aparent foarte severă, cu aceleași sprâncene unghiulare ca și băiatul apăru brusc, smucindu-și fiul de la geam. Băiatul își dădu ochii peste cap dar ascultă și dispărură amândoi în susul platformei.

Remus se întinse pe bancheta bătătorită de piele și oftă. Începea să i se facă foame și spera ca voiajul să nu fie prea lung. Matroana îi împachetase două sendvișuri cu cașcaval și castraveți murați și un măr, dar nu prea îi era poftă de ele.

După încă câteva minute, ușa de la compartiment se deschise cu forță și o fată dădu buzna înăuntru. Ea îl ignoră pe Remus, zburdând către geam, rezemându-se de sticlă și făcând frenetic cu mâna către familia ei de pe platformă. Era mică și palidă, cu părul roșu, strâns într-o coadă împletită. Fața ei era înroșită de atâta plâns.

Ea continuă să facă cu mâna în timp ce se porni trenul, iar părinții ei făceau cu mâna înapoi, suflând pupici. O fată bosumflată stătea lângă ei. Când trenul părăsi complet gara, fata roșcată se așeză vizavi de Remus, oftând adânc. Se uită la el cu ochi mari și verzi, înlăcrimați.

— E oribil să-ți iei la revedere, nu-i așa?

Avea un accent înalt, burghez.

— Ăă, da, bănuiesc. Remus dădu din cap, sfios.

Nu prea îi plăceau fetele. La Sf. Eddy erau numai băieți, singurul contact pe care îl avusese cu femeile, fusese cu matroana și asistenta școlii - ambele niște curve rele și bătrâne. Fata se uită curios la el.

— Și tu ești dintr-o familie de încuiați? Numele meu este Lily.

— Remus, răspunse el stângaci.

— Taică-meu a fost vrăjitor, dar nu l-am cunoscut...mă rog, am crescut cu încuiați.

— Nu mi-a venit să cred când am primit scrisoarea, zâmbi ea călduros, înveselindu-se. Dar abia aștept să văd cum e, tu nu?

Remus nu știa cum să-i răspundă - dar nu a fost nevoie. Ușa se deschise din nou și un băiat își băgă capul înăuntru. Avea părul lung și negru, ca băiatul la care se strâmbase Remus mai devreme, doar că era drept, parcă lins de vacă. Avea un nas lung și se încrunta intens.

— Aici erai Lily, te-am căutat o veșnicie, spuse el, aruncându-i lui Remus o privire neprietenoasă, genul cu care era deja foarte obișnuit.

— Sev! Lily sări din loc și îl îmbrățișă pe celălalt băiat. Mă bucur să te văd!

El o bătu timid pe umăr, obrajii înroșindu-i-se ușor.

— Hai să stai cu mine în compartiment, e loc destul.

— Oh...Lily se uită înapoi. Poate să vină și Remus? Este singur aici.

— Nu sunt sigur, celălalt băiat se uită la Remus de sus în jos, privindu-l bucată cu bucată. Freza de bătăuș, blugii rupți, tricoul spălăcit, valiza de mâna a doua.

— S-ar putea să nu fie chiar atât de mult loc.

Remus se adânci în scaun, sprijinindu-și picioarele pe bancheta de vizavi.

— Dispari atunci. Nu vreau să merg în compartimentul tău idiot.

Se uită pe fereastră, înadins.

Lily și celălalt băiat plecară. Remus își lăsă picioarele jos. Oftă. Era gălăgie mare în afara micului lui compartiment. Auzea strigăte și râsete și bufnițe care huhăiau și câțiva elevi mai tineri, care încă plângeau. Din nou se regăsi încuiat undeva departe de ceilalți. Începea să se întrebe dacă asta era să fie soarta lui. Poate când va ajunge la acest Hogwarts, îl vor forța și acolo să doarmă într-o celulă de unul singur. 

Brusc se auzi un ciocănit - scurt și vesel - iar ușa se deschise din nou. Remus se afundă și mai adânc în scaun, în timp ce intră în compartiment un băiat, cu o față prietenoasă, părul închis la culoare și vâlvoi, ochelari mari și rotunzi, rânjind.

— Salutare, întinse o mână către Remus. Anul întâi? Și eu, eu sunt James. Dădu din cap către alt băiat mai scund, care îl urmase. El e Peter.

Remus dădu mâna cu James. Se simți ușor și confortabil. Pentru prima dată, nodul sugrumat din stomacul lui Remus începu să se destindă.

— Remus.

— Putem sta aici? Peste tot e plin și Peter are rău de mișcare.

— Nu mi-e rău, șopti Peter, așezându-se vizavi de Remus, privindu-l precaut. Părea puțin verde la față. Își frecă mâinile împreună și privi către podea.

— Știi în ce casă vei fi? îl întrebă James pe Remus, direct.

Remus scutură din cap. Nu știa nimic despre case. Acolo urmau să doarmă?

— În care au fost părinții tăi? insistă James. Au mers la Hogwarts?

Remus dădu încet din cap că da.

— Taică-meu a fost. Habar n-am în ce casă. Maică-mea nu. Ea era norm--o încuiată.

Peter se uită către el brusc.

— Ești semipur?

Remus dădu din umeri, neajutorat.

— Taci din gură, Pettigrew. James îl mustră pe băiatul de lângă el. De parcă ar conta.

Remus tocmai urma să întrebe ce e ală un semipur, când se deschise ușa din nou. Era băiatul arătos care îl înjurase în stație. Se uită furtiv în jur.

— Nu e niciunul din voi înrudit cu mine, nu-i așa? intonă indolent. Avea același accent înalt, elitist, pe care îl aveau și Peter și James. Remus îi displăcu brusc pe toți, știind că îl vor crede comun - și un "semipur", ce-o mai fi și ăla.

— Nu cred, răspunse James, zâmbind. James Potter. Întinse din nou mâna. Celălalt băiat o scutură lejer.

— Ah bun, un Potter. Tata mi-a zis să nu vorbesc cu tine. Se așeză lângă Remus, rânjind. Eu sunt Sirius Black. 

Chapter Text

Remus era aproape sigur că visează. Sau că se înecase în lacul ăla groaznic și asta era doar imaginația creierului său, care inventa lucruri înainte să moară. Se afla într-o sală enormă, de piatră, de mărimea unei catedrale. Era plin de elevi, toți îmbrăcați în robe identice, negre - în afară de cravate - încăperea era iluminată de lumânări. Dar nu orice fel de lumânări - aceste lumânări chiar pluteau. Ar fi putut să se obișnuiască cu asta; ori poate era un șiretlic al luminii, ceva de-a face cu sârme. Dar când se uită în sus aproape că țipă. Nu era niciun tavan - doar cerul înnoptat, întins, atârnând deasupra lor, cu nori gri și stele sclipitoare.

Nimeni altcineva nu părea interesat, în afară de fata cu părul roșcat - Lily - și alți câțiva copii, despre care Remus se gândea că trebuie de asemenea să aibă părinți încuiați. Remus își purta uniforma acum și se simțea puțin mai bine, îmbrăcat la fel ca toată lumea. Toți ceilalți elevi stăteau la mese lungi de banchet, sub drapelele colorate ale caselor lor. James explicase entuziasmat despre diferențele dintre fiecare casă, spre disperarea lui Sirius și Peter, ambii convinși că vor fi puși în casa greșită. Remus nu știa dacă să fie emoționat sau nu. Nu prea vedea cum l-ar putea afecta chestia asta; probabil va fi dat afară după prima lecție oricum. Cu cât petrecea mai mult timp printre vrăjitori, cu atât mai mult era convins de faptul că nu putea fi unul de-ai lor.

Doamna profesoară McGonagall, o vrăjitoare subțire cu o față serioasă, care îi condusese pe cei din anul întâi în sală, stătea acum lângă un scaun, ținând în mână o pălărie maro, veche și jerpelită. Acesta era testul despre care le povestise James. Trebuiau să-și așeze pălăria pe cap, apoi cumva urmau să fie sortați într-una dintre case. Remus se uită la fiecare dintre drapele. Știa deja că nu va ajunge în Ravenclaw; nu și dacă trebuia să fie isteț. Nu avea o părere prea bună despre cel cu bursucul - nu erau niște animale prea grozave, bursucii, mai ales în comparație cu șerpii. Îi plăcea și culoarea verde, dacă ar fi nevoit să-și aleagă o cravată. Însă, James și Peter erau interesați de Gryffindor și având în vedere că erau singurii care fuseseră mai prietenoși până acum, nu l-ar fi deranjat să meargă cu ei.

Un băiat pe nume Simon Arnold a fost primul la rând. Pălăria i se așeză pe cap, acoperindu-i jumătate de față. Remus se întrebă, dacă mirosea atât de rău pe cât arăta. Matroana era maniacă în legătură cu păduchii și speră, ca niciunul dintre copiii care mergeau înaintea lui să nu-i aibă. Simon fu sortat prompt în Hufflepuff, casa cu bursucul, printre aplauze răpăitoare.

Sirius Black fu primul din grupul lor care merse în față. Părea incredibil de emoționat în timp ce se apropia de scaun. Se auziră niște fluierături de la masa celor din Slytherin - câțiva dintre elevii mai mari strigau ceva către el. Două fete tinere cu o grămadă de cârlionți negri și cu aceiași pomeți înalți și buze pline, priveau atent în timp ce Sirius tremură pe scaun. Sala amuțise pentru câteva momente, timp în care pălăria fu așezată pe capul lui Black. Apoi pălăria țipă:

— Gryffindor!

De data asta au fost câteva momente de-o liniște uluitoare, înainte să înceapă aplauzele. McGonagall ridică ușor pălăria de pe capul lui Sirius și îi acordă un zâmbet mic și rar. El păru complet oripilat, aruncând o privire disperată înspre masa Slytherin, unde cele două fete enervante șuierau reproșabil, cu ochii mijiți. Se ridică de pe scaun și păși încet înspre Gryffindor, unde fu primul elev nou care se așeză sub stindardele roșii-aurii.

Sortarea continuă. Lily a fost pusă și ea în Gryffindor, și se așeză zâmbitoare lângă Sirius, care părea foarte nefericit. Când veni în sfârșit rândul lui, Remus nu-și putea da seama despre ce era tot tam-tam-ul. Nu prea îi plăcea să aibă toți ochii îndreptați către el în timp ce mergea în față, dar se concentră să ignore senzația. În mod normal, și-ar fi băgat mâinile în buzunarul blugilor, stând cu umerii încovoiați, dar în noua sa uniformă ciudată n-ar fi avut același efect.

Se așeză pe scaun, McGonagall uitându-se în josul nasului spre el. Ea îi amintea de matroană și o senzație de silă i se cuibări în gât. Când lăsă pălăria în jos peste ochii lui, se întunecă brusc. Pălăria nu mirosea deloc, iar liniștea și pacea de sub ea erau chiar o oarecare ușurare.

— Hmm, îi șopti o voce în ureche.

Era pălăria. Remus încercă să nu se pitească în timp ce îi murmură încet:           

— Ești cam ciudățel, nu-i așa? Ce să și facem cu tine...poate în Ravenclaw? Ai un creier bunicel aici.

Remus tresări, simțindu-se batjocorit. Nici o șansă.

— Dar de fapt, consideră pălăria. S-ar putea să ajungi departe...mult mai departe, dacă te punem în...GRYFFINDOR!

Remus smulse pălăria de pe cap imediat ce a fost sortat, nemaiașteptând-o pe McGonagall să i-o înlăture. Se grăbi înspre masa Gryffindor, abia înregistrând aplauzele și strigătele, în timp ce mergea. Se așeză vizavi de Lily și Sirius. Lily îi zâmbi încântată, dar el privi doar înspre farfuria goală din fața lui.

Când se ajunse la litera "P", Remus își mai revenise cât de cât și se uită cu ceva interes în timp ce se grăbea Peter, un băiat micuț și dolofan, înspre pălăria de sortare. Peter era genul de băiat, care n-ar fi rezistat nici cinci minute la Sf. Eddy. Avea constant o privire panicată, care întotdeauna le sărea în ochi celorlalți băieți. Remus era surprins că James - care era total opusul lui Peter; relaxat și sigur de sine, plin de încredere - era atât de amabil cu cineva evident atât de inferior.

Pălăriei îi luă foarte mult timp să se decidă în legătură cu Peter. Chiar și profesorii păreau îngrijorați, în timp ce ticăiau minutele. În final, a fost sortat în Gryffindor, și cu atât mai repede, la fel a fost și James, care păși înspre masă cu un zâmbet mare pe față.

— Cât de grozav e asta! se adresă el celorlalți trei băieți. Am reușit cu toții să intrăm în Gryffindor!

Sirius mormăi, cu capul în mâini, pe masă.

— S-o crezi tu, răspunse ușor înfundat. Tatăl meu o să mă omoare.

— Nu-mi vine să cred, spunea Peter una într-una, cu ochii cât cepele. Deși obținuse clar ceea ce-și dorise, continua să-și frământe mâinile și să arunce priviri peste umăr ca și cum cineva ar urma să vină în orice clipă, să-l roage să mai încerce o dată.

McGonagall veni înspre ei, dar își puse mâna firavă pe umărul lui Remus.

— Domnule Lupin, spuse încet, dar nu suficient de încet încât să nu audă ceilalți. Dacă ați putea trece pe la biroul meu după cină? Este lângă camera comună Gryffindor, un prefect vă poate arăta.

Remus dădu mut din cap, iar ea plecă.

— Ce-a fost asta? întrebă James. McGonagall vrea deja să te vadă?

Chiar și Sirius ridică privirea acum, curios. Remus dădu din umeri nonșalant. Știa ce gândeau - puștiul dur avea deja probleme. Sirius se uită iarăși la ochiul lui învinețit. Din fericire apăruse mâncarea, distrăgându-le tuturor atenția. Și chiar apăruse de nicăieri - farfuriile înainte goale, erau acum pline cu un veritabil ospăț. Pui auriu la cuptor, tone de cartofi rumeniți, farfurii întregi de morcovi aburinzi, mazăre înecată în unt, și un ulcior enorm cu un sos maroniu și îmbelșugat. Dacă așa urma să fie mâncarea tot timpul, atunci Remus se gândea că ar putea ignora pălăriile vorbitoare și colegii snobi.

A fost foarte atent la unul din prefecții Gryffindor, care se prezentă ca Frank Longbottom și îi conduse pe cei din anul întâi către camera de zi într-unul dintre turnuri. Remus ura să se piardă și încercă din răsputeri să țină minte drumul în timp ce mergeau. Încercă să țină minte mărimea și forma fiecărei uși pe care intraseră, fiecare portret pe lângă care trecuseră și fiecare scară care se mișca. Era atât de obosit și sătul încât portretele vorbitoare și scările mișcătoare nici nu i se mai păreau dubioase.

Odată ce ajunseră pe coridorul corect, Remus văzu biroul profesoarei McGonagall, marcat cu o tăbliță îngrijită de alamă și se decise să scape repede de întâlnire. Se opri în fața ușii și tocmai voia să ciocăne când apăru James.

— Vrei să te așteptăm, prietene?

— De ce? întrebă Remus, privindu-l pe băiatul cu părul brunet, suspicios. James dădu din umeri.

— Ca să nu rămâi singur.        

Remus îl privi intens pentru o clipă, înainte să scuture din cap.

— Nu. Sunt în regulă.

Bătu la ușă.

— Intră, zise o voce din interior. Remus împinse ușa. Biroul era mic, cu un șemineu confortabil și dichisit, și rânduri întregi de cărți de-a lungul unui perete. McGonagall era în spatele unui birou imaculat și ordonat. Îi zâmbi ușor și îl pofti să ia un loc în scaunul de vizavi. El se așeză, trăgându-și și frecându-și nasul.

— Îmi pare bine de cunoștință, domnule Lupin, spuse profesoara într-un accent ușor scoțian. Părul ei era gri, strâns într-un coc sever. Purta o robă verde-închis, strânsă cu o clemă aurie în formă de cap de leu. Îmi pare și mai bine să te am în casa Gryffindor - a cărui coordonatoare sunt.

Remus nu spuse nimic.

— Știați că tatăl dumneavoastră a fost în Ravenclaw?

Remus dădu din umeri. McGonagall își încreți buzele.

— M-am gândit că ar fi cel mai bine să vorbesc cu dumneavoastră cât mai repede despre...condiția dumneavoastră, zise încet. Dumbledore a explicat că ați avut o interacțiune minimală cu lumea vrăjitorilor până acum și simt că este de datoria mea să vă spun, că persoanele cu afecțiunea dumneavoastră particulară au parte de multă stigmă. Știți ce înseamnă "stigmă"?

Remus dădu din cap afirmativ. Nu știa să-l scrie, dar cunoștea cuvântul destul de bine.

— Vreau să știți, că atâta timp cât sunteți în casa mea, n-am să tolerez niciun comportament diferit sau nepoliticos vizavi de dumneavoastră. Asta se aplică tuturor elevilor sub tutela mea. Însă, își drese vocea. Ar fi prudent să acționați cu băgare de seamă.

— Nu am să spun nimănui, răspunse Remus. De parcă aș vrea să știe cineva.

— Într-adevăr.

McGonagall dădu din cap aprobator, uitând-se la el curios.

— Asta mă aduce la următorul punct. S-au făcut aranjamente pentru luna plină - care va avea loc duminica asta, dacă nu mă înșel. Dacă ați putea să vă prezentați la mine după cină, am să vă arăt unde trebuie să mergeți. Poate le-ați putea spune prietenilor că mergeți acasă la cineva în vizită?

Remus pufni. Se scărpină după ceafă.

— Pot să plec acum?

Profesoara dădu din cap, încruntându-se ușor. Afară, Remus îl găsi pe James stând încă acolo, singur, așteptându-l.

— Ți-am zis c-o să fiu în regulă, zise Remus, enervat. James zâmbi doar.

— Da, dar ai pierdut predarea parolei de la Longbottom. N-am vrut să rămâi blocat pe afară toată noaptea. Haide.

James îl conduse la capătul coridorului, unde atârna un tablou mare cu o femeie voluptoasă, îmbrăcată în roz.

— De-a-ndoaselea, zise James, iar portretul se dădu la o parte, deschizându-se ca o ușă. Intrară în camera comună.

Existase o cameră recreativă și la școala de corecție Sf. Edmund, dar nu era nici pe departe ca asta. Camera aceea fusese decorată minimal, conținând un televizor mic, alb-negru și câteva jocuri de societate. Cărțile de joc erau întotdeauna desperecheate și cele mai multe scaune erau rupte sau stricate.

Camera comună din Gryffindor era călduroasă, confortabilă și comodă. Avea niște canapele și fotolii imense, puțin turtite, un covor gros, vișiniu în fața unui foc mare și și mai multe portrete pe pereți.

— Noi suntem aici sus, spuse James, conducându-l pe Remus către o scară spiralată într-unul dintre colțuri.

Sus, mai era o ușă, care se deschidea către un dormitor. Din nou, nu era deloc ca la Sf. Edmund. Erau patru paturi, toate imense, drapate cu perdele roșii și groase, de catifea, cu ciucuri aurii. Aici mai era încă un șemineu, iar fiecare băiat avea un cufăr greu din mahon și un set de rafturi lângă paturi. Remus văzu micul geamantan proptit de unul dintre cufere. Se mișcă către el, bănuind că acela era patul său.

Peter cotrobăia prin lucrurile lui, scoțând haine și reviste și cărți, făcând o dezordine totală.

— Nu-mi găsesc bagheta, se plângea. Maică-mea m-a pus s-o împachetez ca să n-o pierd în tren, dar nu e aici!   

— Pete. James zâmbi, mama ta m-a rugat să am grijă de ea, mai știi?

Remus aflase între timp, că James și Peter crescuseră împreună ca vecini și se cunoșteau chiar bine. Deși cei doi nu puteau fi unul mai diferit de celălalt, iar Remus încă tot nu înțelegea de ce nu voia James să-l rupă în bătaie pe Peter.

Sirius stătea pe patul lui, cu geamantanul încă împachetat.

— Înveselește-te, prietene, îi spuse James, așezându-se lângă el. N-ai fi vrut să fii în Slytherin oricum, nu?

— Cinci sute de ani, răspunse Sirius sumbru. Fiecare Black la Hogwarts a fost sortat în Slytherin timp de cinci sute de ani.

— Păi, era și timpul să încerce cineva să fie diferit, nu-i așa? James îl bătu jovial pe spate.

Remus își deschise cufărul. Înăuntru era un ceaun de cositor - alt obiect pe care Dumbledore îl scormonise din coșul cu lucruri de mâna a doua, aparent. Mai era o cutie lungă și îngustă la fund, cu un bilet deasupra.

Despături biletul și se uită la scrisul elaborat și încovoiat timp îndelungat, încercând să înțeleagă ceva. Recunoștea doar cuvântul 'tată' și ghici că era tot de la Dumbledore, dar aparținându-i tatălui său. Deschizând-o nerăbdător, găsi un băț lung și lucios. Era o baghetă. Nu se gândise până acum la baghete, dar o luă în mână și strânse lemnul ferm. Era caldă la atingere, precum propria-i piele și părea suplă în timp ce o întoarse în mână. Se simțea bine.

Sirius începuse să despacheteze într-un final, scoțând carte după carte din geamantan. Cele care nu aveau loc pe rafturi le stivui lângă pat. James privea, terminând de agățat un poster lângă propriul său pat. Pe poster erau mulți omuleți care zburau în sus și-n jos pe mături, aruncându-și mingi unul celuilalt. Remus se gândea că arăta puțin mai interesant decât fotbalul, pe care îl ura.

— Știi, spuse James către Sirius, care încă stivuia cărți. E o bibliotecă și aici.

Sirius surâse.

— Știu, dar astea sunt în mare parte cărți de încuiați. Unchiul meu Alphard mi le-a lăsat, iar maică-mea le-ar fi dat foc dacă le-aș fi lăsat acasă.

Remus ciuli urechile. Care era problema cu cărțile încuiaților? Nu era ca și cum avea vreunele cu el. Ura cititul mai mult ca orice altceva pe lume. Nu se gândi mult la asta însă, pentru că Sirius scotea un adevărat pick-up din bagaj, urmat de o cutie cu viniluri nou-nouțe, în coperți lucioase. Se deplasă într-acolo imediat.

— Ăla e Abbey Road?! întrebă, uitându-se în cutia cu discuri.

— Da, zâmbi Sirius, oferindu-i-l. Remus își șterse mâinile cu grijă de robă, înainte să îl ia în mână, manevrându-l cu atenție.

— Definitiv te-ai născut încuiat, zise Sirius. N-am întâlnit niciodată un vrăjitor care să știe de Beatles - în afară de verișoara mea, Andromeda. Ea mi le-a cumpărat.

Remus dădu din cap în semn afirmativ, uitând pentru un moment de el însuși.

— Îmi plac la nebunie Beatles, unul dintre băieții din cămin avea cel puțin zece single-uri, dar nu mă lăsa niciodată să pun mâna pe ele.

— Băieții din cămin? Sirius arcui o sprânceană. Lui Remus îi păru un gest foarte matur. Te referi la fratele tău?

— Nu, Remus clătină din cap, înapoindu-i discul, retrăgându-se. Locuiesc într-un centru de plasament.

— Ca un orfelinat? întrebă Peter, cu ochii mari. Remus simți furia revenind la suprafață, urechile înroșindu-i-se.

— Nu, răspunse enervat.

Simți ochii băieților îndreptându-se din nou spre vânătaia lui și se întoarse înapoi să despacheteze restul lucrurilor în liniște.

În cele din urmă, Potter și Black porniră o conversație despre ceva ce se numea quidditch, care se transformă curând într-o dezbatere înflăcărată. Remus se urcă în pat și trase perdelele, bucurându-se de intimitate. Era întuneric, dar Remus era obișnuit cu întunericul.

— Te-ai gândi că ar face eforturi mai mari să se împrietenească, șopti Peter tare, către ceilalți băieți. Mai ales că s-a născut încuiat.

— Ești sigur că nu trebuia să te pună pălăria pe tine în Slytherin? îi răspunse Sirius apatic. Peter tăcu după asta.

Chapter Text

Duminică, 5 septembrie 1971

Remus trecu prin restul săptămânii ignorându-i pe ceilalți băieți pe cât de mult posibil. Era o tehnică pe care o deprinsese la Sf. Edmund - era mai bine să nu fii observat și cel mai bine dacă nu știa nimeni nimic despre tine. (Încă mai primea câte-o lovitură în braț sau capul vârât în toaletă, dar per total nimeni nu se obosea să-l deranjeze.) James, Sirius și Peter nu erau deloc ca băieții de la Sf. Eddy, bineînțeles. Erau ceea ce matroana numea "bine crescuți". 

Sirius și James în mod special, păreau să provină din familii înstărite, își putea da seama din felul cum vorbeau despre viețile lor, precum și după felul în care vorbeau - fiecare vocală și consoană erau pronunțate clar. Remus ascultă atent și se hotărî să nu se mai precipite, îngrămădind consoanele și mâncând vocalele.

Nu era numai dicția, dar și ceea ce vorbeau. Remus crescuse cu adulți care îi spuneau necontenit să "tacă din gură!" și cu băieți care se luau de tine dacă făceai pe deșteptul și ziceai mai multe cuvinte decât era necesar. James și Sirius vorbeau ca personajele dintr-un roman; limbajul lor plin de metafore descriptive și sarcasm usturător. Replicile istețe oferite la foc automat, erau mai intimidante decât un pumn în față, se gândea Remus - cel puțin ăla se încheia repede.

Până acum îi evitase pe ceilalți băieți mergând la plimbări lungi în jurul castelului. La Sf. Edmund avusese prea puțină libertate personală, petrecându-și mult timp închis în camere. La Hogwarts părea să nu existe vreun loc unde nu puteai merge, iar Remus era determinat să investigheze fiecare centimetru pătrat al acestui peisaj bizar.

Li se oferise o hartă, care să-i ajute să se orienteze spre clase, dar lui Remus i se părea incompletă și extrem de simplificată. Nu lista, de exemplu, pasajul secret pe care îl găsise, care ducea din subsol către toaleta fetelor de la etajul întâi. Habar n-avea de ce ar vrea cineva să circule între cele două locuri și prima oară când folosi pasajul fu acostat de o stafie extrem de iritată care îl stropi cu săpun lichid. Ar fi fost de asemenea de mare ajutor, se gândi Remus, ca harta să fie animată precum tablourile - măcar așa ar fi putut ține pasul cu ridicolele scări mișcătoare. Era convins că una dintre camere era de asemenea mișcătoare, pentru că nu părea să fie niciodată chiar în același loc.

Pe duminică după-amiază, Remus se temea de ziua de luni, care urma să fie nu numai prima zi după luna plină, dar și prima zi de școală. După cină - pe care Remus o petrecuse singur, la câteva locuri distanță de Sirius, James și Peter - se grăbi către biroul profesoarei McGonagall. Ea îl așteptă împreună cu asistenta școlii, cu care făcuse deja cunoștință. Asistenta era o femeie plăcută și amabilă, însă puțin cicălitoare.  

— Bună seara, domnule Lupin, McGonagall zâmbi. Mulțumesc pentru promptitudine. Să mergem.

Spre surprinderea lui Remus, cele două femei nu îl duseră către temnițe, cum și-ar fi închipuit, ci în afara castelului, către un copac foarte mare și gârbovit.

Salcia Bătăușă era o adiție recentă pe teren - Dumbledore explicase în discursul său de la începutul anului că fusese donată de un fost elev. Lui Remus îi păru că oricine o donase, trebuie să fi urât școala cu pasiune, pentru că arborele nu era numai terifiant din toate punctele de vedere, dar și irațional de violent.

Pe măsură ce se apropiau, profesoara McGonagall făcu ceva incredibil, motiv pentru care Remus aproape că zbieră șocat. Părea că dispare - micșorându-se brusc, până când nu mai era deloc acolo. În locul ei stătea o pisică tigrată, elegantă, cu ochi gălbui. Madam Pomfrey nu păru surprinsă când pisica fugi înainte spre copacul care acum își zbătea crengile ca un copil într-o criză de isterie. Pisica reuși să ajungă lângă trunchiul copacului nevătămată și puse o lăbuță pe unul dintre nodurile scoarței. Copacul se liniști îndată. Remus și Madam Pomfrey continuară, intrând într-o scorbură, pe care Remus nu o observase până atunci. În interior, McGonagall îi așteptă, din nou o vrăjitoare.

Pasajul era iluminat vag de torțe, care dădeau o lumină verzuie, iar la capăt se afla o ușă. Aceasta dădea într-o căbănuță, care părea de mult abandonată. Geamurile erau placate și ușile ferecate.

— Am ajuns. McGonagall încercă să sune amabilă, deși locul părea foarte sinistru. Acum, sper că înțelegeți că nu putem sta cu dumneavoastră, dar dacă ați dori ca Madam Pomfrey să aștepte afară până când...e completă transformarea?

Remus dădu din umeri.

— O să fiu în regulă. Cum mă întorc mâine dimineață?

— Voi trece eu cum răsare soarele, îl asigură Madam Pomfrey. Te peticesc și te trimit la lecții până când își dă seama cineva că ai dispărut.

Ea îi zâmbi, dar ochii îi păreau triști. Remus se simțea stânjenit. Însă, venea acel moment al serii când totul îl stânjenea, îl mânca scalpul, pielea părea întinsă peste oase, temperatura corpului creștea.

— Mai bine ați merge, spuse repede, retrăgându-se într-o cameră goală. Lângă un perete era un pătuț cu așternuturi curate. Părea să fi fost pus acolo pentru el.

Femeile plecară, încuindu-l după ușa masivă. O auzi pe McGonagall murmurând ceva și se întrebă ce fel de vrăji punea peste casă. Orice ar fi fost, erau mai bune decât placajul oribil din argint.

Se așeză pe pat pentru un moment, apoi se ridică, agitat. Începu să pășească de-a lungul camerei. Câteodată se simțea de parcă lupul se furișa în mintea lui, înainte să-i înlănțuie corpul și în timp ce se întunecă afară, simțurile-i deveneau mai acute, senzația intensă de foame așezându-i-se în stomac. Remus se dezbrăcă rapid, nedorind să-și rupă hainele. O durere surdă îi porni în încheieturi și se hotărî să se întindă pe pat. Aceasta era partea cea mai grea. Bătăile inimii îi răsunau în urechi și putea să jure că își auzea tendoanele cum scârțâie și se întind, oasele pocnind și dinții scrâșnind în timp ce se lungeau, țeasta desfăcându-se și reformându-se la loc.

Gemu și suspină până durerea deveni insuportabilă, apoi urlă. Putea doar să spere că era suficient de departe de școală încât să nu-l audă nimeni. Îi luă în jur de douăzeci de minute cu totul - deși nu se cronometrase niciodată. Treaba deveni incertă mai apoi, nu-și putea aminti tot timpul ce se întâmpla odată ce devenea lup. Acea primă noapte la Hogwarts era în ceață și se trezi cu mai puține răni decât în mod obișnuit. Suspecta că adulmecase de jur-împrejurul teritoriului necunoscut, testând limitele. Trebuie să fi încercat să se arunce în ușă sau în geamuri la un moment dat, pentru că fusese plin de vânătăi pe partea stângă a corpului, timp de zile întregi.

Transformarea înapoi era la fel de neplăcută - o senzație zdrobitoare și încordată în tot corpul, care îl lăsă fără aer și-n dureri. Își șterse lacrimile de pe obraji și se târî în pat, recunoscător pentru ora aceea liniștită de somn înainte ca soarele să răsară complet.

Madam Pomfrey se întoarse, după cum promisese. Vorbind în tonuri liniștitoare, își așeză mâinile pe fruntea lui fierbinte. 

— Nu-mi place cum arăți, spuse ea în timp ce-și deschidea ochii adormit. E nebunie curată! Să creadă cineva că poți începe o zi întreagă de școală în halul ăsta. Ești surmenat!

Nimeni nu-și făcuse vreodată atâtea griji pentru el, ceea ce-l cutremură neplăcut. Îi dădu mâinile la o parte, trăgându-și hainele pe el.

— Sunt ok. Vreau să plec.

Ea îl obligă să bea ceva înainte să se ridice - poțiunea avea un gust metalic și rece, dar se simți mai bine după aceea. Se grăbi spre turnul Gryffindor pentru a-și lua uniforma cât mai repede - nu voia să piardă micul-dejun, era înfometat.

— Unde ai fost?! îl acostă James, când intră în cameră. Ceilalți trei băieți erau toți îmbrăcați, arătând imaculat - mai puțin părul lui James, care stătea zburlit la spate.

— Nicăieri. Remus îl îmbrânci să ajungă la lucrurile lui.

— E totul în regulă? întrebă Sirius, îndepărtându-și privirea din oglinda în care își aranja părul.

— Da, adăugă James, privindu-l pe Remus atent. Arăți cam ciudat.

Remus se încruntă către ei:

— Hai, cărați-vă.

— Suntem doar amabili, spuse Peter cu mâinile-n șolduri. Cei trei priveau acum către Remus, care tocmai voia să-și dea jos tricoul, dar se opri amintindu-și de vânătăi.

— Ce?! mârâi el. O să stați toți să beliți ochii la mine cum mă-mbrac? Sunteți niște bulangii, fătălăilor. Tropăi în baie cu hainele sale și trânti ușa. După câteva momente îl auzi pe Peter miorlăind că îi era foame, așa că plecară cu toții.

Chapter Text

Vineri, 10 septembrie 1971

La finalul primei săptămâni de școală, Remus pierduse zece puncte în defavoarea casei lui, învățase o vrajă și primise încă o vânătaie; de data asta pe bărbie.

Primele ore au fost ok - erau introductive și în timp ce își petrecu Lily Evans fiecare oră scrijelind frenetic pagini întregi de notițe, nimeni altcineva nu părea să se obosească prea tare. Li se dăduseră câteva teme simple, dar Remus plănui să se prefacă că uitase să și le noteze, dacă urma să întrebe cineva.

Ora de farmece era cea mai captivantă - micuțul profesor Flitwick fermecă o grămadă de conuri de pin să zboare prin clasă, spre bucuria tuturor. După câteva încercări ale elevilor, Lily levitase conul ei de pin cel puțin un metru în aer, iar Sirius reuși să-l facă pe-al lui să se învârtă ca un titirez - până când pierdu controlul și sparse un geam. James, Peter și Remus nu prea avură noroc. Dar Remus era sigur, că al lui sărise o dată sau de două ori de pe masă.

Ora de transfigurare fu la fel de interesantă, dar mult mai serioasă, fiind predată de profesoara McGonagall. Nu aveau deloc practică în prima săptămână - explică ea, dar le va da o grămadă de teme pentru a le evalua nivelul abilitaților.

Istoria magiei era pur și simplu groaznică, nu era nimic mai mult de zis. Remus făcea eforturi să nu adoarmă în timp ce stafia profesorului Binns plutea în sus și-n jos printre culoare, recitând date și denumiri de bătălii. Și el dădu teme - două capitole de citit din manual. Sirius își dădu ochii peste cap când auzi și mormăi către James:

— Să nu-mi spui că n-a citit deja toată lumea "Istoria Magiei"? E practic o carte de copii.

James dădu din cap, căscând. Lui Remus i se făcu rău. Nu deschisese nici măcar o carte din cufărul său, în afară de a rupe prima pagină din "Poțiuni - Nivelul Unu" ca să-și scuipe guma de mestecat în ea.

De ora de poțiuni însă chiar avu chef, sperând să vadă măcar cum sare ceva în aer, ca la chimie. Dar și aici se dovedi că avea o tonă de citit, și mai rău, trebuiau să împartă ora cu cei de anul întâi din Slytherin. Profesorul care preda poțiunile era enervant de vesel și își luă aproape jumătate de oră doar ca să citească catalogul.

— Black, Sirius - aha, aici erai! M-a surprins sortarea, băiete, chiar m-a surprins! I-am avut pe toți din familia Black în casa mea de când am început să predau! N-am s-o iau personal, tinere Sirius, dar voi aștepta lucruri mărețe din partea ta!

Sirius părea că își dorea să-l înghită pământul. Slughorn continuă să strige catalogul.

— Un Potter și un Pettigrew, ei? Măi, măi, împreună cu domnul Black clasa asta are un pedigri destul de bun, nu-i așa? Ia să văd...Lupin! Îl știam pe tatăl tău; nu l-am avut la mine, dar era un duelist excelent. Ce afacere urâtă...

Remus clipi. Se întrebă dacă Slughorn știa că Remus este un vârcolac. Toată clasa se uită la el - știau până acum deja că fusese crescut într-un cămin de băieți și că tatăl său era vrăjitor (Remus suspecta că Peter le zisese tuturor), dar nimeni nu îndrăznise să întrebe mai mult de atât. Părea să circule un alt zvon, că era violent și posibil într-o gașcă de delicvenți. Era sigur că și James și Sirius încurajau zvonurile, dar găsi că nu prea îi păsa.

Din fericire, Slughorn vru să înceapă ora cât mai repede cu partea practică.

— Cel mai bine intrăm direct în pâine! zâmbi el. Acum, dacă lucrați câte patru la un cazan, puteți face cu rândul pentru a urma pașii...

Toți se îngrămădiră să-și găsească o pereche - James, Sirius și Peter au revendicat imediat ceaunul din spatele clasei, unde li se alăturase Nathaniel Quincey, un Slytherin care îi știa pe Potter și Pettigrew de acasă. Remus se decise să aștepte până se grupaseră toți, în speranța că va putea să scape doar stând în spatele clasei, pentru tot restul orei.

Nu avu așa un noroc.

— Remus! Poți sta cu noi! Lily îl luă de mână și îl trase către ceaunul pe care îl împărțea cu Severus Snape - prietenul ei cu nasul lung, pe care îl întâlnise Remus în tren - și cu Garrick Mulciber, o brută cu nasul cârn de care îi era puțin frică. 

Lily pălăvrăgea deja mai departe, aranjând ingredientele și aprinzând atent focul sub ceaun. Se uită în cartea lui Severus, care deja avea notițe mâzgălite în toate marginile.

— Aici sunt rădăcinile deshidratate de ochi de melc. Lily scutură borcanul minuscul. Cred că ne trebuie în jur de șapte grame...

— Poți să pui din belșug, Lily, nu prea au valoare adăugată, spuse Severus plictisit.

Totuși Lily le măsură și le vărsă în amestecul clocotitor. Mulciber luă cartea și amestecă preț de cinci minute, ascultând de instrucțiunile lui Severus despre viteză și direcție. Apoi urmă rândul lui Remus. Lily îi dădu cartea. El se uită la pagină. Putea să-și dea seama că erau instrucțiuni, putea să înțeleagă poate jumătate dintre cuvinte. Dar de fiecare dată când credea că stăpânea cuvântul, literele păreau să se preschimbe pe pagină și se pierdu din nou. Se înroși în obraji, simțindu-se rău. Dădu din umeri, înlăturându-și privirea.

— Hai mișcă-te, se răsti Severus la el. Nu e așa dificil.

— Lasă-l în pace, Sev, îl mustră Lily. Cartea e plină de însemnele tale, nu-i de mirare că nu găsește locul. Uite aici, Remus. Deschise propria ei carte de poțiuni, nou-nouță. Dar nu folosi la nimic, Remus dădu din umeri.

— De ce nu continui tu, dacă ești așa deștept, se răsti la Severus.

— Oh Merlin, Severus își încreți buzele. Sper că știi să citești, nu? Adică, măcar atâta vă învață și la școlile de încuiați?  

— Severus! spuse Lily uluită, dar băiatul îngâmfat cu părul negru nu apucă să zică altceva - Remus se năpusti asupra mesei către Severus, cărându-i pumni. Avu doar elementul surprizei în favoarea sa - Mulciber îl luă de guler și îl târî înapoi, umflându-i un pumn în față în trei secunde.

— Stop! răsună vocea lui Slughorn. Toată lumea încremeni. Corpolentul maestru de poțiuni veni val-vârtej către ei.

— Ridicați-vă, amândoi! zbieră către cei doi băieți pe podea. Snape și Remus se ridicară-n picioare, cu piepturile opintite. Snape părea mult mai avariat, cu părul ciufulit și sânge curgând din nas, decât Remus care avea doar o bărbie dureroasă, unde îl lovise Mulciber, dar în afară de uniforma șifonată era ok.

— Aștept o explicație! strigă Slughorn. Amândoi se uitară la picioare. Mulciber rânjea. Lily plângea.

— Foarte bine, spuse profesorul, supărat, detenție pentru amândoi. Două săptămâni. Zece puncte pierdute de la Gryffindor și zece de la Slytherin.

 — Nu e corect! spuse James din spate. Ar trebui să fie dublate pentru Slytherin, pentru că erau doi contra unul!

— De unde stăteam eu, părea că domnul Lupin a început bătaia, spuse Slughorn, clătinând din cap. Totuși aveți dreptate - Mulciber, cinci puncte pentru că l-ai pocnit pe Remus. Știți că violența nu se rezolvă cu violență, după cum i-am spus și fratelui dumneavoastră de nenumărate ori. Domnișoara Evans, vă rog să-l acompaniați pe domnul Snape către aripa spitalului. Lupin poți strânge dezastrul pe care l-ai făcut.

Remus nu știa nicio vrajă de curățenie, așa că trebui să șteargă cu mâna. Slughorn îl obligă chiar să șteargă sângele lui Snape de pe podea. Din păcate, pentru că era chiar după luna plină, îi chiorăi stomacul de la mirosul bogat și feros. James, Sirius și Peter îl așteptau afară când se termină lecția.

— Excelent, prietene! James, îl lovi ușor în braț. Cum te-ai repezit pe el!

— Mulciber s-a lăudat mai devreme aici afară, le-a spus tuturor ce a zis Snape, adăugă Sirius. Ai avut dreptate să-l bați - ce tăntălău.

— Le-a spus...tuturor? gemu Remus.

— Nu-ți face griji, sunt toți de partea ta, spuse James. Mă rog, mai puțin Slytherinii.

— Mda, și cui îi pasă de Slytherini? râse Sirius. Haide, mergem la cină - ți-e foame?

— Sunt lihnit, rânji Remus înapoi.

Chapter Text

— Deci, spuse James duminică seară. Cum îi facem să plătească?

— Pe cine? întrebă Peter fără să se uite la el, căutând ceva printre notițe.

Erau în camera comună, încercând să-și facă lecțiile pentru McGonagall. Treizeci și cinci de centimetri de text despre legile de bază ale transfigurării. Sirius și James îl terminaseră pe al lor, Peter era cam pe la cincisprezece centimetri, iar Remus nici nu se apucase de el.

— Pe Slytherini, șuieră James. Ține pasul, Pete.

— Nu pe toți Slytherinii, întrebă Peter îngrijorat. Doar pe Snape și Mulciber, nu?

— Pe toți, confirmă Sirius. Tocmai apăruse de sub biroul pe care îl împărțeau și prezentă o bucată de pergament. Asta căutai?

— Mersi! Peter o luă, ușurat. Aproape am terminat...

— Tu l-ai scris, Lupin? Sirius se uită spre el. Remus își deschisese cartea, dar nici măcar nu aruncase o privire în ea. Luase în considerare să se izoleze în bibliotecă într-o seară și s-o citească cum se cuvine - putea citi dacă încerca suficient de tare să se concentreze. Dar oportunitatea nu se prezentase și dacă era sincer; chiar n-avea chef. După ora aceea de poțiuni, cei patru deveniseră prieteni de-adevăratelea și Remus nu voia să piardă niciun minut.

— Nu, dădu din umeri în semn de răspuns către Sirius. N-am chef să-mi bat capul.

— Spune-ne dacă ai nevoie de ajutor.

— Poți să copiezi tema mea, dacă vrei. James împinse foaia către el. Remus o împinse înapoi, scrâșnind din dinți.

— Nu, nu-mi trebuie, mersi. Nu-s prost.

— N-a zis nimeni că ești, răspunse James dezinvolt. Sirius însă, se uita la el. Remus voia să-i tragă una, dar încerca să nu mai izbucnească așa des - James și Sirius se băteau în joacă, dar niciodată nu încercau să se rănească unul pe celălalt, așa cum făcuse el cu Snape. Forțându-se să-și suprime temperamentul, Remus optă să schimbe subiectul.  

— Am putea să le punem pudră de scărpinat în paturi, oferi el. Cineva îi făcuse asta odată. Avusese o erupție pe piele timp de-o săptămână, iar în noaptea lunii pline își smulsese pielea mai mult decât în mod obișnuit. Sau în haine...mă rog, dacă descoperim cine spală rufele.

Acesta fusese un aspect îngrijorător pentru Remus - hainele murdare dispăreau ca înghițite de pământ, apoi reapăreau, curate și împăturite în cufăr. Nu prinsese pe nimeni altcineva în camera lor și nu putea să înțeleagă chestiunea asta deloc.

— Îmi place ideea, răspunse James, mușcându-și condeiul. Aveți careva cumva praf de scărpinat la voi?

Cei trei băieți scuturară din cap.

— Aș putea să-l comand de la Zonko's, se oferi Sirius. Dacă mă lași să-ți împrumut bufnița, James, maică-mea mi-a confiscat-o pe-a mea după sortare.

— De ce nu, răspunse James. Mi-aș dori să o facem cât de repede totuși. Știți voi, bate fierul cât e cald.

— Nu trebuie să cumpărăm pudră de scărpinat, zise Remus, căruia i se aprinse un bec. Credeți că au măceșe în seră?

— Da, spuse Peter, cu capul aplecat încă peste teme. Le au pentru poțiunile vindecătoare, cred.

— Perii din interior provoacă mâncărimi rele de tot, explică Remus entuziasmat. Matroana - femeia care conduce centrul de plasament - îi crește, și dacă dai de belele, te pune să cureți măceșele fără mănuși.

Buricele degetelor îl mâncau numai când se gândea la asta.

— Ce oribil, spuse James.

—  Dar e o super idee! zâmbi Sirius. Pauza viitoare mergem și luăm o grămadă de măceșe. Apoi le curățăm - cu mănuși - și le punem în așternuturile Slytherinilor. Excelent!

— Cum ajungem în dormitoarele lor? întrebă Peter, terminându-și în sfârșit treaba.

— Lăsați asta în seama mea, surâse James diabolic.    

***

Obținerea măceșelor a fost simplă. Îl trimiseră pe Peter, fiind singurul care nu primise detenție încă și așadar era sub supraveghere minimă. Peter era mic și priceput în a se face nevăzut; se strecură în seră neobservat în timpul pauzei de dimineață și se întoarse roșu-n obraji și vesel, cu un borcan plin de măceșe sub pelerină.

Apoi se închiseră în baia lor comună ca să curețe toate fructele. Sub instrucțiunile atente ale lui Remus, purtaseră toți mănuși groase din piele de dragon pentru această operațiune, lucrând cu grijă să nu atingă semințele sau perii finuți.

— Abia aștept să le văd fața, spuse Sirius cu gura până la urechi, stând cu picioarele încrucișate pe jos, lângă James.

Remus, așezat pe marginea vanei, privi capetele brunete ale lui James și Sirius, împreunate deasupra muncii lor. Era puțin gelos pe prietenia lor. Aveau atâtea în comun - fiind crescuți în lumea magică, amândoi din familii bogate, amândoi complet înnebuniți după quidditch. Mai mult de atât, era clar că după numai trei săptămâni, James și Sirius reușiseră să obțină o reputație ca și regi comuni ai celor din anul întâi. Toată lumea îi asculta când vorbeau. Toți râdeau când spuneau ceva comic. Nimeni nu se supăra pe ei când pierdeau puncte de casă.

— Tot nu înțeleg cum vom intra în dormitoarele Slytherinilor - nici Peter nu se furișează așa bine. Sirius aruncă o privire către James. Încercase să-l determine să-și dezvăluie planul de când menționase băiatul cu ochelari că se va ocupa el de asta.

— Nu-ți face tu griji, fu tot ce spuse James.

Semințele și perii au fost apoi decantate într-un alt borcan, iar între timp băieții mâncaseră resturile măceșelor de-a lungul săptămânii. 

Era marți seară când se ivi în sfârșit șansa. James se hotărî că trebuiau să o facă înainte ca toată lumea să meargă la culcare. Decise, de asemenea, că trebuiau să meargă fiecare separat spre dormitorul Slytherin, pentru a evita să fie văzuți împreună sau descoperiți. Lui Remus i se părea exagerat, dar nu ripostă, nedorind să-i strice distracția celuilalt băiat.

În acea seară, mâncară cina mult mai iute decât în mod normal, înainte de a se ridica de la masă, unul câte unul și a pleca din sală. Peter părea atât de emoționat, încât Remus credea că se va panica în ultimul moment și-i va da de gol. Se asigură să stea aproape de băiatul mai mic, pentru eventualitatea în care ar fi trebuit să-i acopere gura sau să-l tragă înapoi.

Sirius și James plecară primii, bineînțeles, îndreptând-se spre toaleta fetelor la etajul doi, despre care Remus le spusese că duce în subsol. Se gândi să țină acel pasaj secret, dar cum găsise deja câteva ascunzători la fel de bune, se hotărî că nu-l deranja să le spună despre acesta. Până la urmă, cât de des ar fi vrut să și meargă la subsol?

Din fericire, fantoma care trăia în toalete era într-o pasă liniștită, deși Remus o auzea plângând încet în ultima cabină.

— Mergi tu primul Lupin, zise James cu un gest grandios, odată ce ajunseră și Remus cu Peter.

Sirius îl luă de braț. 

— Stai așa, arată-ne ce ai plănuit, mai întâi.

James surâse cu acel rânjet enervant pe care-l purta încă de duminică pe față.

— Ah...bine atunci, ia - ține asta. Vârî borcanul cu măceșe în mâinile lui Sirius, dându-și la o parte pelerina.

Scoase o mantie lungă și voluminoasă, țesută dintr-un material gros pe care Remus nu-l mai văzuse niciodată - argintiu și licăritor.

—Nu, Sirius căscă gura. Imposibil, Potter, absolut imposibil...

James rânjea atât de tare, încât Remus credea că-i vor crăpa fălcile în două. Puștiul slăbănog le făcu cu ochiul, apoi, cu o înfloritură a mâinilor, își trase mantia peste creștet, astfel încât să se acopere din cap până în picioare. Dispăru complet.

— Ticălos norocos, ce ești! strigă Sirius. Cum de nu mi-ai spus până acum?!

— Nici mie nu mi-ai spus! chițăi Peter. Și te știu din totdeauna. De unde o ai?

James își dădu gluga jos, astfel încât capul îi plutea în aer. Lui Remus i se făcu puțin rău.

— E în familie de ani de zile, spuse triumfător. Tata mi-a dat voie s-o aduc, atâta timp cât nu-i spun maică-mii.

— Fraier norocos, zise Sirius, punând mâna pe mantia invizibilă și luând materialul la atingere, între degete. Părinții mei ar face orice ca să pună mâna pe-o mantie invizibilă.

— Cred că încăpem toți sub ea. James demonstră, dând-o la o parte și ridicându-și mâna ca o aripă de liliac. Haideți, toată lumea la îngrămădeală, să ne facem comozi...

Își târșâiră toți picioarele sub mantie, apoi se clătinară încolo și-încoace până când se așezară confortabil laolaltă. În final, încercând să nu chicotească sau să șoptească prea mult, cei patru invizibili se îndreptară spre subsol. Remus le arătă pe care bucată de faianță să apese, ca să se deschidă podeaua în a treia cabină din stânga.

— Cum ai găsit chestia asta, Remus? șopti James. E genială.

— Ieși în spatele unui covor, din-ăla ce atârnă pe pereți, în pivnițe, răspunse Remus. Pur și simplu m-am uitat după el, să văd ce e.

— Te referi la tapiserie? întrebă Peter.

— Ăă, mda? Remus era bucuros că nimeni nu-i putea vedea fața.

— Taci din gură, Pettigrew, se răsti Sirius. Remus simți o lovitură intensă în spatele gleznei.

— Băi, zise Remus ascuțit, lovind de două ori tare în spate. Dă-te de pe mine.

— Scuze! Sirius scheună. Era pentru Peter nu pentru tine.

— Șșt, toată lumea, se enervă James. Aproape am ajuns.

Așteptară în liniște pe partea lor de tapiserie, ascultând după pași pe coridorul de afară. Odată ce era James satisfăcut că era gol, ieșiră toți din pasaj. Pivnițele erau răcoroase, slab iluminate și cavernoase. Se auzi un sunet ciudat de picurătură de undeva - probabil vreo țeavă.

— Unde-i intrarea? murmură Sirius.

— În spatele zidului, Remus indică cu degetul, sperând că vor putea vedea înspre ce arăta. Era un zid simplu de cărămidă.

— De unde știi?

— I-am mai văzut intrând pe acolo, spuse Remus repede. Nu voia să le spună că știa că sunt două sute de Slytherini de cealaltă parte a zidului, pentru că mirosul sângelui lor și al magiei, era atât de puternic, încât aproape că-l putea gusta.

— Știi parola?

— Nu.

— La naiba.

— Nu e încă ora stingerii, hai să așteptăm.

Așa că așteptară, destul de inconfortabil. Deși era răcoros coridorul, era inutil de cald sub mantie, mai ales cu toți patru ghemuiți împreună. Din fericire, două eleve din anul șapte veniră grăbite în următoarele minute. Din nefericire, Sirius le cunoștea.

— Mai arată-mi o dată inelul, Bella! o imploră Narcissa Black pe sora ei mai mare. Remus îl simți pe Sirius înțepenind, lipindu-se înapoi de perete.

Bellatrix se mândrea, întinzându-și mâna lungă, de porțelan. Pe degetele ei subțiri era un inel de logodnă enorm și urât, din argint cu smaralde, cu care tot încerca să atragă atenția încă de la începutul anului. Toată școala știa că urma să se mărite cu Rodolphus Lestrange, ceva vrăjitor politician, după examenele NEWT. Sirius trebuia să meargă la nuntă.

Narcissa țipă ca din gură de șarpe, încântată când îl văzu, deși probabil îl văzuse mai des decât oricine altcineva.

— Splendid! izbucni ea. Oh, abia aștept să mă mărit și eu...

— Așteaptă-ți rândul, răspunse Bellatrix cu o voce, ca unghiile pe tablă. Odată ce Lucius are o poziție mai bună în minister, sunt sigură că mami și tati vor fi de acord cu căsătoria.

Cele două tinere stăteau în fața zidului de cărămidă acum. Bellatrix era cea mai înalta dintre cele două, dar semănau foarte mult una cu cealaltă. Aveau părul lung și negru, cârlionțat - cam ca al lui Sirius, și aceeași structură facială perfectă, tipică familiei Black.

— Mundus sanguine, anunță Bellatrix. Zidul se dădu la o parte pentru a le primi înăuntru, iar cei patru băieți se ținură repede după ele, înainte să se închidă.

Pentru prima oară de când era la Hogwarts, Remus era cu adevărat bucuros că fusese plasat în Gryffindor. Diferențele dintre camera lor de zi călduroasă și confortabilă și cea a Slytherinilor, erau covârșitoare. Cea a Slytherinilor era mai degrabă construită ca un fel de sală enormă de banchete, decât o cameră de zi. Pereții erau decorați greoi cu tapiserii elegante, șemineul era gigantic, sculptat cu ornamente, iar paloarea verde, macabră atârna peste toate. Mai mult de atât, locul se simțea cumva malefic. Remus încercă să nu se înfioreze.

Ceilalți băieți păreau la fel de stingheriți și încremeniră cu toții până când îi mână James înainte, în sus pe scări, unde - sperau toți - se afla dormitorul băieților. Pe drum trecură pe lângă Severus, stând singur într-un colț, cocoșat peste manualul de poțiuni. La capătul scărilor, intrară pe prima ușă, care era - din fericire - un dormitor.

James aruncă mantia la o parte.

— Ține de șase, bine Petey? spuse el, grăbindu-se în cameră. Bănuiesc că unul dintre acestea este patul lui Snape?

— S-ar putea să fie ăsta, indică Sirius. Așternuturile par destul de soioase. Toți cei patru băieți chicotiră.

— Repede, flăcăi, puneți-vă mănușile, șopti James în timp ce desfăcu capacul borcanului. Remus și Sirius își puseră fiecare câte-o mănușă din piele de dragon, luară un pumn de semințe și începură să le aștearnă sub plăpumi.

— O să le vadă! spuse James, dezamăgit. Era adevărat, micile semințe roșu-aprins ieșeau în evidență pe cearșafurile albe, chiar și în întuneric.

— Păi...tot o să se lipească de ei când încearcă să le curețe, oferi Sirius.

— Stați așa...Remus avu subit o idee. Nu știa cum îi veni în cap, sau de ce, dar cumva era sigur că o să funcționeze. Își scoase bagheta mușcându-și buza și o flutură cu grijă peste patul în care tocmai împrăștiaseră semințele.

— Clarobscur, șopti el.

Și fix așa, semințele dispăruseră. Bine, el știa că sunt încă acolo; dar nimeni nu le-ar putea vedea acum.

— Măiculiță! James se holbă. Cum ai reușit asta? Flitwick încă nici nu ne-a învățat farmecul ăsta. Era în manual?

— Nu, Remus dădu din umeri. I-am văzut pe unii de-a cincea că făceau asta ieri cu niște dulciuri cumpărate din sat. Nu-i greu de copiat.

Sirius și James încercară imediat să-l reproducă peste semințele, pe care tocmai le împrăștiaseră. Nu le ieși din prima - nici din a doua, dar după a treia încercare, James reuși să le facă invizibile pe cele mai multe dintre semințele lui.

— Mai bine fă-le tu, Lupin, altfel stăm aici toată noaptea, se decise.

— Da, vă rog, grăbiți-vă! zise Peter iritat din ușă, alb ca varul de frică.

Sirius mai încercă de câteva ori până renunță și îl lăsă pe Remus să preia treaba.

— Ai să-mi arăți exact cum faci aia, odată ce suntem pe teritoriu neutru, îi zise. Remus dădu din cap, deși nu era sigur cum să explice. Chiar reușise numai pentru că se gândea că probabil o să poată.

— Următoarea cameră, anunță James, trăgându-i spre ieșire.

— Chiar trebuie? întrebă Peter, sărind de pe un picior pe altul. Nu v-a ajuns?

— Nici pe departe! răspunse Sirius râzând, aruncându-și pletele-n vânt. Cum ar fi dacă nici nu i-am prins patul lui Snape? Trebuie să-i prindem pe toți, Pete. Ești cu noi, sau nu?

— Pe toți băieții, cel puțin, spuse James în timp ce intrară în următorul dormitor. Nu vreau să-mi încerc norocul cu camera fetelor - vă amintiți ce a pățit Dirk Creswell săptămâna trecută?

S-au mișcat repede și au reușit să intre în fiecare dormitor al băieților. Chiar și ultimul, în care erau trei elevi din anul șase, care dormeau înăuntru. Chiar și Sirius se rugă de ei să nu intre acolo, dar Remus era zvăpăiat acum de la entuziasmul farsei și își luă mantia invizibilă pe el, să intre de unul singur. Împrăștie măceșele chiar și peste pernele băieților adormiți.

Când în sfârșit terminaseră, se făcea târziu și tot mai mulți elevi se duceau înspre culcare. Cei patru Gryffindori sub mantie, abia reușiră să-și stăpânească bucuria, în timp ce coborau încet spre ieșire, lipindu-se de ziduri de fiecare dată când trecea cineva pe coridor, apoi prin camera impunătoare de zi și înapoi prin zidul prin care intraseră.

Cum îi instruise James, fură cât se poate de liniștiți, până ajunseră în apropierea turnului Gryffindor, unde erau în sfârșit în siguranță să-și dea jos mantia.

— De-a-ndoaselea! intonară toți către Dama cea Grasă, care pivotă ușa deschis.

Era extaz pur să te întorci în spațiul călduros și luminos al camerei comune din Gryffindor și se trântiră toți în prima canapea disponibilă, zâmbind prostește unul la celălalt. Frank Longbottom îi strigă de la biroul său, unde făcea ordine în notele de revizuire:

— La mustață, flăcăi, ați fost undeva interesant?

Peter se uită incert, dar James își flutură doar mâna și spuse:

— La bibliotecă, evident.

Frank clătină din cap, dar zâmbea.

— Sunt sigur că o să aud totul cât de curând.

— Mi-aș dori să fiu acolo când începe pandemoniul! șopti Sirius, cu ochi sclipitori, plini de veselie. Și mi-aș fi dorit și mai tare să le fi prins și pe verișoarele mele.

— Este doar începutul, Sirius băiete, răspunse James, lovindu-l peste genunchi. Între noi patru, sunt sigur că vom putea merge și mai departe data viitoare. Excelentă, primă misiune, camarazi!

Peter se smiorcăi:

— Primă misiune?!

Chapter Text

Miercuri, 15 septembrie 1971

A doua zi James și Sirius abia puteau să se abțină de atâta entuziasm și își grăbiră colegii jos la micul-dejun înaintea oricărui alt Gryffindor. Erau primii elevi ajunși în sala mare, în afară de câțiva din Ravenclaw aplecați peste cărțile de revizuire pentru examenele NEWT, cu căni imense, pline de cafea neagră.

— Perfect, zise Sirius jovial către băncile goale. Avem locuri în primul rând!

— Pun pariu că nu apare nimeni cu orele, mormăi Peter, pe jumătate adormit, sprijinindu-se în coate.

— Fruntea sus, Pete, zise James în timp ce le turnă tuturor o ceașcă de ceai. Nu vrei să vezi roadele muncii noastre?

— Nu la șase dimineața, spuse Peter, sorbindu-și ceaiul. Sirius făcu o grimasă la sunet și îi întinse o farfurie.

— Ia cu pâine prăjită și nu te mai văita atâta.

Remus luă și el niște toast și îl tăie în patru bucăți. Pe un sfert întinse marmeladă, gem pe altul, unt pe al treilea și cremă de lămâie pe ultimul. Ignoră privirea amuzată a lui Sirius. Remus nu avusese în viața lui atâtea opțiuni și era determinat să le încerce pe toate la fiecare masă.

Norocul făcu, că nu trebuiră să aștepte mult până ce începură să apară și alți elevi la micul dejun. Primii Slytherini ajunseră chiar când Remus își termina toast-ul. Trei băieți și două fete; de anul trei. Se îndreptară către masa lor, neavând habar despre cei patru Gryffindori nerăbdători, care îi urmăreau atent. Pentru câteva momente, nimic nu părea nelalocul lui. Sirius oftă dezamăgit. Dar apoi; cel mai înalt băiat se bălăngăni puțin în scaun, frecându-și mâna. Altul părea să caute ceva în buzunar, dar din unghiul lui Remus era clar că își scărpina furios piciorul. Al treilea își tot folosea bagheta ca să se scarpine după ureche.

— A funcționat! șopti James, fără suflare, exaltat. Chiar și Peter părea vesel acum.

Pe cât se umplea de Slytherini, problema devenea tot mai evidentă - și mai hilară. Pe la ora șapte, masa Slytherin era plină de băieți, care se zvârcoleau și se viermuiau scărpinându-se, și de fete oripilate. Amycus Carrow, un băiat robust, din anul șase își smulse în cele din urmă robele, tricoul și chiar și cravata de pe el ca să-și râcâie pieptul, care îi părea lui Remus deja carne vie. Aproape că i se făcu milă de ei.

Dar apoi intră Snape. Nu știa dacă era karma sau noroc pur, dar Severus păru să fi reacționat deosebit de grav la semințele de măceșe. Intră cu capul plecat, părul căzându-i peste ochi, dar nasul era încă vizibil și definitiv roșu-aprins.

— Oh, Merlin! gâfâi Sirius, râzând atât de tare încât se ținea de burtă. Spune-mi că i-am prins și fața.

— Băi, Smiorcăius! strigă James brusc, pentru a-i capta atenția celuilalt băiat.

Snape se întoarse, privind în sus; părul i se dădu la o parte. Partea stângă a feței îi era acoperită de-o iritație, care mergea de la tâmple aproape până la gât, dispărând sub uniformă. Ochiul stâng era de asemenea înroșit, pleoapa umflată și iritată.

— Îți stă bine! croncăni Sirius mândru iar toți cei patru băieți se prăpădiră de râs, în timp ce năvăli Snape afară pe ușă.

Când se încheie micul-dejun, întregul castel bâzâia cu zvonuri despre ce anume se întâmplase cu băieții din Slytherin. Sirius și James arătau de parcă era ziua Crăciunului și chiar și Peter se înveselise remarcabil - amintindu-le tuturor că el a stat de pază, până la urmă făcând posibilă întreaga operațiune.

— A fost însă ideea lui Lupin, i-o întoarse Sirius, bătându-l pe Remus generos pe spate. Deci, cum sărbătorim? Un joc de Snap Exploziv? Dăm o raită pe la bucătării?

Remus îi dădu jos mâna lui Sirius, zâmbind politicos.

— Păi, orice ați face va trebui să faceți fără mine, răspunse. Am dublă detenție.

— De la Slughorn?

— Da, și McGonagall. Și Flitwick, dar aia e mâine. Apoi detenția la ierbologie e în weekend.

— La naiba, prietene. James se încruntă dezaprobator. Vrei să obții vreun record, sau ceva?

Remus dădu din umeri. La Sf. Edmund îl pedepseau într-una - toți băieții erau pedepsiți. Detenția nu-l deranja. Deși Snap-ul Exploziv suna mega distractiv.

— Poate ar fi mai bine să începi să-ți faci temele? întrebă Sirius cu grijă. Remus își dădu ochii peste cap, ridicându-se de la masă.

— Haideți, zise el. Avem apărare împotriva artelor întunecate mai întâi, credeam că vă plăcea asta.

***

Mai târziu în aceeași zi, Remus era în drum spre detenție cu Slughorn, când dădu de Lily Evans. El era perfect dispus să meargă mai departe, însă ea îi zâmbi și ținu pasul cu el.

— Salutare, Remus.

— Salut.

— Te duci înspre pivnițe? El dădu din cap că da.

— Și eu. Trebuie să-i spun lui Slughorn că Severus nu poate ajunge la detenție.

— Ah, da.

— Ai auzit ce s-a-ntâmplat cu Slytherinii?

— Mda. Toată lumea auzise - era tot ce se vorbise toată ziua, chiar și-n timpul lecțiilor. Din fericire, nimeni nu avea vreo bănuială despre cine era vinovatul. Fusese o idee bună, atacul asupra întregii case deodată. Cine ar fi putut ghici care era ținta?

— Nebunie curată, nu? continuă Lily. Săracul Sev e alergic la ce or fi folosit. Madam Pomfrey i-a dat o poțiune de dormit în timp ce-i scade inflamația. 

Remus chicoti, fără să-și dea seama. Aruncă o privire către Lily, care se uita înapoi cu reproș în ochii ei verzi. Clătină din cap.

— Uite care-i treaba, știu că nu a fost foarte cumsecade cu tine. În ora de poțiuni sau în tren. El e...mă rog, e puțin cam snob, bine?

Remus pufni de râs.

— Dar am vrut să-mi cer scuze, insistă Lily. Trebuie să-i țin piept mai des. N-ar trebui să-l las să scape cu basmaua curată. E de fapt un tip chiar de treabă când ajungi să-l cunoști.

— Dacă zici tu. Remus se opri din mers. Erau în fața biroului lui Slughorn acum. Ușa era închisă și se auzeau voci ridicate din interior.

— Horace, oricine a fost, trebuie să fi fost din Slytherin! - Era profesoara McGonagall - Cine altcineva să cunoască parola?

— De ce și-ar ataca un Slytherin proprii colegi, Minerva? Maestrul de poțiuni părea foarte frustrat.

— Ai spus că a fost afectat numai dormitorul băieților. Poate a fost una dintre fete.

— Zău, acuma!

— Păi, cine altcineva? Peeves? El nu intră niciodată în camerele de zi - nu intră la subsol niciodată, acum că zic - îi e frică de Baronul Sângeros.

— Ar trebui să interzicem toate produsele Zonko's.

— Din ce zice Poppy, nu a fost un produs Zonko's. Măceșe, din seră.

Lupin simți o fărâmă de frică pe șira spinării. Dacă știau deja asta, puteau să afle cine o făcuse?

— Măceșe, deci? Foarte isteț, Slughorn părea chiar impresionat.

McGonagall oftă.

— Bănuiesc că ai vrea să dai vina pe Ravenclaw acum?

— Îmi doresc doar să știu cine e culpabil! oftă adânc. Poate că adevărul va ieși la iveală. Presupun că e mai probabil să fi fost una dintre fetele Slytherin decât...

— Decât o gașcă de ștrengari furișați în pivnițe, sub mantia nopții cu intenții malițioase?

Remus îl auzi pe Slughorn râzând.

— Da, într-adevăr.

— Acum, trebuie să plec, spunea McGonagall, pașii ei apropiindu-se de ușă. Mă anunți, dacă îl prinzi pe vinovat? Ușa se deschise larg. Remus și Lily făcură un pas vinovat în spate, McGonagall îi privi pe sub ochelari.

— Ce caută doi elevi din Gryffindor atât de departe de turnul lor?

— Vă rog, doamna profesoară, Remus și cu mine voiam doar-

— Ah! Slughorn o întrerupse pe Lily agitat. Lupin, băiete- și domnișoara Evans! Ați venit să vă cereți iertare, așa-i? Nu-i nevoie, fată dragă, nu-i nevoie. Cu tot ce s-a întâmplat azi cred că putem anula detenția băieților momentan. Slughorn veni la ușă și se uită serios în jos spre Lupin.

— Dacă ați înțeles că nu vor mai fi bătăi la mine în clasă? Sau chiar în orice clasă, hm?

— Da, domnule profesor, aprobă Remus din cap, solemn, încercând să nu se arate prea mulțumit.

— Excelent, surâse profesorul închizând ușa de la birou. Acuma dacă mă scuzați, am de făcut o anchetă.

Remus și Lily erau aproape de capătul coridorului, când strigă de-îndată McGonagall:

— Domnule Lupin?

Remus se dezumflă.

— Da, doamna profesoară?

— Asta nu înseamnă că ați scăpat de detenția cu mine. Acuma haideți, numai bine începem mai devreme.

***

McGonagall îl puse să scrie propoziții repetitive pe foaie timp de-o oră - nu fu foarte grav, considerând că era obișnuit cu lovituri de nuia la Sf. Edmund. Nu îl deranjau copierea și repetarea; era liniștitor. "Îmi voi face toate temele pe care le primesc." Poate nu va mai fi așa orgolios data viitoare și va copia tema de la James. Sau de la Peter, dacă nu voia să pară prea suspicios. Dar știa că până la urmă James va dori să știe de ce nu-și citește Remus niciodată temele. Și dacă-i spunea, era la fel de convins că James și Sirius vor încerca să-l convingă să-i explice lui McGonagall - ambii băieți aveau încredere incontestabilă în profesorii de la Hogwarts. Remus în schimb, nu întâlnise vreodată un adult în care să aibă încredere. Ea l-ar trimite îndată înapoi la Sf. Edmund. Cui folosea un vrăjitor analfabet?

Odată ce se încheie detenția, se târî prin gaura portretului în camera de zi și-i găsi pe cei trei colegi de cameră așteptându-l. Peter și James erau prinși într-un joc foarte intens de șah, ("Bineînțeles că piesele se mișcă", își spuse Remus, "totul trebuie să se miște în castelul ăsta") în timp ce Sirius asculta unul din discuri printr-un set foarte elegant de căști nou-nouțe. Remus de-abia aștepta să asculte și el, dar nu își găsise încă curajul să întrebe.

Se așeză lângă Sirius în liniște. Băiatul cu părul lung își dădu căștile jos îndată.

— Ce repede ai venit!

— Am făcut numai o oră până la urmă, explică Remus. Slughorn m-a lăsat în pace, prea ocupat să deslușească treaba cu pudra de scărpinat.

Sirius zâmbea larg, întinzându-se pe canapea cu mâinile după cap.

— Farsa asta e un izvor nesecat de surprize.

— Snape era și alergic, zise Remus zâmbind. Fata aia roșcată mi-a zis că a stat în aripa spitalului toată ziua.

Sirius râse și mai tare. Ochii i se luminau când râdea, Remus nu văzuse pe nimeni să râdă cu atâta poftă. Te făcea să vrei să-l pocnești dar și să vrei să te împrietenești cu el în același timp. 

James săltă capul brusc, întrebând:

— Care fată roșcată?

— Șah MAT! strigă Peter.

— Știi tu, aia enervantă. Evans.

— Nu-mi pare enervantă.

— OK. Remus scutură din umeri.

— Hai să nu mai vorbim de fete. Sirius își dădu ochii peste cap. Asta ar putea fi cea mai importantă zi din viața noastră! Asta e ziua în care am devenit legende; ziua în care prietenia noastră a fost făurită în focul prafului de scărpinat!

— Dar nu știe nimeni că noi am fost, nu? întrebă Peter agitat, strângându-și tabla de șah. Remus clătină din cap.

— Slughorn crede că a fost o fată din Slytherin. Sau o gașcă de ștrengari.

— Ștrengari! Sirius se ridică brusc. Aia e! Ridicați paharele băieți!

— Nu avem pahare, răspunse James amuzat.

— Atunci prefaceți-vă, dădu Sirius din cap, enervat. De azi înainte, suntem Ștrengari!

O zise atât de dramatic, încât fu urmat doar de liniște surdă. James rânjea, Peter se uita către el pentru direcții, neînțelegând prea bine ce se întâmplă. Remus pufni de râs.

— Ce fel de nume pompos de gașcă mai e și ăsta?!

Chapter Text

Marți, 5 octombrie 1971

Următoarea lună plină trecu la fel ca prima. De data asta era clar că lupul devenise neliniștit, pentru că Remus se trezi cu un număr mai mare de zgârieturi adânci.

— Se vindecă repede cu puțin antiseptic, o sfătui pe Madam Pomfrey, care îl cocoloșea în frigul dimineții.

— Și cu atât mai repede cu magie, zâmbi ea în timp ce-și mișcă bagheta.

Tăieturile se închideau aproape instant, Remus se uită uimit.

— Puteți să mă scăpați și de cicatrici? întrebă el curios. Ea scutură din cap întristată.

— Nu Remus, de acestea din păcate nu.

—Nu-i problemă, oftă el, îmbrăcându-se pentru școală. De data asta își adusese schimbul de haine cu el și îl lăsă în tunel chiar în fața cabanei pentru a evita să se mai întoarcă înapoi în turn. Se va întâlni cu ceilalți băieți la prima oră, și îi va lăsa să se întrebe unde a fost.

— Nu trebuie să mergi la școală azi, zicea Madam Pomfrey. Dacă ești prea obosit, pot să-ți dau o scutire. 

— Vreau să merg, răspunse el. Nu e așa rău cum pare, sincer.

Pomfrey îl privi cu ochi serioși.

— Poate nu acum. Dar mă îngrijorez că transformările s-ar putea să-și spună cuvântul pe parcursul creșterii.

— Deci ați mai avut grijă de copii ca mine? Voia să întrebe asta de mult, dar nu știa cum.

— Nu drăguțule, ești primul elev la Hogwarts de care știu eu, care a fost...

— Mușcat?

— Care a fost mușcat, acceptă ea recunoscătoare. Dar promit că știu ce fac. Am citit o groază despre subiect.

— Vreți să spuneți că sunt cărți? Despre oameni ca mine?

— Desigur. Părea surprinsă. Se așeză pe pat în timp ce termină el de îmbrăcat.

— Aș putea să-ți împrumut una dintre ele, dacă dorești?

El luă în considerare oferta, apoi scutură din cap.

***

Aveau transfigurare prima oră, dar McGonagall nu îi dădu detenție pentru că nu-și aduse tema - evident se decise să fie mai îngăduitoare în jurul lunii pline. Dar îl puse să promită că își va aduce tema data viitoare, iar el fu de acord, sperând să pară sincer. James, Sirius și Peter își petrecură jumătate din lecție încercând să-i atragă atenția, dar el îi ignoră ferm până când McGonagall îi amenință că-i separă pe toți patru.

Pe coridor în drum spre farmece, Remus știa că nu va avea scăpare. Era un drum de cel puțin cinci minute.

— Deci? Unde ai fost?! izbucni Sirius, mergând în partea lui stângă.

— Nicăieri, răspunse el, încercând să meargă mai repede.

— Haide, se rugă James de el, venind pe partea lui dreaptă. Spune-ne! Ai fost în același loc ca luna trecută?

— Poate.

— Ai fost din nou în detenție? întrebă Peter, încercând să țină pasul. Remus se blestemă pentru că nu se gândise la asta - detenția ar fi fost o scuză perfectă.

— Nu.

— Atunci unde-

— Ai grijă, corcitură semipură!

Remus fu preocupat să se sustragă întrebărilor, în loc să se uite unde calcă și dădu nas în nas cu Snape, care venea de după colț. Fiind deja exasperat, Remus își îndreptă umerii și încercă să-l dea nepoliticos la o parte, ca să treacă de el.

— Ai grijă, Smiorcăius!

Snape nu se mișcă ci îl îmbrânci, Mulciber ivindu-se peste umărul lui stâng, atârnând amenințător peste băieții mai mici de statură.

— Știu că voi ați intrat în dormitoarele noastre aseară, zise Snape nervos. Voi toți.

— Da? Dovedește-o, surâse James cu mâinile-n sân.

Buza lui Snape se încreți.

— Nu pot încă, dar o voi face. O să v-o luați, promit.

—Ne tremură chiloții, răspunse Sirius, sprijinindu-se de zid plictisit. Acuma, dacă sunteți amabili să vă cărați din drum?

— Ideea ta, nu, Black? zise Snape indolent. Sau a ta, Potter? Trebuie să fi fost unul dintre voi. Pe Pettigrew nu-l ține cureaua iar pe Lupin, dragul de el, definitiv nu-l duce capul...

Remus își încleștă pumnii. Vedea mâna lui Snape pe baghetă - Severus probabil știa tot felul de blesteme și afurisenii. James îl învăță pe Remus unul sau două blesteme, dar era prea orbit de furie ca să-și amintească vreunul din ele. 

— Mergeți mai departe, domnilor. O voce ascuțită răsună brusc de pe coridor. Era profesorul Flitwick, care ieșea din clasă să vadă care era impedimentul. Severus, blochezi coridorul, iar voi patru ar trebui să fiți la ora mea. Haideți.

Remus se simți surexcitat pentru tot restul orei de farmece, care în mod normal era materia lui preferată. Se baza mai mult pe lucru practic cu bagheta decât pe citit sau scris, și de multe ori se descurca mai bine chiar și decât James sau Sirius. Găsind că nu se putea calma, continuă să puște pernele de-a lungul încăperii ca niște rachete în loc să le ghideze cu grijă prin cercurile pe care Flitwick le agățase de tavan.

Lucrau la farmecele de levitație de câteva săptămâni deja, iar Peter era singurul care încă se chinuia. În opinia lui Remus, problema lui Peter era lipsa de imaginație. James și Sirius erau amândoi necontenit de încrezători; și descoperise că încrederea era tot ce aveai nevoie ca să reușești majoritatea vrăjilor de bază. În general, Remus însuși se simțea capabil să ducă la bun sfârșit orice sarcină dacă părea suficient de simplă. Peter, pe de altă parte, își făcea griji de tot și de toate. Citea și își răscitea manualele, încercând să copieze diagramele complicate de acolo în loc să copieze ce le arăta Flitwick.

— Mă aștept să fiți cu toții capabili să levitați cartea asta până la finalul săptămânii, spuse Flitwick la sfârșitul lecției. Cartea era imensă, cam jumătate cât micuțul profesor, și părea să nu fie cărată ușor nici măcar de un bărbat în toată firea.

— Deci veniți pregătiți pentru un test rapid de abilitați.

Peter suspină în timp ce își colectau lucrurile să plece.

Remus reușise să se calmeze până la ora prânzului, dar pe după-masă încă avea probleme să-și dozeze magia și era bucuros că mai aveau numai ierbologie și istoria magiei. Se întrebă dacă era firea lui - care fusese întotdeauna arțăgoasă - sau dacă era de la luna plină. Întotdeauna deborda de energie după o transformare, chiar și înainte să știe că putea face magie. Acum bagheta îi bâzâia în mână ca descărcările electrostatice de la antena de televizor. Încercă un "Lumos" scurt în pauză, ascuns într-o cabină din toaletă și aproape că-și arse retina de la el.

Poate cartea pe care o menționase Madam Pomfrey ar fi putut să-i spună mai multe despre asta, dar acum nu va ști niciodată. Ar putea exista alte cărți în bibliotecă, dar nu verificase. Știa cuvântul foarte bine și putea să-l silabisească dacă se concentra suficient de intens. Dar nu îndrăznea. Remus trăia cu frica că dacă l-ar fi scris, sau l-ar fi zis cu voce tare, atunci într-un fel sau altul toată lumea îi va afla secretul. Și era mai bine să ții lucrurile ăstea în cap.

***

Joi, 7 octombrie 1971

Deveni cu atât mai important acum să își țină secretele aproape, pentru că Remus era urmărit. De către McGonagall, care încă ridica o sprânceană când vedea că tot nu-și lua notițe la ore, de către Madam Pomfrey, care încerca într-una să-l determine să treacă pe la spital la o scurtă vizită de control și de către Snape, care încă era furios că nu-și putea da seama cum se întâmplase incidentul cu pudra. Remus ar fi putut să facă față acestor interferențe, dacă nu ar fi fost încă o a patra persoană care-l observa.

Acest pândar era mult mai subtil, mult mai discret în modul de supraveghere, dar sesizabil oricum. Sirius. La început Remus se gândi că celălalt băiat era doar băgăcios - că făcea parte din sentimentul că totul i se cuvenea, pe care îl aveau în comun el și James. Trebuiau să știe totul despre toată lumea. Le spuneau lui Remus și lui Peter constant trebuirile altora - tatăl lui cutărică nu fusese promovat în minister cu un an în urmă și de aceea era așa țâfnos; strămătușa Mirandei Thrup fusese odată sub investigație pentru folosirea ilegală a unei poțiuni de iubire, iar acum nimeni nu bea ceai în casa familiei Thrup; Profesorul Slughorn știa mai multe despre artele întunecate decât spunea, iar clubul lui Slughorn era notoriu pentru scoaterea pe bandă a vrăjitorilor întunecați, cu influență.

Bineînțeles, niciunii din ei nu știau absolut nimic despre Remus și la început presupuse că de-aia era Sirius așa atent. Dar nu punea niciodată întrebări directe și dacă era curios despre familia lui Lupin sau educația sa, atunci era un interes privat pe care James nu-l împărtășea. James se uita rar la alți oameni, observă Remus - el prefera ca alți oameni să se uite la el.

Nimeni nu părea să fi observat, din fericire. Sirius era foarte șiret în acest aspect. Doar ocazional reușea Remus să-l prindă pe neașteptate, cum privea atent cu ochii aceia albastru adânc. N-avea nicio rușine să nu-și ascundă ochii când era prins - doar își înmuia privirea într-un zâmbet prietenos, pe care Remus se simțea obligat să-l întoarcă.

În acea joi își făceau temele în camera comună din Gryffindor - sau mai degrabă, James i-o făcea pe a lui Remus, fiindcă o terminase deja pe-a lui. Se oferi să i-o facă în schimbul ca Remus să-l învețe farmecul Clarobscur și în ciuda orgoliului său, Remus fu de acord. Chiar nu-și mai dorea nicio detenție cu McGonagall iar James era bun în a imita scrisul altora.

Sirius își termină propriul eseu și scrisese deja opt centimetri în plus despre întrebuințările nevropterelor în poțiunile transformative - plus diagrame. Cărțile împânzeau toată masa la care stăteau, laolaltă cu călimări de cerneală și role de pergament șifonate. Peter încerca să leviteze un măr și să-l bage în coșul de hârtii la un metru și jumătate distanță. Deocamdată reuși să-l ridice în aer, dar apoi mărul se clătină și căzu pe jos.

Amețit, Peter își plimbă degetele prin păr și-și consultă din nou manualul.

— Ai să reușești, Pete, nu-ți face griji, murmură James, cu capul în eseul lui Remus. Ține-o tot așa.

— Încerc, se lamentă Peter. Sunt sigur că greșesc mișcarea...cartea spune să folosești "o mișcare delicată și serpentină", dar nu sunt sigur... Își învârti bagheta în aer. Remus țâfni enervat.

—Nu așa se face, zise pe șleau. E ca un "S" întors pe-o parte. Uite. Efectuă farmecul fără niciun efort, ridicând mărul în aer și depozitându-l cu ușurință direct în coș.

— Un "S"? Ești sigur? Peter se încruntă îngândurat. Aținti propria baghetă către o foaie mototolită de hârtie intonând "Wingardium Leviosa", fluturându-și bagheta precum îi arătase Lupin. Fără greș, foaia se înălță clătinându-se și zbură mai puțin grațios în coș, lovindu-se de margini în timp ce căzu la fund și ateriză lângă măr. Peter privi uluit.

— Am reușit! zise surprins. Un "S", de ce n-au scris așa în carte?! 

— Bravo, Pete, zise James, ridicându-și privirea, zâmbitor. Își dădu jos ochelarii și se frecă la ochi. Ar trebui să te faci profesor, Remus.

Lupin pufni, privind în jos timid. James continuă:

— Aproape am terminat, vreau doar să mai verific ceva - poți să-mi dai te rog "Teoria Magiei"? Cartea lui Waffling?

Remus simți un fior rece pe spinare. Încercând să nu se panicheze, se uită înspre mormanul de cărți pe care-l indică James. Una dintre ele era sigur despre poțiuni - avea un ceaun pe copertă. Celelalte; puteau fi orice. Literele argintii și aurii de pe fiecare copertă păreau să înoate și să se amestece în fața ochilor lui. Era oare mai bine să ridice pur și simplu una dintre ele? Se uită disperat înapoi la James, care acum revizuia ce scrisese. Peter era preocupat cu levitația altor mingi de hârtie ca să observe criza lui Remus. Se uită din nou în jos, mușcându-și buza.

Sirius își drese vocea încet și se aplecă peste masă. Fără niciun zgomot și fără a privi înspre Remus, puse degetul arătător pe una dintre cărți. Era un volum mare și negru, legat în piele, pe care Remus îl recunoscu vag. Îl luă repede în mână, recunoscător și i-l înmână lui James.

— Să trăiești, prietene, spuse James, neatent, întorcându-se la treabă. Sirius continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lui Remus îi ardeau obrajii.

Chapter Text

Vineri, 15 octombrie 1971

Remus trebui să petreacă următoarele zile evitându-l pe Sirius - sau cel puțin evitând a fi singur cu el. Nu fu ușor, pentru că băieții își petreceau tot timpul împreună, mai ales în weekend. Toți trecură lecția de farmece de vineri cu brio; chiar și Peter. Flitwick fu atât de încântat că întreaga clasă stăpânise levitația atât de repede în timpul anului, încât le dădu drumul mai repede în pauza de prânz.

Sirius deveni inevitabil săptămâna următoare în timpul orei de zbor. Dacă Remus n-ar fi urât istoria magiei atât de mult, atunci zburatul ar fi fost materia cea mai puțin preferată. În primele douăzeci de minute pe mătură, învăță că îi era frică de înălțimi, iar restul orelor fuseseră un chin.

James era campionul clasei, bineînțeles, și chiar și celorlalți Ștrengari li se părea insuportabil în timp ce zburda în jurul terenului de quidditch, făcând tumbe și fente ca și cum s-ar fi născut pe mătură. Sirius era și el excelent; marea majoritate a colegilor de clasă crescură jucându-se pe cozi de mătură; până și Peter era competent.

Plouase noaptea trecută și pământul era încă moale și noroios. Își înlocuiră pantofii cu șireturi cu niște bocanci grei și îmbrăcați într-un set de zbor vișiniu, lipăiră pe teren. Își ridicară măturile și așteptară instrucțiuni. Măturile erau puse la dispoziție de către școală. Cei din anul întâi n-aveau voie să își aducă măturile personale, dar James spunea oricui se oprea suficient de îndelung ca să asculte, că avea ultimul model acasă.

— Bun, urcați-vă pe mături vă rog, doamnelor și domnilor, răsună vocea profesoarei Hooch către grupa lor. Avem vânt puternic și bun astăzi, așa că vreau să aveți toți grijă. Potter, nu te mai da în stambă!

Remus încălecă pe mătură, înghițind în sec. Dacă reușea să nu i se facă rău atunci o considera o victorie.

— Vreau cinci ture curate în jurul terenului de la fiecare, apoi o aterizare frumoasă înapoi aici. Țineți cont de balta de noroi și țineți minte să vă înclinați contra vântului pe cât posibil. Folosiți-l în avantajul vostru. Cinci puncte pentru cine ajunge primul înapoi.

Și cu un minim de avertisment, vrăjitoarea cu părul argintiu suflă puternic în fluier.

Remus și Lily, singurii din clasă născuți în lumea încuiaților, fură ultimii care se ridicară în aer. Însă, odată ce era în aer, roșcata alunecă lin înainte.

— Puțin mai sus Lupin! Haide! zbieră Hooch de jos, printr-un megafon. Vru s-o ignore, dar n-avu scăpare - măcar înainte, la Sf. Edmund, când te puneau să faci cross-country puteai să te ascunzi după colț și să chiulești mergând în oraș pentru o după-amiază.

Se forță să zboare mai sus, încercând să se uite înainte, nu spre sol; încercând să se gândească la orice altceva decât la spațiul gol dintre el și pământ. Putea vedea părul deschis al lui Lily sclipind înaintea lui ca o coadă de vulpe, părul blond, auriu al lui Peter se vedea undeva spre mijlocul grupei. Deși nu putea vedea așa de departe, știa că James și Sirius erau aproape cot la cot. Remus îi dădu înainte sumbru, nedorind să zboare mai repede de atât. Cui îi păsa dacă era ultimul, atâta timp cât nu-și rupea gâtul ajungând la finiș. Când luă colțul la capătul terenului, vântul se înteți, lovindu-l în față și încercă să nu frâneze prea mult, înclinându-se înainte. Era frig și aerul mohorât al dimineții îi bătătorea obrajii.

A doua tură fu la fel de rea ca prima. La a treia, observă că James începu să încercuiască fiecare turn din standurile goale ale spectatorilor, în ciuda avertismentului lui Madam Hooch. La a patra tură, cineva se ținea după el.

— Te distrezi? zâmbi Sirius, plutind aproape de el. Arăta atât de confortabil, de parcă ar fi putut să-și ridice mâinile deasupra capului, să se dea peste cap, atârnând în jos și să zboare cu spatele fără nicio problemă.

— Ce faci? se încruntă Remus, încercând să-l ignore. Încerci să pierzi?

— James o să câștige. Sirius dădu din umeri. Pot să-l las să-și savureze momentul de glorie. M-am gândit să stau cu tine.

— De ce?! răspunse Remus cu dinții încleștați.

— M-am gândit că poate vrei să-ți țin companie. Remus nu trebui să se uite la el ca să știe că zâmbea acel zâmbet, marca Sirius Black. Plus, că imediat aterizăm și știu că urăști aterizarea.

— Șterge-o de-aici.

— Nu.

— Pe bune, Black...

— Nu mă poți lovi aici sus, Lupin, doar dacă vrei să dai drumul la mătură.

— Doamne, ce enervant ești.

— Da. Sirius zbură peste capul său, apoi în jurul său, o orbită perfectă.

— Dispari. Remus încercă să-l evite, clătinându-se periculos.

— E timpul să aterizăm...ține minte să-ți întinzi picioarele în față...apoi te lași pe spate...apoi îndoaie-ți genunchii-hei!

Remus îi prinse coada măturii și o smuci puternic. Râzând, Sirius se îndreptă în zbor, apoi zbură lângă Remus și-l îmbrânci cu forță înapoi. Remus se clătină, dar se ținu bine, continuând coborârea. Fu mult mai discret ca înainte, se lăsă pe spate, apoi se roti repede pentru a-l îmbrânci din nou pe Sirius.

— La o parte, spuse Remus zburând cu viteză. Poți să fii tu ultimul de data asta!

— Vezi să nu! Sirius se prinse de coada lui Remus de mătură, râzând și trăgându-l înapoi. Asta fusese poate un pic cam mult, deoarece amândoi erau acum destul de aproape de sol. Cei doi caftangii se rostogoliră pe jos, măturile zburând de sub ei și aterizară într-o baltă mare, noroioasă, alunecând și învârtindu-se pe jos, pelerinele devenind ude leoarcă.   

— Black! Lupin! Madam Hooch mărșălui către cei doi băieți tolăniți în noroi.

Ceilalți Gryffindori se adunaseră în jur, chicotind și arătând cu degetul. Sirius sări în picioare cu toată grația cu care îl binecuvântase noblețea lui și îl ridică pe Remus, trăgându-l de mână. Amândoi se uitau la profesoară clipind stropi de apă din ochi.

— Ce v-am zis, să aveți grijă la băltoacă? Madam Hooch își ridică o sprânceană, amuzată. De obicei vedea și partea comică a lucrurilor. Câte un punct în minus de la Gryffindor pentru fiecare. Mergeți să vă spălați la dușuri. Hai, fuguța.

Amândoi se bălăbăniră către vestiarele de quidditch, ținându-și pelerinele îmbibate cu apă la o parte.

— Băi, ce echipament ridicol, mormăi Remus în timp ce intrară în clădirea mititică de piatră. Cum îl vom usca vreodată?

— Elfii o să se ocupe de asta, răspunse Sirius, scuturându-se și aruncându-și echipamentul întru-un colț.

Remus nu se sinchisi să întrebe ce erau ăia elfi. Se dezbrăcă de echipament și își scutură jos bocancii, apoi intră în cabina de duș continuând să se dezbrace. Erau prosoape aranjate deja acolo și apa era delicios de caldă. Se băgă sub jet, lăsând șuvoaiele fierbinți să-i încălzească sângele, privind cum se scurgeau noroiul și câteva fire răzlețe de iarbă pe țeavă-n jos. Măcar scăpase de patruzeci de minute de zbor.

Își frecă degetele cu forță peste pielea capului. Fără tunsorile lunare ale matroanei, părul îi creștea tot mai lung și fin, stând adesea drept în sus, la fel de dezordonat ca al lui James. În sfârșit putea vedea culoarea, dar fu dezamăgit - părea a fi cel mai spălăcit șaten șoreciu.

Remus termină dușul înaintea lui Sirius, uitându-se rapid în jur după uniformă. Era pe jumătate îmbrăcat când ieși și Sirius într-un final, cu părul lung dat pe spate, umed și lucios ca uleiul. Era deja îmbrăcat și arăta incredibil de cool și matur, în timp ce Remus realiză că își încheiase cămașa strâmb, și trebui s-o ia de la capăt.

— Ce e aia?! exclamă Sirius brusc. Remus privi în sus, apoi în jos. Sirius indică către o dungă lungă, argintie care se întindea de la jumătatea claviculei lui, diagonal peste piept către sfârcul drept. Bâjbâi cu nasturii încercând să închidă cămașa mai repede.

— O cicatrice, murmură. N-avea rost să zică altceva acum. Abia dacă le mai observa. Erau pur și simplu acolo, o parte din el, la fel ca pistruii, sau părul fin de pe mâini.

— Este...ți s-a întâmplat acasă? Unde ai crescut?

Se întâmpla ceva ciudat cu vocea lui Sirius. Remus realiză că nu putea vorbi, așa că aprobă simplu din cap. Sirius dădu și el din cap.

— Am și eu cicatrici, zise atât de încet, încât Remus crezu că nu-l auzi bine.

Sirius se aplecă și ridică piciorul pantalonului, întorcându-și glezna să-i arate semnele de acolo. Cicatricile lui nu erau ca ale lui Remus - mari, aspre și crestate, pline de furie și foamete. Dungile argintii de pe spatele picioarelor lui Sirius erau fine și drepte; uniforme în cruzimea lor. Remus privi îndelung, înainte ca Sirius să-și lase pantalonul jos și să se îndrepte.

Se măsurară din priviri pentru un minut întreg. Remus simțindu-se foarte fierbinte; ochii lui Sirius limpezi și calmi. Apoi se încheie.

— Mergem să-l vedem pe James cum se face de râs? întrebă Sirius.

Remus dădu din nou din cap și ieșiră amândoi în aerul rece de toamnă. Se așezară pe băncile tari din standurile spectatorilor și priviră restul clasei fâlfâindu-se de-a lungul terenului, pelerinele roșii fluturându-le în urmă. Lily, deși lipsită de tehnica formală a lui James, îi ținea piept când venea vorba de viteză, câștigând două din cele trei curse între porți.

— Remus? zise Sirius deodată, în timp ce colegii de clasă veneau spre aterizare.

— Da?

— Nu știi să citești, așa-i?

Remus oftă. Avea destule secrete de păstrat. Iar Sirius împărtășise unul de-ale lui.

— Nu.

— N-o să spun nimănui.

— Mulțam.

Zâmbetul acela - marca Sirius Black.

Chapter Text

Sâmbătă, 23 octombrie 1971

— Pur și simplu nu ai fost învățat?

Remus dădu din umeri, obosit și frustrat. Trecuse o săptămână de la ora aceea de zbor și Sirius îl prinsese iar de unul singur. Stătea chiar fericit pe pat, răsfoind una din revistele de quidditch ale lui James - îi plăceau pozele mișcătoare, chiar dacă încă nu înțelegea regulile, era cel mai apropriat lucru de un televizor pe care îl aveau la Hogwarts.

— Am fost învățat, răspunse, întorcând pagina, sperând ca Sirius să se prindă și să se care. Nu se cără. Remus închise revista. Am învățat, repetă. Doar că n-am învățat ca lumea. Când mă uit la cuvinte, nu cred că văd ce vede toată lumea. N-au niciun sens; toate literele țopăie în jur și se schimbă. Profesorii au zis că sunt doar greu de cap.

Nimeni nu-și bătu capul cu problemele lui de școală la Sf. Edmund. De abia dacă aveau teme, având în vedere că nimeni nu și le făcea oricum. Mulți dintre băieți aveau probleme; ori nu puteau ori nu voiau să fie învățați. Nu era ca și cum cineva avea mari așteptări oricum.

— Dar cum o faci? Sirius era ca un catâr.

— Fac ce?

— Păi...totul! Toată treaba, aici, la Hogwarts.

Remus se uită la el de parcă el era idiotul.

— Sirius, nu o fac. În caz că n-ai observat, sunt în detenție în fiecare seară.

— Păi, da, evident, Sirius flutură o mână. Dar zilele trecute, la poțiuni, te-am văzut - nu ți-ai luat notițe, nici nu te-ai uitat în carte, sau la tablă și totuși ți-ai pregătit perfect toate ingredientele pentru leacul de furuncule - Slughorn ți-a dat cinci puncte!

Remus se înroși, amintindu-și. Nu era obișnuit să primească laude de la profesori.

— Oh, aia a fost ușor, clătină din cap. Sluggy ne-a zis cum s-o facem în ora de dinainte, doar mi-am amintit.

— Măi să fie! Înseamnă că ai o memorie incredibilă atunci.

Remus dădu din umeri. Bănuia că era adevărat. Profesorii de la Sf. Edmund remarcaseră de mai multe ori că știa o grămadă de cuvinte pentru cineva atât de slab la minte.

Sirius se uita în gol acum, îngândurat - Remus putea practic să vadă cum se învârteau rotițele în mintea lui. Câteodată Sirius era precum o carte închisă. Alte dăți, era aproape comic cât de ușor era de deslușit.

— Dacă ai putea citi, ai fi la fel de bun ca mine și James. Mai bun, probabil.

Remus pufni de râs:

— Cât de modest, Black.

— Pe bune! Lui Sirius îi scăpă sarcasmul complet, privind încă cugetător. Mișcările tale de baghetă sunt mult mai naturale și dacă memoria ta e așa de bună cum zici că e... Își mușcă buza. Pun pariu că există o vrajă pentru asta.

Remus râse.

— Mă vindeci cu o vrajă?

— De ce nu?

Remus se gândise deja la asta; bineînțeles că se gândise. Dar era mai conștient de limitările magiei decât oricine altcineva. Până la urmă, avea cicatrici care nu se puteau vindeca și un coșmar care se repeta lunar, pe care nimeni nu-l putea preveni.

— Magia nu poate repara chestii din astea, răspunse el răspicat. Altfel, de ce poartă James ochelari?

— Cred că sunt vrăji pentru vedere, zise Sirius. Poate doar nu merită efortul, sau sunt prea periculoase, sau complicate, sau ceva de genul.

— Nu e doar cititul, continuă Remus. Și scrisul meu e varză; scriu prea încet și foarte dezordonat.

— Definitiv există vrăji pentru asta, zise Sirius sigur pe el. Poți să-ți vrăjești condeiul, l-am văzut pe tatăl meu făcând asta pentru documente oficiale. Scrisul lui arată ca niște zgârieturi pe foaie în mod normal.

Remus era fără cuvinte. Sirius, evident, nu avea de gând să renunțe. Își mușcă buza.

— Ce te interesează, oricum?

— Ești tovarășul meu Ștrengar! Nu te putem avea în detenție toată ziua. Dacă atacă Slytherinii? Vom avea nevoie de mintea ta diabolică pentru farse - îi luceau ochii - și pentru că tot vorbirăm, presupun că nu ți-ai făcut încă tema la istorie?

— Nu.

— Ok atunci, hai să ne apucăm. Sirius sări de pe pat și începu să cotrobăie în cufăr.

— Nu. Nu vreau să-mi faci tema, protestă Remus, ridicându-se și el, cu mâinile în sân.

— Bineînțeles că nu ți-o fac, răspunse Sirius, scoțând o carte grea. Era "Istoria Magiei" Remus recunoscu mărimea și forma. Doar doream să-mi împrospătez memoria. Atât. Așa că voi sta aici și voi citi cu voce tare - pentru că mă ajută să învăț - și dacă tu, întâmplător, poți să reții ceva în creierul ăla imens al tău, atunci nu prea am cum să te opresc.

  Remus pufni.

— N-ai altceva mai bun de făcut? Unde e James, oricum?

— Se uită la antrenamentul de quidditch. Sirius se așeză comod în pat, deschizându-și cartea. Presupun că o să fie în echipă anul viitor, așa că încearcă să prindă câteva ponturi. Peter s-a dus după el, evident. Așadar, fă liniște te rog, încerc să învăț. Își drese vocea, "Istoria magiei, de Bathilda Bagshot. Capitolul unu, Egiptul Antic; riturile și ritualurile lui Imhotep..."

Și îi dădu tot înainte. Necontenit. Remus stătu în picioare ceva timp, încercând să se decidă dacă să plece din cameră și să trântească ușa. Dar găsi că nu era de fapt nervos - era dificil să stea supărat pe Sirius, indiferent cât de enervant era. Așa că Remus luă un loc și ascultă. Se dovedi că istoria nu era de fapt așa de plictisitoare, când înțelegea lucrurile de bază. Plus, că Sirius era considerabil mai animat decât profesorul Binns.

Vocea lui era clară și fermă, nu se poticnea niciodată peste cuvintele sau frazele mai complicate, ca și cum ar fi citit cartea de o sută de ori. Remus îl auzise pe James spunând odată că Sirius era fluent în limba latină și greacă - familia Black se mândrea aparent cu astfel de lucruri.

Citi mai departe, capitol cu capitol, de la farmecele sângeroase pentru resurecție ale egiptenilor, la oracolele criptice, grecești, până la preotesele magice mesopotamiene. Lumea antică se deschisese în mintea lui Remus și se trezi stând pe spate în pat, cu brațele după cap și cu ochii închiși, lăsându-l pe Sirius să-l ducă înapoi în timp.

La un moment dat, vocea lui deveni aproape răgușită și vorbea aproape șoptit. Lumina de amurg îi învăluise și camera de zi era inundată de portocaliu în timp ce apunea soarele. La mijlocul capitolului cinci: "Tiberius și progresele romanilor în luptele magice" Sirius tuși și lăsă cartea jos.

— Nu cred că pot învăța mai mult de atât astăzi, cârâi.

Ochii lui Remus se deschiseră brusc. Se ridică, clipind.

— E ok, zise încet. E cina oricum, mor de foame.

Se ridicară amândoi, întinzându-se și porniră spre sala mare.

James și Peter îi așteptau la masa Gryffindor în locurile lor obișnuite.

— Cum a fost antrenamentul? întrebă Sirius, după ce dădu pe gât o cupă de suc de dovleac. Vocea aproape că i se întorsese la normal, sunând doar puțin răgușită.

— Grozav, răspunse James vesel, înfigându-și furculița într-un cârnat și întinzându-l în piureul de cartofi.  Cum de n-ați venit?

— Teme, răspunse Sirius, turnând sos peste piureul lui.

În timp ce-și terminară cina, James îi delectă cu relatarea pasă de pasă a antrenamentului de quidditch, listând fiecare jucător din echipă, punctele forte și slăbiciunile lor, tehnicile și ce puteau îmbunătăți la ele. Peter interveni ocazional cu propriile opinii, care nu păreau să difere prea mult de ale lui James.

La desert aveau Millionaire Shortbread, care nu le plăcea nici lui Sirius, nici lui James. Remus credea că erau nebuni la cap și le luă aversiunea în semn de snobism. Le-ar fi mâncat și pe-ale lor, dar Peter i-o luă înainte, înfundându-se cu ele. 

— Am eu niște dulciuri, oferi băiatul mai mic, căutând în buzunarele robei și scoțând o pungă maro, bombată. Mama le-a trimis, serviți-vă.

— Să trăiești, Pete! se avântară, molfăind acadelele pocnitoare, broscuțele de ciocolată și bomboanele tari care-și schimbau gustul - Remus luă și el câteva - și mâncară până când le veni rău.

— Ce teme făceați? întrebă James, scărpinându-și bărbia distras. Credeam că ne-am terminat toate temele pe săptămâna asta.

— Da, ăă, eram în urmă la istorie. A trebuit să verific ceva. Sirius se scărpină și el, aproape de claviculă.

Uitându-se la ei, îi venea și lui Remus să se scarpine. Îl gâdila mâna ca și cum mergea un gândăcel pe ea. Se gândi automat la pudra de scărpinat și se uită în jos.

Aproape că țipă. Pe mână îi creștea păr negru și gros într-un ritm alarmant. Se transforma! Nu era nici pe departe lună plină - cum se putea întâmpla una ca asta? Se ridică așa de brusc de la masă încât aproape căzu pe spate. Trebuia să fugă de acolo - repede!

— Ce-ai pățit, Lupin? James tresări.

Remus se uită la el, apoi se uită la Sirius. Și ei erau plini de păr - cârlionți negri le răsăreau pe față, pe brațe și mâini - pe fiecare petec de piele expusă. Se holbă, mut. Își trecu limba peste dinți - nu se lungeau.

— Ce naiba... zise James, privind în jos, apoi către ceilalți doi băieți. Ce se întâmplă?!

— Peter, mârâi Sirius, cu fața aproape acoperită de păr. Ești sigur că mama ta ți-a trimis dulciurile ăstea?

Peter, care nu mâncase încă din dulciuri, se uită la ei și se înroși, bâlbâindu-se:

— Păi, adică... Am crezut că erau de la ea... Au venit azi dimineață...

— Pete! răcni James. Lumea se uita la ei acum, elevii ceilalți întorcându-se și făcându-și semn între ei. În curând, întreaga sală șoptea și arăta către cei trei păroși de la masa Gryffindor.

O grămadă de oameni chicoteau, dar bineînțeles, nimeni nu râdea mai tare decât Severus Snape de la masa Slytherin.

— Hai să mergem, Sirius se ridică, cu nasul păros în aer ca un aristocrat demn, ceea ce nu putea fi mai comic. Mergem către aripa spitalului. Putem să ne plănuim răzbunarea mai târziu. 

În timp ce ieșiră din sală printre hohote de râs, Remus plecă capul umilit, acoperindu-și fața cu mâinile. Fiecare centimetru de piele era plin cu păr lucios și negru. Nu i se păru atât de comic ca lui James și Sirius.

— V-am spus că o să lovească înapoi, bombăni Sirius.

Chapter Text

Din fericire, Madam Pomfrey fu capabilă să contracareze blestemul cu câteva flicuri de baghetă. Le ținu totuși o lecție despre folosirea abuzivă a magiei periculoase.

— De parcă am fi vrut toți să arătăm ca Bigfoot! se plânse James când părăsiră aripa spitalului, cu pielea încă gâdilându-i de la părul crescut.

— Trebuie să fi fost Severus. A acoperit dulciurile într-una dintre poțiunile lui, sunt sigur, bolborosi Sirius.

— Da, știm cu toții prietene, răspunse James, nu-ți face griji, după faptă și răsplată.

— Scuze! se smiorcăi Peter pentru a mia oară. Chiar am crezut că erau de la mama!

— E în regulă, Peter, James îl bătu pe umăr. Doar mi-aș fi dorit să ni le fi dat luni, la prima oră - atunci măcar scăpam de transfigurare.

— Cer răzbunare! strigă Sirius, ridicându-și dramatic bagheta. Remus râse, James la fel.

— Și vei avea parte de ea! răspunse James, împingându-și ochelarii înapoi pe nas. Răbdarea este o virtute, Black. Răzbunare ca asta necesită timp. Bănuiesc că n-ai alte idei grozave, Remus?

— Îmi pare rău. Remus scutură din cap. Inima îi bătea încă puternic de la toată teroarea. Dacă l-ar fi văzut pe Snape în acel moment l-ar fi sugrumat; darămite să-i joace o farsă.

— Te ajut eu, James, început Peter să zică. Fac orice, n-o să-mi fie frică de data asta, o să...

Chiar când luau colțul care ducea către turnul Gryffindor, cineva strigă în urma lor:

— Sirius.

Toți patru se întoarseră. Sirius făcu un sunet mic și speriat. Era Bellatrix Black.

— Ce vrei? întrebă el, uitându-se în jos și târșâindu-și papucii pe podea. Era o postură care nu-i stătea deloc în fire, se gândi Remus. Observă de altfel că James păși în față, stând cot la cot cu prietenul său.

—Vino-ncoace și aderesează-mi-te cum trebuie, se răsti fata de anul șapte la el.

Sirius nu se mișcă din loc. Bellatrix își scoase bagheta - Remus era șocat și pentru prima oară de când era la Hogwarts simți frică. 

— Vino aici, zise ea într-o voce joasă. Ori te oblig. Și nu va fi un farmec copilăresc de creștere a părului, ți-o promit.  

Sirius păși în față, scuturându-și capul către James, care încercă să-l urmeze. Îi priviră toți pe verișori vorbind în șoaptă la capătul coridorului preț de minute lungi, inconfortabile. Sirius abia dacă se uită din pământ în tot acest timp. Într-un final, ea îi puse mâna pe cap, apoi se întoarse într-un călcâi și plecă. Toți răsuflară, ușurați. Sirius veni tremurând înapoi înspre ei.

Intrară pe gaura portretului în liniște și se așezară pe canapeaua lor obișnuită.

— Ești bine, Sirius? întrebă James primul.

— Da, dădu din cap, mai palid decât în mod normal. A...a vrut să mă invite la ceai. De ziua mea. Cred că a obligat-o mama mea, probabil a ținut o conferință de familie. Să încerce să mă aducă înapoi pe drumul cel bun.

— Doar pentru că ești într-o casă diferită?

— Și din cauza companiei în care sunt, surâse către ei.

— Deci când e ziua ta?

— Peste două săptămâni. Pe data de trei. Dar trebuie să merg la ceaiul ăla, Bella nu glumea, chiar știe niște blestemele brutale.

— Atunci facem ceva după. Ceva fain, da?

Peter și Remus dădură din cap entuziasmați, dar în mintea lui, Remus își aminti că data de trei era noaptea lunii pline. 

***

Sirius împlinea doisprezece ani, iar Remus nu era acolo să-l sărbătorească, deși nu credea că cineva s-ar fi supărat. James era prietenul cel mai bun al lui Sirius, până la urmă, iar lui Peter îi plăcea să creadă că James îi aparținea încă și lui puțin. Așa că Remus ar fi fost în plus, chiar și dacă n-ar fi fost încuiat într-o cocioabă încercând să se sfâșie-n bucăți. Madam Pomfrey încercă să-i dea un leac pentru dormit de data aceasta, înainte să iasă luna, dar aparent nu avu niciun efect. Ce era mai rău, era că reușise să-și facă cea mai mare cicatrice de până acum - fix peste tot spatele.

Pomfrey îl obligă să stea în aripa spitalului toată ziua după asta, ceea ce era îmbucurător - însema că le putea spune prietenilor săi că se îmbolnăvise brusc. Erau încă puțin confuzi despre motivul pentru care nu le spusese dinainte că se simțea rău, dar acceptară scuza. Probabil credeau deja că era destul de ciudat și deja acceptau aproape orice le zicea.

Nu i-ar fi plăcut ziua de naștere. James vorbi cu Madam Hooch și aranjă o sesiune de zbor la prânz pentru ei trei. După cină, înainte să trebuiască Sirius să se schimbe pentru ceaiul cu verișoarele lui, James și Peter sculară masa Gryffindor în picioare, într-o rundă de "Mulți ani trăiască", urmat de "La mulți ani cu sănătate". După spusele elevilor, Remus auzi după aceea, că au cântat "La mulți ani să trăiți" una într-una, devenind tot mai gălăgioși cu fiecare repetare până îi amenință profesoara McGonagall cu detenție dacă nu se opreau.

Luna noiembrie mărșăluia tot înainte, zilele devenind mai scurte și castelul mai întunecos. Își petrecură mai puțin timp afară și mai mult timp ghemuiți în camera comună, jucându-se cărți și complotând răzbunarea împotriva lui Snape. Se încheia primul semestru iar profesorii păreau să dea mai multe teme ca niciodată.

De fiecare dată când erau Sirius și Remus separați de Peter și James (de obicei când ceilalți doi erau la bibliotecă), Sirius continua să-i citească. Le luă sub două săptămâni să termine "Istoria Magiei", apoi alternară între " Un ghid începător pentru transfigurare" și "Poțiuni și leacuri magice" pentru tot restul semestrului. Când Ștrengarii lucrau la teme în grup, începuse chiar să citească cu voce tare, invocând că-l ajuta să gândească. Asta spre exasperarea lui James, care prefera liniștea.

Deși nu aveau nicio șansă să acopere întregul curriculum într-un timp așa scurt, spre surprinderea tuturor (inclusiv a lui), notele lui Remus începură să se îmbunătățească într-un ritm uimitor. Sirius avusese aparent dreptate; abilitatea lui Remus de a reține și a-și aminti informația era remarcabilă și se trezi cu mâna ridicată la ore pentru prima oară în viața lui.

Notele lui Sirius însă, începură să scadă. Își petrecea așa de mult timp încercând să-l asiste pe Remus, încât aparent nu mai se preocupa cu cititul extracurricular, cu care se mândrise până atunci tot anul. Așa se făcu, că propriile lui teme deveniră mediocre, pasabile și rămase în urma lui James pentru prima oară. James habar n-avea, bineînțeles și crezu doar că el însuși se îmbunătățea.

— Dar îți petreci așa de mult timp la bibliotecă! Remus șopti către el odată, după ce Sirius primise un "acceptabil" pe eseul de farmece. Credeam că studiezi. Remus nu își făcuse încă curaj să viziteze biblioteca. Numai gândul la toate cărțile alea îl îngrozea.

— Studiez, răspunse Sirius vesel. Doar că nu chestiile ăstea. Își împături eseul la loc. Caut vrăji pentru interpretare cognitivă - știi tu, ca să poți citi de unul singur. E chiar super complicat să știi, de nivel OWL de fapt, dar cred că aproape i-am dat de cap. Nu-ți face griji, Lupin, nu e ca și cum pic anul. Asta e oricum mult mai interesant.

Remus se simți groaznic de vinovat, bineînțeles, precum și ușor rușinat că Sirius își devota atâta timp ca să-l ajute. Sincer, chiar nu-și putea aminti un moment în viață când cineva își dădu atât de mult silința pentru el. Își dorea să poată face ceva - orice în schimb. Dar, în afară de a avea o familie dificilă, Sirius părea să nu ducă lipsă de nimic.

De fapt, era ceva ce Remus putea să-i dea lui Sirius, ceea ce nici James nu putea - dar aproape că nu merita menționat. Ceva ce Sirius numea "concepție încuiată". Începu totul când își făcu Remus în sfârșit curaj să întrebe de colecția de discuri a lui Sirius. Sirius era fericit să împartă; în afară de mătura de curse, care era încă acasă, albumele erau posesiile lui cele mai valorase.

Remus putea să-și dea seama de ce - avea "Introducing the Beatles". "A Hard Day's Night" și "Help!", precum și "Abbey Road"; "Beggars Banquet" și "Sticky Fingers" ("Mick Jagger trebuie să fie unul dintre cei mai cool încuiați pe care i-am văzut vreodată" zise cu patos), două albume Led Zeppelin - Remus nu le ascultase până atunci, dar băieții mai mari de la Sf. Edmund erau obsedați - și un LP Simon and Garfunkle, ascuns în spate de tot.

Vrăjitorilor, se dovedi, nu prea le păsa de muzica încuiaților. Toate discurile lui Sirius erau cadou de la verișoara lui, Andromeda, care părea să fie prima "oaie neagră" a familiei Black, părăsind școala cu câțiva ani în urmă și măritându-se cu un vrăjitor născut în familie de încuiați.

— Abia dacă o văd vreodată, explică Sirius. N-am mai văzut-o de la nuntă, dar îmi trimite ăstea din când în când. Le trimite pe calea încuiată, ca maică-mea să nu afle - ea nu înțelege cum funcționează poșta.

Așa că deși avea o colecție impresionantă pentru orice standard al unui băiat de unsprezece ani, pasiunile muzicale ale lui Sirius existau aproape în întregime într-un vacuum. Nu știa alte cântece de-ale formației The Beatles în afară de cele pe care le avea presate pe vinil. Nu ascultase niciodată radio și nu se uitase la Top of the Pops, sau nu deschisese vreodată o revistă NME. Ca atare, îl considera pe Remus etern fascinant în materie de muzică și cultură încuiată.

— Deci, i-ai văzut, efectiv! zise el, uluit. I-ai văzut în concert.

— Nu în persoană, sau ceva de genul, răspunse Remus stânjenit.

— Da, aia am înțeles, la telefon, Sirius dădu înțelept din cap. Remus își înăbuși râsul.

— La televizor, îl corectă. Este mai degrabă ca pozele alea mișcătoare pe care le aveți voi. Doar că alb-negru. Și doar pe The Beatles - pe The Stones i-am prins o dată și matroana ne-a pus să-l închidem, din cauza părului lor.

— Ce-avea părul lor?

— Prea lung, Remus dădu din umeri. A zis că arătau infecți.

— Părul meu e mult mai lung, zise Sirius, încruntându-se.

— Da, este. Dar băieții încuiați nu au părul lung, nu în mod normal.

— Nu-i zice asta! tachină Peter. O să se radă în cap. O bilă de sticlă zbură peste tabla de joc și ateriză pe jos - se jucau un joc leneș de bile, cu întreruperi, de câteva zile încoace, încercând să-l învețe pe Remus regulile. Bila se lovi de una dintre bilele lui Sirius și o scoase imediat din ring, țâșnind un lichid cu miros dezgustător, pe care Sirius abia dacă-l evită la timp.

Peter rânji:

— Ha, ia de aici, iubitor de încuiați!

Sirius înjură tare și plecă să-și schimbe hainele. 

Chapter Text

— Lupin, poate puteți să-mi spuneți - care sunt proprietățile de transfigurare ale lapisului philosophorum? spuse McGonagall spre finalul lecției într-o zi. Îl ținti cu o privire lungă - ultima dată când îl întrebase ceva în fața clasei dădu din umeri și-și întoarse capul.

— Ăă...Remus își storci creierii. Păi, cred că asta e aia care transformă chestiile în aur? Dacă o folosești cum trebe...și Cleopatra Alchimista a folosit-o să transforme plumbul în argint, cred.  

— Corect. Vocea profesoarei McGonagall sună de parcă încerca să-și mascheze surpriza. Cinci puncte pentru Gryffindor. Și încă cinci pentru conexiunea făcută cu Cleopatra Alchimista - ea nu e menționată în "Transfigurare pentru începători", ați citit asta în manualul de istorie?

Remus dădu din cap, conștient că toată lumea se uita la el.

— Excelent. Nici măcar unii dintre elevii mei din anul al treilea nu sunt capabili să asocieze studiile lor așa, sunt încântată să văd că vă dați interesul. Se adresă apoi clasei:

— Vom începe să discutăm alchimia după Crăciun. Apropo - cu apropierea sărbătorilor, doresc să-i rog pe cei care plănuiesc să rămână la Hogwarts în timpul vacanței, să mă anunțe până la finalul săptămânii. Mulțumesc, sunteți liberi.

Clasa se ridică să plece. Câțiva oameni îl bătură pe Remus pe spate când trecură pe lângă el.

— Domnule Lupin, dacă aveți un moment? zise McGonagall, chiar când trecu de catedră. I se puse un nod în stomac. Reușise să reziste două săptămâni fără vreo detenție de la ea; trebuia să-și dea seama că urma ceva. Stătu pe loc, vârându-și mâinile adânc în buzunare și privind către picioare în timp ce restul clasei se strecură afară.

Într-un final, clasa se goli, iar ea se duse să închidă ușa (fix în nasul lui James) și se întoarse înapoi spre încăpere.

— Felicitări pentru astăzi, Remus, zise McGonagall amabil. Chiar te descurci bine în ultimul timp.

El privi în sus spre ea, surprins. Ea începu să râdă.

— Nu fi așa surprins! Sunt foarte impresionată. Profesorul Slughorn și profesorul Flitwick au zis același lucru. Voiam să discut scurt cu tine despre Crăciun. Am vorbit cu doamna Orwell-

— Cine?!

— Doamna care conduce Sf. Edmund.

— Ah, da, matroana.

— Întocmai. După cum știi, luna plină va avea loc de două ori în decembrie - pe data de doi - (asta era săptămâna viitoare) - și pe data de treizeci și unu. De Anul Nou. Doamna Orwell pare să considere că ai fi mai câștigat rămânând la Hogwarts peste Crăciun din acest motiv. Sper că nu ești prea dezamăgit.

Remus dădu din umeri.

— Nu mă deranjează nicicum.  

Profesoara McGonagall aprobă din cap, foarte serios.

— Am să adaug numele tău pe listă atunci. Ne vedem săptămâna viitoare, Remus.

***

James îi invită pe Sirius și pe Remus să îl viziteze peste vacanța de iarnă, știind de altfel că niciunul din ei nu urmau să aibă un Crăciun tocmai vesel. Remus fu nevoit să decline - chiar și dacă n-ar fi fost incredibil de timid să viziteze casa lui James și să-i cunoască părinții, din punct de vedere legal era încă în grija autorităților locale ale Sf. Edmund și necesita permisiune în scris de la matroană ca să plece de la Hogwarts.

Sirius, căruia i-ar fi plăcut orice oportunitate să petreacă două săptămâni bătând maidanul cu James, făcând curse pe mături și mâncând ciocolată, fu de asemenea nevoit să refuze. Familia lui îi explică limpede, că nu erau, în niciun caz, de acord cu vizita lui la familia Potter.

— Bellatrix, nemernica, m-a dat în gât la ai mei, explică el nervos. Aparent, i-am făcut de rușine destul. Dacă vin la tine atunci se va înrăutăți toată treaba. Îmi pare rău, prietene.

Remus merse la capătul terenului cu toți Ștrengarii pentru a le face cu mâna în ultima zi din semestru.

— Îți trimitem bufnițe! promise James. Vezi dacă poți să vii cu următorul plan de atac pentru Snape!

Remus zâmbi și promise că va încerca. Spera să nu dureze prea mult până primea scrisorile trimise de James. Era singurul Gryffindor de anul întâi care rămânea în urmă în vacanță și își târî trist picioarele înapoi către castel.

A doua zi savură trezitul mai târziu - ceea ce nu erau lăsați să facă niciodată la Sf. Edmund. Dormi până la ora zece, când Frank Longbottom își vârî capul pe ușă.

— Haide Lupin, pierzi micul-dejun dacă o ții așa!

Remus îl plăcea pe Frank - avea o față senină și prietenoasă și o manieră lejeră. Părea absolut solid și de încredere, ca un frate mai mare. El înțelegea că Remus era obișnuit să se simtă ca un intrus și încerca să-l includă în orice, fără să îl forțeze prea tare.

După micul-dejun Frank dispăru către turnul bufnițelor și Remus stătu mohorât în camera comună, simțind cum se lungeau cele două săptămâni sub ochii lui, seci și singuratice. Luă în considerare o plimbare afară prin împrejurimi, dar începuse să plouă torențial. Ascultă câteva discuri de-ale lui Sirius și răsfoi câteva reviste pe care le lăsaseră unii de anul patru în urmă, doar uitându-se la poze. Majoritatea erau cu vrăjitoare frumușele și vrăjitori chipeși - bănuia că era o revistă de modă.

Următoarele zile trecură cam în același stil. Frank îl trezea dimineața, își mânca toate mesele cu Gryffindorii rămași în sala mare, dar altfel era lăsat în pace. 

Fu atât de plictisit la un moment dat că se gândi chiar să-și facă câteva din temele care îi fuseseră date. Încercase să-și îmbunătățească scrisul, dar era aproape imposibil cu penele ridicole de scris pe care le aveau. Nimeni nu îi răspunsese ca lumea când întrebă de ce nu puteau folosi pixuri. Și creionul ar fi fost mai bun. Încercă să citească pentru un timp, dar după tentativa unui paragraf din cartea de ierbologie renunță, frustrat. Transcrise câteva dintre diagrame în schimb - Remus n-avea probleme cu desenatul; îi plăcea libertatea pe care i-o oferea.

În fiecare zi mergea în jurul castelului câteva ore, cu harta în mână. Ceilalți băieți și le aruncară de mult pe ale lor, învățând deja unde se aflau toate sălile de clasă după prima săptămână. Dar Remus ținu de a lui, în continuare deranjat de lipsurile ei. Începu să-și marcheze porțiunile incomplete, adăugând puncte de interes, precum ascunzători și pasajul secret pe care-l găsise.

Restul timpului și-l petrecu evitând profesorii care erau îngrijorați de faptul că era singur. Nu era singurul elev rămas în școală, dar majoritatea erau din anul șase sau șapte și stăteau în mod normal în bibliotecă revizuind din greu pentru examene, sau lucrând la teme. Slughorn ținea ore speciale de poțiuni extracurriculare în subsol, dar Remus nu fusese invitat și probabil nici nu s-ar fi dus oricum.

Exersă câteva vrăji și se distră câteva ore bune încercând să vadă câte obiecte din dormitor putea levita deodată. Făcu un joc din asta, aruncând mai multe obiecte - cărți, bile de sticlă, cărți de joc - în aer, încercând să le oprească înainte să atingă pământul. Trebui să se oprească însă, când Frank ciocăni la ușă și îi spuse iritat să termine cu gălăgia.

***

Sâmbătă, 24 decembrie 1971

În dimineața Ajunului de Crăciun, Remus fu trezit mai repede decât în mod obișnuit - era încă întuneric afară. Ploaia torențială lovea sticla groasă a geamurilor, sunetul suficient de tare încât să răsune în camera goală. Dar nu asta îi deranjă somnul. Ușa se crăpă și cineva intră înăuntru.

Ridicându-se în fund și privind prin întuneric, Remus se așteptă să-l vadă pe Longbottom spunându-i să se trezească la micul-dejun. Dar nu era Frank. Era un băiat ud leoarcă care arăta vraiște, cu părul lung și o privire trufașă.

— Sirius! Remus sări din pat, nemaipomenit de fericit să-și vadă prietenul.

Sirius își împinse părul ud din ochi - era clar că fusese afară în ploaie. Își dădu jos pelerina grea de drum, trântind-o într-un morman pe jos.

— Totu-n regulă, Lupin? rânji. E frig ca dracu, nu? Își aținti bagheta spre șemineu. Incendio.   

— Ce faci aici?!

— Mi-a ajuns, zise simplu, dându-și jos bocancii plini de noroi. M-am certat cu tatăl meu, apoi s-a băgat toată familia. Chestiile tipice. Mi-au zis că-s un trădător de sânge, rușinea familiei, et cetera, et cetera... Se trânti în pat. Așa că, am plecat.

— Uau. Remus își frecă ochii, copleșit. Cum ai ajuns aici?

— Pulbere Floo. Sirius dădu din umeri. La taverna din sat. Apoi doar am urcat până aici.

— Uau, repetă Remus.

— Mor de foame, m-au pus să merg la culcare azi-noapte fără cină. Hai, îmbracă-te! Mergem la micul-dejun!

McGonagall nu fu atât de încântată să-l vadă pe Sirius pe cât era Remus. Cei doi băieți încercară să se așeze la masă ca și cum nimic nu era nelalocul lui, dar ea apăru lângă ei aproape instant.

— Domnule Black, zise cu o notă de avertisment în vocea ei, pe care Remus o recunoscu din detențiile sale. Ce înseamnă asta?

— Și mie mi-a fost dor de dumneavoastră, doamna profesoară, zâmbi Sirius în sus către ea.

Colțul gurii vrăjitoarei bătrâne tresări, dar își păstră cumpătul.

— Ați fost văzut venind pe drum dinspre Hogsmeade la ora șase în această dimineață. Doriți să explicați mai departe?

Sirius scutură din cap.

— Nu prea, doamna profesoară. Cam asta a fost toată treaba.

McGonagall oftă, clătinând din cap ușor. Avea aceeași privire compătimitoare care era de obicei rezervată pentru Remus.

— Foarte bine, domnule Black. Va trebui să-i contactez pe părinții dumneavoastră, bineînțeles, astfel încât să știe că sunteți aici.

— Nu este necesar, răspunse Sirius, indicând cu capul spre stolul de bufnițe care tocmai năvăli în sală. Cea mai mare dintre păsări, o buhă maiestoasă, imensă, scăpă un plic dens și roșu pe farfuria lui Sirius. El se uită în jos la plic, apoi spre McGonagall cu un zâmbet crispat.

— Cred că părinții mei știu exact unde mă aflu.

Ridică amenințătorul plic în mână, și, fără a întrerupe contactul vizual cu McGonagall, îl desfăcu. Aproape instant, scrisoarea începu să zbiere. Vocea era atât de țipătoare, încât răsună în toată sala, întorcând priviri. McGonagall tresări la tonul strident. Era vocea mamei lui Sirius.

— SIRIUS ORION BLACK, urlă scrisoarea. CUM ÎȚI PERMIȚI SĂ-L SFIDEZI PE TATĂL TĂU ÎNTR-AȘA O MANIERĂ! Remus își acoperi urechile. Sirius rămase perfect nemișcat, privind înspre McGonagall. ÎNHĂITÂNDU-TE CU CORCITURI ȘI TRĂDĂTORI DE SÂNGE! ÎNTORCÂNDU-ȚI SPATELE FAMILIEI TALE! DACĂ BUNICUL TĂU AR MAI FI TRĂIT, TE-AR FI DEZMOȘTENIT ÎN CLIPA ÎN CARE AI FOST SORTAT! VEI RĂMÂNE LA ȘCOALĂ PÂNĂ LA FINALUL ANULUI ȘI VEI CUGETA ASUPRA RUȘINII ȘI LIPSEI DE ONOARE PE CARE AI ADUS-O TITLULUI TĂU NOBIL! SĂ NU CREZI CĂ NU TE VOM DEZMOȘTENI! NU EȘTI SINGURUL NOSTRU FIU!

Cu asta, scrisoarea izbucni în flăcări, încrețindu-se și zbârcindu-se într-un teanc de scrum alb ca varul. Liniștea care urmă era asurzitoare. Toată lumea se holba.

Sirius se întinse după o felie de toast, o puse pe farfurie apoi o încărcă, nonșalant, cu omletă. Se uită din nou la McGonagall.

— Puteți să-i trimiteți mamei o bufniță dacă doriți, doamna profesoară, dar mă-ndoiesc c-o va citi.

— Foarte bine, Sirius. McGonagall dădu din cap. Doar... încearcă să stai departe de vreun bucluc, bine? Cu asta, se întoarse țeapănă înapoi către masa profesorilor, la capătul cel mai îndepărtat al sălii.

Sirius își mâncă micul-dejun în liniște. Ani mai târziu, Remus își aminti mereu cum se gândea în acel moment că Sirius Black trebuie să fie cel mai curajos băiat din lume.

***

Ziua Crăciunului la Sf. Edmund era de obicei o treabă extrem de gălăgioasă. Unii băieți primeau cadouri livrate - aceia cu rude îndepărtate cărora le păsa suficient încât să trimită un hanorac nou poate, dar nu suficient de mult încât să vină în vizită - alții se mulțumeau cu selecția obișnuită de donații de la localnici, pe care le împacheta de cadou matroana.

Primirea de cadouri era subit urmată de schimbul de cadouri și își petreceau des dimineața făcând troc și comercializând puținele lucruri pe care le primiseră. Apoi erau puși să se aranjeze și conduși într-un șir lung spre biserică, unde stăteau să asculte slujba de Crăciun, plictisiți și cocoșați.

Dimineața de Crăciun la Hogwarts era mult mai plăcută. Remus fu aproape emoționat să vadă că matroana nu îl uitase - poșta ajunse peste noapte și la capătul patului găsi o felicitare de la ea, împreună cu un pachet burdușit, care conținea o pungă de alune, o portocală și o cutie de biscuiți. Spre surprinderea lui, James trimisese de asemenea un cadou - primi setul său personal de bile de sticlă. Peter trimisese o cutie de broscuțe de ciocolată.

— Crăciun fericit, căscă Sirius, deschizându-și cadourile. Nu primi nimic din partea părinților, din câte își dădu seama Remus, dar nu spuse nimic despre asta. James îi trimisese o revistă anuală cu echipa lui preferată de quidditch, The South End Scorchers și avea și el o cutie de broscuțe de la Peter.

— Crăciun fericit, zise Remus înapoi. N-am luat nimănui cadouri, recunoscu vinovat. N-am știut că ei o să...

— Nu-ți face griji, răspunse Sirius în drum spre baie. Nimeni nu se aștepta să le dai cadouri.

Asta îl deranjă pe Remus, dar încercă să nu se mai gândească. În timp ce Sirius era la baie, altă bufniță zbură pe geam înăuntru și lăsă un pachet mare, plat și pătrățos pe patul lui Sirius. Când ieși din baie și-l văzu, ochii i se luminară și îl deschise nerăbdător.

— E de la Andromeda! explică el, scoțând discul și arătându-i-l lui Remus, care venise lângă el entuziasmat.

Era încă un album de încuiați. Coperta era neagră, printată cu silueta unui bărbat stând în fața unui amplificator imens, cântând la chitară. Avea părul lung și cârlionțat în toate direcțiile, stătea cu picioarele depărtate într-o poziție de putere și era conturat cu auriu. "Electric Warrior", trâmbița titlul, de la T-Rex.

— Oh, T-Rex, cred că am auzit de ei, zise Remus, în timp ce Sirius îl întoarse pe spate să citească lista de piese.

— Pune-l pe platan! îl încurajă Remus, impacientat. Cui îi păsa ce scria pe copertă?

Sirius se conformă, scoțând din țiplă discul lucios și negru și așezându-l pe platan. Albumul începu să se învârtă și camera se umplu de muzică - o zvâcnire fină, alunecoasă:

"Beneath the bebop moon

I wanna croon

With you-ooo…"

Stătură să asculte, în transă, oprindu-se numai să-l întoarcă pe partea B. Când se încheie, Sirius îl întoarse în liniște din nou pe față și îl luă de la început. Alternau între a sta în pat, legănându-se deodată cu melodia, sau dând din cap când se întețea ritmul. Împărtășiră zâmbete la cele mai mișto riffuri și se așezară pe jos privind înspre tavan la piesele mai lente și visătoare.

La un moment dat, la jumătatea celei de-a doua audiții, intră Frank în cameră.

— Crăciun fericit flăcăi - haideți la micul-dejun!

Se îmbrăcară repede și coborâră la masă. Sala mare fusese decorată strident de către profesori - rânduri întregi de beteală sclipitoare în roșu, verde și auriu străluceau de pe fiecare bârnă, atârnând în jos ca liane festive de junglă. Doisprezece brazi de Crăciun luceau cu lumini în fiecare culoare imaginabilă și globuri de mărimea mingilor de fotbal atârnau de fiecare creangă.

După micul-dejun, băieții alergară înapoi sus să asculte din nou albumul.

— Este cel mai cool lucru pe care l-am auzit vreodată, declară Remus. Sirius aprobă solemn din cap.

Cântecul preferat al lui Sirius era "Jeepster" - adora zbârnâitul corzilor și ritmul agresiv. Lui Remus îi plăcea "Monolith" cel mai mult; era cosmic și lin, cuvintele având și neavând sens în același timp. Îl făcea să se simtă de parcă plutea.

Pentru tot restul zilei ascultară muzică în camera comună, devorară broscuțele de ciocolată, nucile și biscuiții și jucară jocuri gălăgioase de Snap Exploziv. Mesele la Hogwarts erau întotdeauna spectaculoase și cina de Crăciun nu era cu nimic mai diferită. Până ce se lăsă noaptea, Remus mâncase atât de mult încât nu credea că îi va mai fi foame vreodată.

Deși nu-i spuse asta lui Sirius (care, până la urmă, fusese nevoit să fugă de acasă pentru prima - dacă nu ultima - oară); fu cel mai bun Crăciun pe care îl avusese Remus vreodată.

Chapter Text

Marți, 27 decembrie 1971

Cu sărbătoarea Boxing Day încheiată, Remus și Sirius se treziră prinși între zilele acelea ciudate rezervate lenevirii dintre Crăciun și Anul Nou, în timp ce-și așteptau prietenii să se întoarcă. Sirius era preocupat cu plănuirea răzbunării lor împotriva lui Snape - de fapt, nu mai era interesat să-i atace pe toți Slytherinii, ci voia să se concentreze exclusiv pe un singur inamic.

Remus înclina să fie de acord. Fusese prea furios pe Snape ca să se gândească limpede la situație în ultimele săptămâni. Nu putea să scape de senzația că Severus reușise cumva să dea de fix acel blestem, care să-i cauzeze lui Remus cea mai mare supărare. Nu știa exact cum reușise băiatul din Slytherin una ca asta - și era cel mai probabil doar o coincidență nefericită - dar nu-i păsa.

— Ar trebui pur și simplu să-i luăm mantia lui James, să-l urmărim până e singur, și să-l batem de se cacă pe el, mârâi Remus în timp ce stăteau singuri în camera comună într-una din seri. Apucă marginea canapelei în timp ce zise asta, simțind pielea scârțâind între degete. Era în apropierea lunii pline și temperamentul lui era mai aproape de suprafață decât în mod obișnuit.

— Numa-ncet, Lupin. Sirius îl certă ușor, cărând un teanc de cărți pe care le luase de la bibliotecă. Gândești ca un încuiat. Dacă vrem să i-o coacem, trebuie să-l lovim cu magie.

— Nu și mai multe cărți, se văită Remus, în timp ce Sirius se trânti lângă el cu un tom enorm în brațe. Îl deschise și era atât de mare, încât coperta șezu peste picioarele slăbănoage ale amândurora.

— Ba da, și mai multe cărți, răspunse Sirius, lejer. Ai să le iubești odată ce le cunoști, promit.

Remus nu era așa de sigur. Era adevărat că începu să se atașeze de sesiunile lor secrete de studii și fusese uimit în sinea lui de cât de mult învățase. Dar să-l asculte pe Sirius era una - și să stea singur privind o bucată de text, era o cu totul altă treabă. Totuși, Sirius îi promitea constant că se apropia de o soluție.

— Și asta despre ce mai e? întrebă Remus, resemnat. Dacă Sirius voia să facă ceva, era aproape imposibil să-l oprești. Trebuia doar să te ții bine până se termina.

— Blesteme și afurisenii. Multe sunt însă foarte complexe. Adică, suntem buni - tu, eu și James, cel puțin - dar eu tot cred că ar trebui să ne rezumăm la lucrurile de bază. Simplitatea este cheia succesului.

— Ok, răspunse Remus, tern. Încă prefera ideea unei bătăi surpriză.

— Deci mă gândeam, să facem un brainstorming cu toate chestiile pe care le-am putea face și să vedem ce se pretează la niște blesteme bune, continuă Sirius, nedescurajat de reticența lui Remus. Deci, eu sunt foarte bun la transfigurare - am cele mai bune note, chiar și de când ai început să mă ajungi din urmă.

— Așa, aprobă Remus.

— Și James este puțin mai bun la apărare împotriva artelor întunecate - ceea ce te-ai gândi că ar fi de ajutor când ai de-a face cu un dubios slinos ca Smiorcăius, dar n-am învățat nicio vrajă bună până acum, în afară de chestia cu dezarmarea, și aia nu ne ajută.  

Își mestecă capătul condeiului, cugetând. Nu era un condei nou, și îi lăsă o pată închisă pe buza de jos. Remus nu zise nimic, Sirius continuă: James e bun și la zburat, evident, dar nu știu cum ne ajută asta. Apoi e Pete...bun la furișat și munca de jos, bănuiesc...

Lui Remus i se părea cam nedrept. Peter nu era niciodată în topul clasei ca și Sirius și James, dar era de obicei perfect competent, în general mulțumindu-se cu o notă satisfăcătoare. Îi lipsea nota competitivă pe care o aveau James și Sirius, dorința de a se afirma. Remus recunoscu asta destul de bine - câteodată, era suficient să fii prieten cu oameni mult mai deștepți și mult mai încrezători. Primeai ceva din strălucirea lor și nimic din presiune.

— Pete e bun la ierbologie, scoase Remus în evidență. Și la poțiuni.

— Ambele inutile, Sirius dădu din umeri. Tu ești cel care a venit cu treaba cu măceșele, iar noi nu-l vom depăși niciodată pe Snape la poțiuni - urăsc să o spun, dar ticălosul e prea bun. În fine, apoi te avem pe tine; tu ești probabil cel mai bun la farmece.

— Nu-s cel mai bun, zise Remus repede. Sunt bun la levitație, bănuiesc, dar cam atât.

— Oh, taci din gură, ăsta nu e momentul să fii modest, Lupin. Sirius flutură o mână nerăbdător. Prinzi vrăjile din zbor, mai repede decât oricine. Dacă găsim un blestem suficient de hidos aici, atunci mă bazez pe tine să te prinzi cum se face.

Remus se simți jenat. Ura când Sirius vorbea așa - de parcă Remus era deștept, sau la fel de înzestrat ca el și James. Știa că nu este adevărat și îl deranja. Se luptă cu o nevoie subită de a împinge cartea mare și grea din brațele lor și a pleca din cameră.

Era doar luna plină, își spuse în gând. Stătea ca pe ace și se simțea prea înfierbântat lângă foc, prea aproape de Sirius, al cărui sânge îl putea mirosi, amestecat cu mirosul lui unic de magie. Spera, vag, ca cina să conțină carne roșie - ceva în care putea să simtă gustul de fier.

— Trebuie să fie ceva măreț, murmură Sirius, răsfoind până la capătul cărții - Remus scoase un strigăt când toată greutatea cărții se lovi de coapsele lui. Sirius îl ignoră, trecând cu degetul arătător peste index. Trebuie să fie ceva mai rău decât treaba cu părul.

Remus se cutremură la gândul farsei lui Snape. Furia se-nvolbură în el. Sau era foamea? Își scutură capul, împinse cartea și se ridică, prefăcându-se că trebuie să se întindă. Deja îl dureau încheieturile în timp ce corpul lui se pregătea de transformarea care urma.

— Nu știu de ce crezi că eu aș fi de ajutor, oftă Remus, căscând acum.

— Concepție încuiată, rânji Sirius. Ca pudra de scărpinat. Poți să vii cu idei pe care Snape nu le poate anticipa.

Remus se scărpină în cap, storcându-și creierii.

— Nu mă pot gândi la nimic suficient de nasol, zise el. Odată, la Sf. Edmund, am luat o găleată cu apă și am proptit-o peste ușă - pe care trebuie s-o lași puțin întredeschisă, știi, apoi trebuia să intre matroana și să se ude leoarcă. Doar că n-a intrat matroana, ci bucătarul, și ne-a servit mâncare de căcat timp de-o lună. Îi chiorăi stomacul la mențiunea mâncării. Asta e o glumă destul de cuminte, sincer să fiu. Ți-e foame? Putem merge deja la masă?

— Da, bănuiesc. Sirius închise cartea. Am putea găsi o găleată destul de ușor, dar pare să fie prea mult loc pentru erori. Și mi-e greu să cred că vom băga frica în el, așa cum vrem. Suntem Ștrengari, trebuie să setăm anumite standarde.

Remus chicoti în timp ce treceau prin gaura portretului.

— Da, ți-am zis că e o porcărie. Păcat, lui Smiorcăius i-ar fi prins bine un duș sănătos.

Sirius râse și el. Apoi încremeni în loc și îl prinse pe Remus de umăr.

— Oh, ești un geniu! Al naibii de genial!

— Ce? răspunse Remus, șocat și puțin enervat să fie scuturat așa.

— Un duș sănătos! Asta facem! E ușor, pun pariu, sigur e într-una din cărți... Așteaptă aici! Dispăru înapoi prin portret, Remus oftă, flămând, și așteptă.

***

— Deci stai, mai explică-mi o dată, șopti Remus, în timp ce-și terminau farfuriile. Își folosi resturile cartofilor copți să lingă sosul rămas. Ar fi putut să mai mănânce o porție - băga în el ca spartul în nopțile dinaintea lunii pline.

— Sună complicat.

— Nu este, Sirius își scutură capul. Eu zic că e ușor. Farmecele de vreme sunt grele la scară largă, dar ăsta trebuie doar să fie un nor de mărimea farfuriei lui. Bătu cu degetul în farfuria din fața lui.

— Ar fi ca tavanul? întrebă Remus, ridicându-și capul deasupra lor spre bârne. Ploua, cum plouase tot Crăciunul, dar răpăiala dispărea înainte să ajungă la ei.

— Oarecum, răspunse Sirius. Dar mai mic. Și fără farmecele care ne protejează pe noi să nu ne udăm.

— Dar...n-ar putea să calce pur și simplu pe lângă el?

— Nu și dacă-l combinăm cu o vrajă de legătură!

— Dar... încă nu știm să mixăm vrăji. Mă rog, eu nu știu. Tu? se uită către Sirius, care aprobă din cap vertiginos.

— Da, m-am tot jucat cu așa ceva, pentru chestia ta cu cititul. Nu e de fapt așa greu; trebuie doar să te concentrezi.

— Asta se zice și despre citit, oftă Remus.

— O să exersăm, zise Sirius ferm. Exersăm o grămadă, înainte să vină James și Pete. O să fie impresionați rău.

Nu fu timp pentru porții duble după asta, așa că Remus trebui să se mulțumească cu rămășitele biscuiților de Crăciun în timp ce căută Sirius farmece meteorologice. Când găsise ce-și dorea, încercară amândoi vraja pe rând, Sirius citind cu voce tare instrucțiunile de câteva ori până le înțeleseră.

Era prima oară când încerca Remus o vrajă fără să i-o fi demonstrat cineva înainte.

Descurajant la început, prinse însă repede cum trebuia să unduiască și să întoarcă bagheta, în timp ce Sirius era cel mai bun la pronunție. Chiar cerea multă concentrare, și se făcu aproape miezul nopții până când unul din ei produse ceva substanțial. În final, Remus reuși să proiecteze un nor micuț și gri. Ieși din bagheta lui ca fumul, apoi pluti între ei pentru câteva momente până pocni ca o bulă de săpun, lăsând numai o urmă slabă de condens.

Sirius zâmbi, larg:

— O să funcționeze!

***

Sâmbătă, 31 decembrie 1971

Fu greu să se descotorosească de Sirius în noaptea lunii pline. Remus îi spusese chiar că se simțea rău, dar apoi vru celălalt băiat să-l acompanieze către aripa spitalului. În final, reuși să-l convingă că trebuia să stea în urmă și să exerseze farmecul cu norul.

— Dar ne descurcăm acum, în principiu, se plânse Sirius. Era adevărat, amândoi reușiră să producă mini-furtuni satisfăcătoare - baia aproape că se inundă în urma exersării lor. Acum era doar o chestie de a menține concentrarea, și de a perfecționa aspectul de legătură.

— Găsește altceva de făcut, atunci, comentă Remus, jumătate ieșit pe ușă, pielea furnicându-i și stomacul chiorăind. Ne vedem mâine.

— De unde știi că te ține peste noa-?!

Remus evadă înainte să trebuiască să răspundă la mai multe întrebări. Devenea neatent, se gândi în timp ce bătu la ușa lui McGonagall. Va trebui să se gândească la o scuză mai bună pentru toate absențele. Erau cu toții capabili să facă legătura între nopțile în care dispărea și luna plină la un moment dat - doar făceau astronomie împreună.

Cabana era rece, pereții umezi de la ploaia necontenită. Remus își dorea să-și fi adus bagheta; învățase să producă un farmec suficient de bun de încălzire acum. Dar bănuia că nu era o idee bună să fie un foc aprins în cameră când se transforma. S-ar putea să incendieze toată casa.

Transformarea veni mai brusc decât de obicei. De când îi spusese Madam Pomfrey că se vor înrăutăți, părea să le resimtă tot mai mult. Încă se lupta să nu urle, îngrijorat că l-ar putea auzi McGonagall sau Pomfrey în drumul lor spre ieșirea din tunel. Nu avea nevoie de și mai multă milă.

***

Duminică, 1 ianuarie 1972

A doua zi Remus abia că se putu ridica, după ce se transformă înapoi. În schimb, își trase pătura în jurul lui și zăcu pe podea așteptând-o pe Madam Pomfrey. Fiecare milimetru îl durea mai mult ca oricând. Capul îi bubuia de parcă tropăia un trol înăuntru. Fiecare dinte din gură era dureros, tendoanele din umeri se simțeau de parcă ar fi fost întinse atât de tare până trosniră. Își rupsese aproape toate unghiile. Erau urme imense de gheare în tapet.

— Remus? vocea blândă a lui Madam Pomfrey se auzi prin ușă. Vin înăuntru, dragule.

Își închise ochii, neputincios nici să geamă.

— Oh, zise ea, în timp ce intră în cameră și îl găsi pe jos. A fost una rea, nu? Poate din cauza solstițiului, trebuie să îmi consult cărțile. Poți să te ridici, Remus? Îi puse dosul palmei pe frunte.

El deschise ochii și dădu din cap slăbit, luând-o de mână și târându-se în picioare. Fu o greșeală. Îndată ce se ridică, capul i se învârti și stomacul i se întoarse pe dos. Se aplecă în față și vomită pe podea.

— Nu-i nimic, zise Madam Pomfrey, amabil, cu o mână după umerii lui tremurânzi. Fixă mizeria cu bagheta și o făcu să dispară instant. Nu-i niciun bai. Hai să te ducem la căldură acum, da?

Vru să transfigureze o targă ca să-l care spre castel, dar el nu putu să suporte rușinea, indiferent cât de devreme era. Așa că au mers înapoi, foarte încet, până sus în aripa spitalului, unde colapsă în sfârșit într-un pat moale și curat. Asistenta continuă să se frământe în jurul lui, dar el deja adormea.

Se trezi simțindu-se un pic mai bine. Cel puțin îl lăsă durerea de cap. Clipi, bulversat, întinzându-se spre paharul cu apă de lângă el. Cineva îl ridică și i-l înmână. Bău cu poftă, apoi îl puse la loc, uitându-se în sus așteptându-se s-o vadă pe Madam Pomfrey. Tresări.

— Sirius! zise răgușit, gâtul încă dureros. Doamne, chiar urlase ca un lup? Cât de penibil.

— An nou fericit, zise Sirius vesel. Stătea pe unul dintre scăunelele de lemn puse acolo pentru vizitatori, ținând o carte la piept. M-am gândit să vin să te caut, când nu te-am văzut la micul-dejun. Ești bine?

— Sunt bine, zise Remus, ridicându-se grăbit, scărpinându-se în cap. Eu ăă...Am migrene câteodată. Mă simt mai bine.

— Bine. Sirius dădu din cap. Pentru că ți-am pregătit cadoul de Crăciun.

— Mi-ai...ce? Remus îl privi pe Sirius cu precauție. Ochii săi albaștri erau luminoși și puși pe șotii.

— Scuze de întârziere, zicea. Am avut de făcut ultimele ajustări. Poftim. îi înmână cartea. Era ediția lui Remus a cărții "Istoria Magiei".

— Ce...? Remus nu era sigur dacă nu cumva avea un vis foarte ciudat. De ce îi dădea Sirius propria lui carte de istorie?

— Deschide-o!

Remus o deschise. Abia dacă o deschisese tot anul, iar paginile erau bățoase și imaculate, exceptând prima pagină. Sub titlu, Sirius scrisese ceva în caligrafia lui atentă și cursivă. Remus se chiorî să-l vadă, gura mișcându-i-se cu efortul cititului. Era deja extenuat, nu avea energie pentru ghicitori.

— Sirius, oftă. Știi că nu pot-

— Pune-ți mâna pe ea! zise Sirius nerăbdător, pășind înspre el. Palma întinsă pe pagină - da, așa. Acuma, numai puțin...

Își extrase bagheta din buzunar și puse încet vârful pe tâmpla lui Remus.

— Sirius, ce faci?! Remus se alarmă - nu avusese niciodată o baghetă ațintită spre el până acum, și îl văzuse pe Sirius cum explodă lucruri mai mari decât capul lui.

— Ai încredere în mine! Sirius îi închise gura. O privire concentrată se așternu peste fața lui. Inspiră adânc. Remus își închise ochii strâns, pregătindu-se pentru ce era mai rău. Măcar era deja în aripa spitalului.

— Lectiuncula Magna! zise Sirius cu avânt.

Remus simți o zdruncinătură ciudată, de parcă scăpase piciorul pe ultima treaptă a unei scări. Nu duruse, exact, și cel puțin avea capul încă atașat. Își deschise ochii și se uită la Sirius.

— Ce-a fost asta?

— Uită-te la carte! indică Sirius, aproape dansând pe loc de entuziasm. Zi-mi ce spune!

Remus oftă și se uită în jos către cartea din poală. Era exact la fel; o foaie albă cu scrisul gros și negru, ușor înclinat al lui Sirius. Se holbă la el, neștiind ce trebuia să facă mai exact.

— Citește-l! îi ceru Sirius.

— Eu... Remus se uită în jos și privi către primul cuvânt.

"Crăciun"

Îi spuse o voce în mintea lui. Remus clipi, șocat - nu auzise niciodată vocea până acum, deși părea a fi a lui. Era aproape ca pălăria de sortare, doar că mult mai familiară, mai puțin invazivă. Se uită din nou.

"Crăciun fericit,"

-- spunea;

"Acum poți să-ți faci naibii singur temele. De la tovarășul tău ștrengar și prieten, Sirius Black"

Remus râdea. Se uită la Sirius, apoi înapoi la pagină. Deschise cartea aleatoriu în mijloc, uitându-se la cuvintele de acolo:

"La finalul secolului al XVI-lea, Cornelius Agrippa a făcut cele mai mari progrese în domeniul magiei naturale..."

— Doamne Dumnezeule! exclamă Remus. Dădu la altă pagină și citi mai departe. Vocea continuă, cu încredere. Putea citi. Doamne DUMNEZEULE!

— A funcționat, deci?! întrebă Sirius, radiind.

— Sirius! Asta e... Tu!... Nu pot... Cum?!

— Oh, nu, chicoti Sirius. Nu-mi spune că ți-am prăjit creierii așa de tare că nici nu mai poți formula o propoziție coerentă?

— Mulțumesc. A fost tot ce a putut spune Remus. Își simțea ochii înlăcrimați și îi frecă imediat cu pumnii. Sirius privi politicos în altă parte.

— E-n regulă, răspunse Sirius. Acuma mă poți ajuta să cercetăm următoarea noastră farsă măreață.

— Încă nici n-am executat-o pe prima, răspunse Remus, trăgându-și nasul puternic, încercând să se adune. Trebuie să-mi arăți cum ai făcut asta... este... Adică, trebuie să fie magie foarte avansată.

— Oarecum, dădu Sirius din umeri. Am preluat ideea de la Urlătoarea maică-mii, culmea. Am zis, dacă poți să faci o scrisoare să urle la cineva, atunci sigur poți să faci o carte să-i citească cuiva. Să păstrez vocea în capul tău a fost cel mai greu lucru - nu-mi dădeam seama dacă funcționează la mine sau mă auzeam pe mine citind normal. Dar merge pe orice carte. Cred. Nu știu pe alte chestii încă, cum ar fi etichete de poțiuni sau semne, dar putem lucra la ea...

Remus nu putea să se oprească din a privi cartea, citind pasaje aleatorii și zâmbind în sinea lui. Nu credea că fusese vreodată mai fericit.

Chapter Text

Duminică, 2 ianuarie 1972

— Genial! exclamă James, lovind cu palma de blatul din baie. Absolut genial!

— Ce șmecheri sunteți! debordă Peter.

Toți patru erau îngrămădiți în mica baie comună. Sirius stătea în cadă, îmbrăcat, ținând o umbrelă deasupra capului, în timp ce Remus își îndreptă bagheta către norișorul negru care plutea deasupra lui. Turna cu găleata. Sirius se mișcă în susul și-n josul vanei, dar norul stătea ferm pe poziție, deasupra capului lui, urmărindu-i fiecare mișcare.

James și Peter ajunseseră înapoi din vacanța de Crăciun abia cu două ore în urmă, și cum se termină cina Remus și Sirius îi târâră sus în cameră pentru o demonstrație.

— Lupin mi-a dat ideea, dar eu am descoperit farmecul ca să facem vraja, Sirius radia, mândru. N-o să știe ce l-a pălit!

— Când o facem?! James era ca un hopa-mitică, pregătit să explodeze de entuziasm. Mâine la prima oră? La micul-dejun? Ora de poțiuni?

— La cină, Sirius scutură din cap. Ca să avem public.

— Da, la cină, aprobă James înțelept, de parcă ideea ar fi fost a lui. Serios, băieți, sunt extrem de mândru de voi.

— Mulțam, Sirius ridică din sprâncene ironic. Apoi se uită la Remus. Ăă... Lupin? Cred că poți să te oprești acum. Am picioarele ude.

— Oh! Remus scutură din baghetă, oprind farmecul. Observă că produsese mai multă ploaie decât era scurgerea capabilă să ducă, iar Sirius stătea în apă rece până la glezne, cu capătul robelor ud. Scuze.

— E-n regulă, râse Sirius, ieșind din vană și storcându-și hainele. Doar, asigură-te că îi faci la fel și lui Snape.

— Deci, Lupin o face pe asta? întrebă James. Sirius ridică din umeri.

— Se pricepe mai bine. Dar și eu pot s-o fac, dacă intervine ceva.

***

Luni, 3 ianuarie 1972

Prima zi de școală după Crăciun fu una foarte ciudată. James, Sirius și Peter erau ca pe ace, anticipând festa. Remus de-abia aștepta și el - doar că era puțin emoționat, pentru că el era cel care trebuia s-o facă. Dar mai avea un motiv să fie emoționat. Era prima zi din întreaga lui carieră academică în care era capabil să citească.

Sirius îl învăță cum să facă vraja, și era foarte dificilă - în final Remus îl lăsă pe celălalt băiat s-o facă pentru el de cele mai multe ori, hotărându-se să-și aloce mai mult timp pentru a o învăța, mai târziu. Magia lui era încă puțin aiurea după luna plină, predispusă la "izbucniri" dacă se concentra prea tare. Nu părea o idee bună să-și direcționeze bagheta asupra lui însuși până când nu descreștea luna suficient și putea să aibă mai mult control. 

Prima jumătate a zilei fu tot ceea ce își putea dori. Nu putea citi la tablă, dar cum la farmece era mai multă practică, Remus fu uimit să observe cât de simplu devenea totul, când avea posibilitatea să-și consulte manualul, fără să trebuiască să țină minte tot ceea ce zicea Flitwick despre farmecele de amortizare. Fu primul din clasă care reuși să facă cărămida din fața lui să sară - spre consternarea lui Lily Evans, care era de obicei prima din clasă la farmece. 

Fu după-masa, în timpul orei de poțiuni, când lucrurile începură să se ducă la vale. Porni totul cu returnarea eseurilor despre cele doisprezece întrebuințări ale sângelui de dragon, de către Slughorn. Remus și-l terminase pe al lui înainte de Crăciun cu ajutorul lui Sirius, iar Ștrengarii se descurcară, per total, destul de bine. Ca de obicei, Snape luă cea mai mare notă și primi cinci puncte pentru Slytherin. Lily fu a doua și primi un punct pentru Gryffindor. Îl bătuse pe Sirius cu numai câteva puncte.

Nimic din toate astea nu era ieșit din comun - dar aparent tensiunea anticipării devenise prea mult pentru Sirius, și nu se putu opri să nu împungă cu coarnele.

— Mă întreb dacă merită lingușeala pe lângă Smiorcăius pentru un punctuleț mărunt de casă, bodogăni, suficient de tare ca Lily și Snape să audă. Lily se învârti către el, cu două urme roșii în obraji.

— Taci din gură, Black, zise ea enervată. Ești doar ofticat că ai pierdut.

— Nu prea am pierdut, dacă te-a lăsat iubitul tău să-i copiezi tema, șopti Sirius înapoi, veninos.

— Eu nu copiez de la el, și Severus nu este iubitul meu! Fața ei se înroșea tot mai tare.

— Te-ai înroșit, Evans, zise Sirius cu un rânjet mulțumit de sine. Îl înghionti pe James. Nu e adorabil? James chicoti, aprobându-l.

— Ignoră-i Lily, șopti Snape, fără a-și întoarce capul. Sunt doar geloși.

— Geloși pe cine, Smiorcăius? James intră în discuție, încercând încă să-și mențină un ton civilizat. Geloși pe un infatuat slinos și soios ca tine? Nici prin vis.

Sirius râse, mulțumit că-l ademenise pe James în discuție. Peter râdea și el, ca să nu rămână pe dinafară. Slughorn era total absent, cu spatele către clasă, scria instrucțiuni la tablă.  

Severus se întoarse în sfârșit în scaun. Îl aținti cu ochii lui negri și mărgelați pe Sirius.

— Am auzit că ai avut un Crăciun foarte liniștit Black, zise el, într-o voce periculos de joasă. Familia ta n-a suportat să te aibă prin preajmă mai mult de două zile înainte să te împacheteze înapoi la școală, nu-i așa? Buzele i se încrețiră răutăcios. Toate familiile de sânge pur vorbesc despre asta - oaia neagră a familiei Black.

Sirius își încleștă pumnii, Remus îi văzu oasele degetelor înălbindu-se.

— Tacă-ți. Fleanca. Sirius mârâi, scrâșnind din dinți.

—  Da, ai grijă Snape, zise James încruntat. Mai bine ai fi atent ce spui. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla.

— Asta a fost o amenințare, Potter? răspunse Snape plictisit. Iartă-mă, dacă nu-mi tremură pantalonii pe mine. Ce, îl asmuți iar pe Lupin Lunaticu' pe mine?

Remus, care asculta doar pe jumătate ciondăneala, fiind parțial atent și la instrucțiunile lui Slughorn, tresări involuntar. Avusese și-nainte porecla. Era chiar impresionant că nimeni din Hogwarts n-o folosise până atunci, mai ales că se știa că era puțin ciudat. Oare îl strigau toți așa pe la spate?

Din reflex, își apucă bagheta. Snape văzu asta, și zâmbetul sinistru se transformă în ceva și mai crud.

— Aoleu, ai învățat în sfârșit să faci puțină magie, Lupin? Sunt impresionat. Ține cont, am înțeles că au putut să antreneze și niște maimuțe să facă niște trucuri simple, așa că bănuiesc că nu e mare scofală.

Remus ridică bagheta, dar Sirius îl prinse de mână și i-o împinse înapoi pe masă.

— Nu încă, mormăi.

Remus își încleștă maxilarul și privi înapoi spre tablă, clocotind pe interior. Snape râse și se întoarse și el. Remus o auzi pe Lily șoptind nervoasă.

— Nu e nevoie să fii așa oribil cu el!

Remus abia dacă putu să se concentreze la restul lecției. Știa că n-ar trebui să-i pese ce credea Snape despre el, sau oricine altcineva. Dar insultele tăioase ale băiatului din Slytherin se adânciră în interiorul lui și nu putea să le uite. Sirius nu era de mare ajutor; continua să bolborosească "Îi arătăm noi!" sub barbă, aruncându-i priviri răutăcioase lui Snape.

Când veni vremea cinei, Remus spumega de furie și avea dorința arzătoare să se afirme. Abia dacă mâncă ceva, și aveau Shepherd's Pie, una din preferatele sale. Se holbă la Snape de peste drum. Lucrul ăsta nu rămase neobservat, iar Severus îi înghionti pe băieții din jurul lui, arătând înspre Ștrengari și râzând. Remus avea impresia că poate distinge cuvintele "Lupin Lunaticu'". James și Sirius se încruntară amenințător la ei. Lily observă și ea.

— Lăsați-l pe Sev în pace, bine? zise supărată. Cearta asta stupidă o să continue la nesfârșit dacă niciunul din voi nu e suficient de matur să-

— Las-o baltă, Evans, James își dădu ochii peste cap. E suficient de rău că trebuie să fii prietenă cu ratatul ăla, acuma încerci să-i iei și apărarea? Unde-ți e loialitatea față de casă, hm?

— Asta n-are nimic de-a face cu casele - se răsti ea - este o ciorovăială penibilă pentru nimic.

— L-a insultat pe Remus!

— Voi vă luați de el tot timpul!

— El a început-o!

— Ah, și atunci trebuie tu s-o termini, Potter?! se ridică brusc în picioare, luându-și geanta în brațe. Doamne, sunteți toți niște îngâmfați! Lily plecă, pantofii ei de lac răsunând nervos pe lespezile sălii mari.

— Ce-i mai place cearta, zâmbi James.

Se auziră niște hohote de râs de la masa Slytherin și Remus își ieși din sărite. Se ridică, își scoase bagheta și-o-ndreptă spre Severus:

— Ligare Pluviam!

Fu instantaneu și absolut glorios. Norul de ploaie țâșni din bagheta lui Remus cu viteza unui glonț, așa că nimeni nu văzu de unde răsărise. Se propti deasupra capului lui Snape, dens, greu și gri. Se auzi un tunet înfundat, apoi porni potopul.

Nu știa ce se întâmplă în primă fază, acoperindu-și capul cu mâinile și uitându-se în sus. Elevii de partea stângă și dreaptă a lui Snape se ridicară și se dădură la o parte, nedorind să se ude. Apoi se ridică și Snape, încercând să evite norul, dar îl urmărea, plutind persistent în timp ce turna cu găleata.

Lumea râdea acum, și arăta cu degetul. Se uitau toți în jur, încercând să vadă cine era de vină, dar părea că nimeni nu-și dăduse seama că fusese Remus, exceptând prietenii lui. Se așeză, dar își păstră bagheta în dreptul lui Severus, rânjind în timp ce celălalt băiat încerca încă să fugă de mini furtună.

— Da! strigă Sirius în urechea lui. Da, al naibii! Lupin, minunatule!

Satisfacția imensă pe care o simți Remus fu întărâtată de hohotele de râs din jur. Snape era un băiat atât de malițios și plin de ciudă, încât chiar și câțiva dintre Slytherini păreau încântați să-l vadă luându-și-o pe coajă. Cu cât se gândea Remus mai mult la asta, cu atât își dorea să-l pedepsească mai tare, și cu atât ploua mai puternic. De fapt, norul părea să se întunece și să se-întețească.

Snape era ud leoarcă acum, părul lipit de cap intrându-i în ochi. Pielea îi era palidă și robele luceau cu apă, o băltoacă formându-se sub el. Remus rânji în timp ce Severus încercă din răsputeri să evadeze, semănând din ce în ce mai mult cu un șobolan înecat.

— Oprește-te! Lily țipă la James. Știu că tu ești de vină! Oprește-te acum!

James râdea în continuare, ridicând mâinile în aer ca să-i arate că el nu făcea nimic. Lily mai avea un pic și plângea.

Severus o luă la fugă, cu mâinile peste cap să oprească răpăiala, dar robele îi erau grele și atât de pline de apă, că se împiedică pe jumătate și alunecă, căzând pe jos. Remus ar fi râs dacă n-ar fi fost atât de adânc concentrat. Ploaia continuă și mai puternic, până ce Severus deveni de nevăzut prin ropotele gri. Norul se mări, trosnind cu tunete și fulgere - nu făcuse niciodată asta când exersase pe Sirius. Probabil pentru că nu fusese așa de furios pe Sirius.

— Stop! Vă rog! Lily plângea în hohote acum. James se opri din râs. Îl luă pe Remus de mână.

— Ăă...Remus? Cred că i-a ajuns, prietene...

Snape nu se ridică. Remus își dădu seama că nimeni nu mai râdea, și câțiva oameni chiar țipau.

— FINITE. O voce răsună puternic peste sala de mese.

Deodată, ploaia se opri. Toată lumea tăcu. Dumbledore stătea în ușă - Remus nu-l mai văzuse de la Halloween. Părea perfect calm, în ciuda haosului pe care îl oprise. Directorul păși în încăpere, făcând să dispară toată apa cu o mișcare din baghetă, și se aplecă peste Severus.

Remus își puse la loc bagheta și se făcu mic în scaun, uitându-se la Dumbledore cum șoptea peste corpul prăbușit al lui Snape.  Lily care încă plângea, alergă lângă Dumbledore, tremurând speriată.

— Toată lumea spre dormitoare, vă rog, zise Dumbledore încet, dar fu auzit cumva de către toți în sala imensă. Domnișoara Evans, vă rog s-o chemați pe Madam Pomfrey.

Lily fugi din încăpere, iar ceilalți elevi începură să iasă din sală, ascultători. James, Sirius și Remus își aruncară priviri tulburate unul celuilalt înainte să se alăture repede elevilor din casa lor.

Chapter Text

Majoritatea elevilor din Gryffindor zăboviră în camera comună, bârfind și trăncănind, cu toții întrebându-se cine ar fi putut s-o facă. Ștrengarii, de obicei primii în mijlocul dezbaterii, se furișară toți sus în dormitorul lor, palizi de rușine.

Remus se așeză pe pat, privind în podea. Mersese prea departe; știa asta. Se simțise bine, pentru scurt timp, și nimic nu-l putea convinge că Severus nu o meritase. Dar acum, James se uita la el ciudat, și Remus era convins că Dumbledore va afla adevărul cumva - asta dacă nu le spunea Lily tuturor, de-ndată ce se întorcea în camera comună.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă James cu grijă. Ai scăpat-o de sub control? A fost magie foarte puternică.

— A fost grozav! zise Sirius, neașteptat. O să se gândească de două ori înainte să se mai pună cu noi!

— Dar...adică, n-am vrut să-l rănim, nu? James se încruntă gânditor.

— N-are nimic, doar se prefăcea, ca să dăm noi de belele.

— Și-o să dăm? întrebă Peter, frângându-și mâinile. Nu am fost cu toții implicați, nu? A fost numai...

Sirius îl plesni peste ceafă.

— Șobolanule, zise el. Suntem Ștrengari. Toți pentru unul și unul pentru toți.

— Ce-o mai însemna și asta, murmură Peter, frecându-și capul și așezându-se bosumflat pe patul lui.

— Eu am făcut-o, voi n-ar trebui s-aveți probleme, zise Remus, încet, fără a se uita la ei.

— A fost pe jumătate ideea mea! zise Sirius. Eu am făcut cercetarea! Nu-ți face griji, Lupin, pun pariu pe orice că Snape n-a pățit nimic.

— Dacă n-a pățit nimic, zise Remus greoi, atunci nu datorită mie. În sfârșit se uită în ochii lui James. Erau căprui închis și mult mai serioși decât în mod normal. Chiar am vrut să-l rănesc.

James îi ținu privirea și dădu încet din cap.

Cineva bătu la ușă, dispersând tensiunea. Era Frank Longbottom.

— Sunteți chemați toți patru în biroul lui McGonagall, acum, zise grav.

Îl urmară pe Frank pe scări în jos, prin camera de zi, unde toată lumea se uită la ei. Remus privi înspre picioare tot timpul, dar pălăvrăgeala se opri în timp ce trecură pe lângă ceilalți. Nu avea importanță ce urma să se întâmple - toată lumea știa că ei erau responsabili.

McGonagall nu era singură. Dumbledore stătea lângă biroul ei, cu mâinile împreunate în poale. Zâmbi plăcut la cei patru băieți aliniați în fața lui.

— Bună seara, domnilor, zise el.

— Bună seara, domnule director, răspunseră ei la unison.

— S-ar putea să fiți interesați să aflați că tânărul domn Snape se simte destul de bine - deși mândria lui a avut de suferit.

Niciunul nu zise nimic. Remus nu se uită în sus.

— Părea să creadă că voi patru ați avea de a face cu necazul lui. Dumbledore continuă pe un ton plăcut, de parcă doar își petrecea timpul cu ei. Mai ales dumneavoastră, domnule Potter.

James privi în sus, își deschise gura, apoi o închise la loc și privi în jos. Remus nu mai putea să suporte. Avea doar trei prieteni pe lume și n-avea de gând să-i piardă acum. Făcu un pas în față.  

— Eu am fost, domnule, eu am făcut-o. A zis niște lucruri mai devreme și eram nervos pe el. Am vrut să-i dau o lecție. Se forță să-și ridice ochii înspre ochii albastru-deschis ai lui Dumbledore. Bătrânul dădu din cap, satisfăcut.

— Înțeleg. Ai acționat singur?

— Da, Remus își scoase bagheta. Uitați, vă pot dovedi-

— Nu-i nevoie! zise Dumbledore grăbit. Vă cred, domnule Lupin.

— N-a fost doar el, domnule! izbucni Sirius. Eu am căutat vraja și eu am învățat cum s-o fac, e la fel de mult și vina mea.

— Vrei să spui că ai plănuit asta, Black? întrebă McGonagall tăios. Ai plănuit un atac asupra altui elev? Zece puncte sustrase de la Gryffindor. De fiecare.

Sirius privi din nou în jos.

— Și detenție pentru voi toți, timp de-o lună, continuă ea. Mi-e greu să cred că domnul Lupin a acționat de unul singur.

Toți patru își atârnară capetele.

— Puteți merge, domnilor, zise Dumbledore încet. Nu am nicio îndoială că vă veți lua toți timpul necesar să vă cereți scuze de la domnul Snape, bineînțeles.

Sirius scoase un sunet indignat, dar James îl înghionti brutal. Se întoarseră să plece.

— Domnule Lupin, un moment vă rog.

Remus încremeni. Trebuia să știe că nu va scăpa așa ușor. Stătu pe loc în timp ce părăsiră ceilalți încăperea, McGonagall urmându-i, ca să se asigure că nu zăboveau afară.

Odată ce se închise ușa, se lăsă o liniște de mormânt. Dumbledore nu vorbi imediat și în sfârșit Remus îl privi pe director în ochi. Nu părea mânios, sau dezamăgit. Avea aceeași expresie uzuală - plăcută, poate cu o nuanță de curiozitate în ea. 

— Cum ți se pare la Hogwarts, Remus?

Nu era întrebarea la care se așteptase.

— Ăă... e ok, bănuiesc?

— Pare că n-ai avut nicio problemă în a-ți face prieteni.

Asta nu era deloc o întrebare, așa că nu răspunse. Se uită la picioare, apoi din nou în sus.

— Mă exmatriculați? întrebă. Dumbledore zâmbi.

— Nu, Remus, nimeni nu va fi exmatriculat. Îmi dau seama că îți pare foarte rău pentru ceea ce ai făcut. Lucrul care mă îngrijorează însă, este cum ai făcut-o. Aceea a fost o vrajă foarte puternică, nu m-aș fi așteptat ca un elev de anul întâi să... trebuie să fi fost foarte furios.

Remus aprobă din cap. Nu voia să-i spună lui Dumbledore de ce - despre cum l-a poreclit Snape, sau cum îl făcea să se simtă, prost și mic și fără valoare.

— Pasiunea este o calitate importantă la un vrăjitor, Remus, zise Dumbledore. Ne direcționează magia, o întărește. Dar după cum ai învățat astăzi, dacă nu exersăm controlul, atunci punem în pericol pe toată lumea din jurul nostru - Părea foarte serios, ochii lui își pierdură din sclipire - Nu vreau să te sperii, Remus. Când ne-am cunoscut prima oară, ți-am spus că am simpatie pentru tine - soarta ce ți-a fost dată, este una pe care n-aș dori-o nimănui. Dar trebuie să fii mai atent. Ești un vrăjitor talentat, nu irosi asta.

Remus dădu din cap, dorindu-și mai mult ca orice să se încheie conversația. Mai degrabă ar fi primit bățul decât lecția. Partea cea mai rea era că Dumbledore avea dreptate. Lăsă furia pentru Severus să influențeze vraja pe care o folosise - pur și simplu nu era obișnuit să aibă o astfel de putere.

— Îmi pare rău, domnule profesor, zise. Smiorc-adică, Severus, e ok?

— Da, este perfect în regulă. Cred că spera ca cel care a făcut vraja să se oprească, dacă l-ar vedea că nu se mai zbate. A fost uscat și nu va suferi efecte de lungă durată.

— Oh... Remus dădu din cap. Bine.

— Acum, zâmbi Dumbledore. Înapoi cu tine. Te-am ținut prea mult și am sentimentul că domnul Potter te așteaptă afară să-i povestești totul. 

***

Dumbledore îi dădu de gândit o grămadă. Și avea suficient timp de gândire - McGonagall fu extrem de serioasă despre detențiile lor și mersese chiar până într-acolo încât să-i despartă pe toți patru. Pe Sirius îl însărcină cu frecarea cazanelor în pivnițe, pe Peter cu lustruirea trofeelor în camera premiilor, iar pe James cu reconfigurarea fiecărui telescop din turnul de astronomie. Lui Remus i se dădu cea mai rea sarcină dintre toate; să curețe adăpostul bufnițelor. Bineînțeles, niciunii din ei nu aveau permisiunea să-și folosească baghetele și în fiecare noapte erau puși s-o ia de la capăt.

— Crunt și neobișnuit, e ceea ce e, se plânse Peter la finalul primei săptămâni în timp ce căzură lați în pat, amărâți și extenuați.

— Nu știu de ce te plângi, mormăi Sirius. Mi-ar plăcea maxim să lustruiesc trofee. Cine știe ce oi mai fi luat, frecând poțiuni încrustate de pe fundul cazanelor ălora nenorocite.

James oftă doar, dându-și jos ochelarii și frecându-și ochii.

Remus nu se plânse, fiindcă nu simțea că avea dreptul să se plângă. Se simțea groaznic pentru că-și băgase prietenii în bucluc, dar și mai groaznic pentru ceea ce făcuse. Toată treaba fu exacerbată de cantitatea de lectură pe care o făcuse. Vraja lui Sirius era dificilă, mai puțin intuitivă decât magia cu care era obișnuit. Sirius fu primul să recunoască faptul că nu era perfectă - se ducea după aproximativ o oră și trebuia reaplicată. Remus aproape că o stăpâni suficient încât s-o facă singur, deși îi luă adesea mai multe încercări până s-o nimerească.

Primul lucru pe care-l făcuse a fost să viziteze biblioteca și să împrumute o carte din secțiunea cu creaturi magice.

În fiecare seară, după ce-și făcuseră temele și serviseră detenția, Remus își trăgea perdelele în jurul patului, își aprindea bagheta și citea același capitol una-întruna. Descoperi că erau cărți întregi scrise despre problema lui personală, dar era terifiat că cineva va deveni suspicios dacă începea să le împrumute pe toate. Plus că nu era sigur că voia să știe mai multe. Chestiile pe care le citise până acum erau destul de rele.

Se gândea la carte aproape constant - în timpul lecțiilor, la masă, în timpul detenției. Cuvinte precum "monstruos", "mortal", și "cea mai întunecată dintre creaturi" îi săreau în minte ca niște semne neon. Știuse că era periculos, bineînțeles. Știuse că era diferit. Nu știuse însă, că era urât de toată lumea. Vânat, chiar. Aparent, colții lui valorau mii de galeoni în anumite părți ale Europei de Est. Blana sa valora și mai mult.

Erau de asemenea tot felul de detalii legislative - chestii pe care nu le înțelegea pe deplin, dar care sunau oribil. Legi ale muncii și registre și restricții de călătorie. Părea că și dacă era capabil să citească, perspectivele lui de muncă nu erau mai bune în lumea vrăjitorilor decât în cea a încuiaților. Înțelesese de asemenea de ce îi spusese Dumbledore să aibă grijă. Era clar acum că dacă cineva de la Hogwarts afla ce era Remus, urma să aibă probleme grave - iar exmatricularea ar fi ultima sa problemă.

În mod frustrant, nimic din ceea ce citise nu era relevant pentru experiențele sale. Nu exista nicio relatare despre vreun vrăjitor care să trăiască efectiv cu o astfel de afecțiune; despre cum se descurcase; la ce să se aștepte; dacă a fost capabil să mențină o slujbă, sau măcar să evite a-i răni pe ceilalți. El crezuse că era normal să poată mirosi sânge sau să audă bătăi de inimă - dar cum putea ști sigur? Era normal ca magia lui să fie mai puternică atunci când răsărea luna? Câteodată avea impresia că-i putea simți nemărginita putere, ca o poțiune efervescentă în vene; umplându-l și dând pe afară, izbucnind din vârful degetelor. Și apoi mai era temperamentul lui. Cât din acesta era el și cât era monstrul?

Stătea treaz majoritatea nopților, după ce se ducea vraja cititului și era prea obosit ca să o reseteze, dar prea agitat ca să doarmă. Mintea i se învârtea, plină de griji și frici. Cât de simplu păru totul la Sf. Edmund. Fără magie, fără teme, fără dileme morale agonizante. Și bineînțeles, fără prieteni. Dacă ceva îl oprea pe Remus din a renunța, atunci asta era.

Era James, care avea un ego cât casa, dar inima la fel de mare. Peter care - da, recunoștea că era puțin ciudat și puțin pe lângă - dar care de fapt avea un simț al umorului al naibii de bun și putea fi incredibil de generos. Și bineînțeles Sirius. Sirius putea păstra secrete, avea un caracter răutăcios, dar niciodată nu-l direcționa către prietenii lui, era cel mai talentat elev din an și cu toate astea își petrecea tot timpul inventând farse.

Remus nu avea de gând să renunțe la toate astea, nu și dacă avea un cuvânt de spus în asta. Chiar dacă trebuia să fie cel mai tocilar elev din școală; dacă trebuia să se forțeze să citească fiecare carte, să completeze fiecare temă, să urmeze fiecare regulă. Va fi atât de bun încât nici nu vor ști ce i-a lovit. Atât de bun încât vor fi nevoiți să-l facă prefect - le va face pe toate, dacă însemna că poate rămâne la Hogwarts și își poate păstra prietenii.

Nu avea pe nimeni cu care să poată vorbi despre lucrurile astea. Nimeni n-ar fi înțeles oricum. Din ce știa Remus, doar Dumbledore, McGonagall și Madam Pomfrey știau despre condiția lui. McGonagall era prea severă și inabordabilă pentru astfel de întrebări. Remus nu era încă sigur dacă Dumbledore era cu adevărat întreg la minte și oricum nu avea habar cum să facă o programare cu directorul. Așa că trebuia să fie Madam Pomfrey în final.

Așteptă până la următoarea lună plină, care veni în ianuarie. Era duminică, așa că după cină se separă de Ștrengari și se îndreptă spre aripa spitalului mai devreme decât de obicei.

— Remus! asistenta îi zâmbi, surprinsă. Te așteptam abia pe înserate.

— Am vrut să vă întreb niște chestii, zise el, timid, ochii fugindu-i în toate direcțiile. Erau câțiva elevi în paturi, majoritatea dormeau. Din fericire, Madam Pomfrey era foarte discretă.

— Sigur că da, mergem la mine în birou?

Era mult mai frumos la ea decât în oricare dintre birourile profesorilor în care fusese până atunci. Pe pereți erau aliniate sute de sticluțe cu poțiuni și tincturi, era aerisit și luminos, nu avea un birou și în loc de scaunele de lemn erau niște fotolii comode de-o parte și de alta a șemineului.

— Cu ce pot să te ajut, dragule? îl întrebă, așezându-se și gesticulând înspre el să se așeze.

— Păi, înghiți în sec, neștiind de unde să înceapă. Doar... Aveam câteva întrebări despre... problema mea.

Ea îi zâmbi generos.

— Sigur că ai, Remus, este perfect normal. E ceva anume, ce ai vrea să știi?

— Da. Am citit puțin, știu că nu există niciun leac sau așa ceva.

— Nu încă, zise ea, repede. Se fac progrese tot timpul.

— Oh, ok. Dar, momentan, bănuiesc că vreau doar... să știu mai multe despre asta. Nu-mi amintesc nimic când mă trezesc, doar că mi-e foarte foame.

— Ai dori să știi mai multe despre transformare?

— Nu numai despre asta. Chestii de genul... mă schimbă în vreun fel, în tot restul timpului? Mă face... Se uită către mâini, pierdut. Nu știa exact ce voia să zică și avea un nod în gât.

— Remus, zise Madam Pomfrey.  Ce ai tu, este o afecțiune. Nu te face cine ești.

— Devin furios, câteodată, zise el, privind în foc mai degrabă decât să se uite la ea. Devin foarte, foarte furios.

— Toată lumea are emoții, sunt perfect normale. Doar învățăm să le controlăm, cu timpul.

Aprobă din cap, procesând informația. Nu-i putea spune restul.

— Când mă transform, se înrăutățește. Devine mai greu.

— Da, răspunse ea solemn. Am citit că poate deveni mai rău odată cu debutul pubertății.

— Oh, ok. Remus dădu din cap. Urmă o pauză lungă. Cât de rău?

— N-aș... putea să-ți spun. Chiar ești primul de felul tău pe care îl tratez.

O altă pauză. Remus nu se simți mai bine ca înainte; nu era mai puțin confuz.

— Ai vrea să împrumuți cartea de care ți-am zis?

Dădu din cap, în sfârșit făcându-și curaj să o privească în ochi.

***

Cartea lui Madam Pomfrey, "De la blană la colți: Îngrijirea creaturilor magice semi-umane" era puțin mai de ajutor decât altele pe care le citise Remus. În continuare nu înțelegea multe - magie avansată de vindecare și rețete de poțiuni complicate, mai multe detalii despre legislație - și mult mai terifiant; judecată și persecuție. În schimb, erau multe pe care le știa deja; fusese mușcat și nu avea voie să muște pe altcineva în timpul lunii pline; argintul îi făcea rău; nu exista leac.

Cartea zicea într-adevăr, că debutul pubertății creștea intensitatea transformărilor și că urma să devină tot mai periculos. Nu menționa schimbări în abilitați, magice sau de alt fel, și nu conținea absolut nimic despre schimbările de stare sau comportament.

Nu i se părea interesant sau important, în mod particular, să știe că avea un bot mai scurt decât al lupilor adevărați sau că i se înfoia coada (despre care mai degrabă ar uita că o are), dar fu curios să descopere că era o amenințare numai pentru oameni - vrăjitori în mod special. Aparent celelalte animale nu erau în pericol în jurul lui - se amuză să se gândească că doamna Norris era, cel puțin, în siguranță.

Nu trecu neobservat că Remus se retrăsese din preajma Ștrengarilor de la atacul lui Snape.

— Unde ai fost? îl întrebau în fiecare seară în timp ce se îmbrăcau în pijamale.

— Teme, ridica el din umeri, sau alte dăți - detenție - deși nu mai avusese alte detenții de când cu farsa.

Adevărul era, că se îndepărta întotdeauna cât putea de mult de alți oameni. Încercă în mod intenționat să se țină departe de dormitorul lor până ce venea vremea să doarmă și evita inclusiv camera comună dacă putea. Simțea că nu putea să se amestece în comploturile lui James și Sirius, până ce nu-și putea controla magia. Și complotau, de asta era sigur. Câteodată, în timpul nopții, Remus îi auzea cum se furișau unul în patul celuilalt, apoi șușoteau pe ascuns înainte să producă un farmec de tăcere. Alte dăți se furișau afară cu Peter, sub mantie. Încercau întotdeauna să-l trezească și pe Remus, dar el îi ignora.

În timpul zilei se ascundea în fundul bibliotecii, sau într-unul din locurile lui secrete. Găsise locuri peste tot prin castel, care erau suficient de mici să se cațăre înăuntru și să treacă neobservat cu orele. Ferestre care fuseseră demult acoperite cu cărămizi, dar care își păstrară pervazul înalt și lat; cămăruțe goale ca ascunzătorile de preoți, ascunse după tapiserii; baia de fete de la etajul cinci. Acolo se putea ascunde și putea citi la nesfârșit fără să fie deranjat - câteodată își făcea chiar și temele, alte dăți se forța să-și cerceteze afecțiunea.

Mai avea încă un motiv să se ascundă. De la incident, ura lui Snape față de Ștrengari se intensificase și mergea peste tot cu Mulciber, folosindu-l drept protecție personală. Dacă se întâlneau pe coridoare, Remus trebuia mereu să fie pregătit cu un farmec de apărare - Mulciber știa mai multe blesteme decât Sirius și James la un loc.

Într-una din după-mese, Remus era adâncit într-o carte despre magie antică de bătălie - era un capitol în ea despre Úlfhéðnar, luptătorii-lupi, germanici, care se luptară cu romanii. Stătea sus, într-una din ferestrele lui preferate și nu putea fi văzut de jos, decât dacă chiar se uita cineva atent. Se cățărase folosind un farmec de frânghie pe care îl învățaseră cu câteva săptămâni în urmă. Tocmai voia să coboare ca să meargă la cină, când făcu o mișcare greșită și scăpă cartea grea de pe pervaz. Tresări în timp ce căzu puternic pe lespede cu o trosnitură asurzitoare. 

— Cine-i acolo?! se auzi o voce, mai sus pe coridor. Auzi pași și cu o piatră în stomac, Remus își dădu seama cine era.

— Îi doar o carte, zise Mulciber posomorât.

— Da, dar de unde a venit? răspunse Snape, suspicios.

Mulciber pufni.

— Din bibliotecă?

Snape mormăi ceva sub bărbie, părând exasperat. Remus se lipi cât de tare putu de peretele de piatră.

— Cine-i acolo sus? strigă Snape cu o voce nazală și malițioasă. Liniște. Homenum Revelio.

Remus simți o smucitură în stomac și până să înțeleagă ce s-a întâmplat, fu tras de pe pervaz de o forță nevăzută. Țipă, încercând să se țină cu mâna de ceva și se trezi atârnat cu degetele de margine.

Snape și Mulciber râdeau de jos.

— Ia te uită pe cine avem noi aici, toarse Snape. Dacă nu e Lupin Lunaticu'...unde-s prietenașii tăi, hm? Te-au pus acolo sus și au uitat de tine?

— Cară-te de aici, Snape, se răsti Remus, pierzându-și sprijinul pe marginea de piatră și sperând să nu-și rupă gleznele când urma să cadă.

— Igniscopum! surâse Snape, ațintind bagheta. O frânghie subțire zbură către Remus, forțându-l să se arunce de pe zid, aterizând, tare, pe spate.

Clipi, fără suflare, dar se ridică repede în picioare, scoțându-și bagheta.

— Ok, zise, spatele îl durea de la căzătură. M-ați prins. Acuma puteți pleca.

— Dar de ce am face una ca asta? răspunse Severus, privindu-l în față, cu bagheta ridicată.

— Expeli-

—EXPELLIARMUS! urlă Snape, luându-i-o înainte. Prinse bagheta lui Remus din zbor, încântat de sine, apoi adăugă: Gelesco.

Remus simți cum îi fuzionară picioarele de pământ, lipindu-l în loc. Suspină - era blocat acum. Poate ar fi meritat să strige după ajutor, dar coridorul era unul liniștit și nu voia să pară un laș. Se uită la cei doi băieți, sfidător, cu o expresie hotărâtă.

— Mulciber, Snape se întoarse către tovarășul lui care arăta ca un trol. Nu ziceam noi tocmai ieri, că ar trebui să-ți mai exersezi blestemele? Presimt că asta s-ar putea să fie oportunitatea perfectă.

Mulciber rânji, lingându-și buzele. Își ridică bagheta, nu la fel de elegant ca Severus, dar cu aceeași intenție malițioasă.

— Lapidosus!

Nimic nu se întâmplă pentru un scurt moment, iar Remus se simți ușurat - până apărură brusc, niște pietricele mici - ca pietrișul - în aer. Zăboviră între Remus și Mulciber pentru câteva momente înainte să zboare înspre fața lui Remus, ca un roi de albine supărate. Își ridică imediat mâinile ca să se protejeze, dar Severus fu prea rapid;

— Incarcerare, zise, căscând plictisit. Imediat, Remus fu legat de o frânghie strânsă, abia putând să se mai miște. Pietrele se loveau de el și tot ce putu face, a fost să închidă ochii. Se zbătu, știind că nu va ajuta, dar trebuia să facă ceva. Nu voia să plângă, nici când simți un firicel cald de sânge alunecându-i de la tâmplă în jos.

— Ce se întâmplă - Severus? Vocea unei fete se auzi din capătul coridorului.

— Finite Incantatem, șopti Snape grăbit. Pietrele se opriră îndată, frânghia dispăru și picioarele lui Remus se deblocară. El se clătină și se împletici pe spate, proptindu-se de zid.

Se uită în sus s-o vadă pe Lily, salvatoarea lui, grăbindu-se înspre ei. Se opri când îl văzu pe Remus, care încerca să-și șteargă rapid sângele de pe față. Se uită către Snape și se-ncruntă.

— Ce faci, Sev?

— Nimic. El se uita în pământ, târșâindu-și vârful piciorului pe podea. Doar stăteam de vorbă cu Lupin, nu-i așa Mulciber?

Mulciber scutură din umeri, neconvingător. Lily se uită la Remus, care privi în altă parte, rușinat. Era suficient de rău că fusese prins de Severus, nu avea nevoie să-i pară și ei rău de el. Își smulse rapid bagheta din mâna lui Severus, se întoarse și plecă cât de repede putu.

— Așteaptă! Remus! Lily alergă după el. El nu se opri, dar ea era agilă și îl prinse din urmă. Ținea cartea lui despre bătăliile magice într-o mână și îl prinse de braț cu cealaltă.

— Te rog! suspină. El se opri, oftând adânc - își voia cartea înapoi.

— Ce-i? se încruntă enervat.

— Ce îți făceau? Sev nu vrea să-mi spună și știu că era rău.

— E în regulă. Remus dădu din umeri, luându-și cartea.  

— Sângerezi!

— Lasă-mă în pace, Evans. Remus o împinse la o parte, încercând să plece din nou. Ea se ținu după el.

— I-am spus să nu se mai ia de tine, nu știu de ce o face - adică, tu nici nu mai umbli cu Potter și Black, i-am spus asta-

— De ce-ar conta asta?!

— Ei sunt cei pe care vrea de fapt să-i enerveze - dacă știe că și tu te-ai săturat de ei, atunci-

— Stai. Remus se opri în loc, Lily aproape se ciocni de el. Vrei să zici că ți s-ar fi părut ok, dacă Mulciber și Snape i-ar fi blestemat pe James și Sirius în locul meu?!

— Păi, Lily se înroși toată. Adică, măcar ar fi fost o luptă corectă. Și, știi tu, ei chiar și-o caută cu lumânarea, comportându-se așa cum o fac.

Remus se simți și mai penibil acum. Ea credea că James și Sirius îl atacaseră pe Severus de ambele dăți - habar n-avea că fusese el. Asta îi confirmă una din cele mai mari frici - Lily credea că Remus umbla cu James și Sirius pentru că era ciudat și pentru că-l lăsau. Credea tot castelul că era la fel de penibil ca Peter?

— Te-nșeli. Remus se încruntă îngândurat. Acuma, lasă-mă în pace, bine?

Chapter Text

— Mă bucur nespus să te avem înapoi, Lupin. Sirius zâmbi, dându-și jos mantia invizibilității în timp ce intrară în sala (mai devreme închisă) de clasă pentru apărare împotriva artelor întunecate.

— Ce vrei să spui? răspunse Remus, uitându-se la James cum se urca pe scara din colțul camerei, încercând să ajungă la raftul cel mai înalt, unde stătea o colivie plină cu zâne. N-am fost nicăieri.

— Haide, prietene, zise Peter, ținând scara pentru James. Nu ne-a scăpat faptul că ne-ai evitat ca pe ciumă.

— Nu-i adevărat - Remus strâmbă din gură - Am fost doar ocupat. Cu învățatul și chestii din astea.

— Păi, sper că ți-a trecut faza asta, râse James, coborând cu grijă, ținând bine de colivie cu ambele mâini. Chiar aș aprecia dacă te-ai opri să muncești din greu - sunt obligat atunci și eu să muncesc din greu, vezi tu și nu-s obișnuit cu atâta competiție.

— Hai, las-o moartă, Potter, comentă Sirius, cotrobăind prin sertare și prin birouri.

Remus hotărâse că festa asta nu era prea rea - nu-i cerea să folosească magie cel puțin. Dacă era complet sincer cu el însuși, chiar îi fusese dor de toate năzbâtiile lor. Nu era nimic rău cu a fi tocilar, dar era cumplit de plictisitor. Nici nu era de mirare că Evans era mereu încruntată.

— Cum o să le ducem în sala de mese? întrebă, aplecându-se spre micuțele creaturi albastre, care încă dormeau ghemuite la baza coliviei. Trebuie să fi fost vreo cincizeci, ceea ce-i păru lui Remus destul de crunt. Mult mai bine să fie eliberate.

— Sub mantie, răspunse James, deschizând veșmântul larg acum, în așa fel încât să încapă toți dedesubt. Haide odată Sirius, își dădu ochii peste cap la băiatul cu părul lung, care era în patru labe sub catedra profesorului.

— Ce naiba cauți? îl întrebă Peter, într-o voce înăbușită de sub mantie.

— Unu' din Ravenclaw mi-a zis că e o trapă aici jos. Sirius oftă, ridicându-se și ștergându-și genunchii. Mincinosul.

—Asta e noua obsesie a lui Black, îi explică James lui Remus în timp ce trase mantia peste ei și se îndreptă spre ușă. Vrea să găsească uși secrete.

— În "Hogwarts: O scurtă istorie" scrie că sunt o groază de pasaje nedescoperite! se justifică Sirius. Ca ăla pe care l-a găsit Lupin. Sigur sunt mai multe, vreau să găsesc măcar unul înainte să plec din școală.

— Cică ar fi de asemenea un monstru ascuns în castel, șopti James înapoi, în timp ce-și croiau drum spre turnul Gryffindor. Peter se înfioră.

— Un risc pe care sunt dispus să mi-l asum, răspunse Sirius. Remus îi putea auzi zâmbetul în voce. Moștenirea pe care o las în urma mea, e mult mai importantă.

— Tipic, râse James.

***

A doua zi la cină, James rânjea ca un maniac, încercând și eșuând groaznic, să se prefacă de parcă nu ascundea cincizeci de zâne sub masă. Peter, care era bun la astronomie, era preocupat să verifice tema celorlalți Ștrengari, care consta în a denumi fiecare stea de pe hartă.

— Sincer, bodogăni Peter, mâzgălind ceva pe harta lui Sirius. Te-ai gândi că ar fi în stare să-și nimerească propria lui stea nenorocită...  

Sirius râse.

— Ce pot să spun, sunt jalnic.  

— Ai propria ta stea? Remus se încruntă nedumerit, se afla iar în urmă cu toate. Nu era niciodată atent la astronomie - știa fazele lunii și aia i se părea suficient.

— "Sirius", răspunse Peter. Haide Lupin, am trecut deja prin asta. Este cea mai luminoasă stea de pe cer? Steaua câinelui? - oftă, uitându-se la tema lui Remus acum - Mda, nici tu n-ai notat-o. Pufni puternic.

Remus dădu din umeri.

— Am crezut că e doar numele lui.

— Cea Mai Nobilă și Străveche Casă Black, a fost întotdeauna mai cu moț când a venit vorba de cutuma numelor, zise Sirius, distrat. Jumătate din noi avem nume astronomice - o avem pe Bellatrix, bineînțeles; pe tatăl meu îl cheamă Orion, pe fratele meu, Regulus... Mama nu e o stea, cred că-i un asteroid de fapt - destul de potrivit, dacă apuci s-o prinzi vreodată într-o pasă proastă. Apoi îl avem pe dragul meu unchi Alphard, unchiul Cygnus... Andromeda e numită după o întreagă galaxie.

— Vrăjitorii sunt extrem de ciudați, oftă Remus.

— Remus, chicoti James. Știi că și Lupis e o constelație, nu? Lupul.

— Ce?! Remus simți cum îi bate inima sacadat și aproape că se înecă cu cina. Sirius îl lovi tare peste spate, reușind cu ocazia asta să schimbe subiectul.

— Dacă crezi că ai terminat să ne spui exact cât de proști suntem, Peter, poate putem să continuăm cu eliberarea a Știți-Voi-Ce? Verișoarele mele, dragele, tocmai s-au apucat de mâncat, eu zic că-i momentul perfect...

Chiar era perfect. James lovi colivia cu vârful piciorului ca să trezească zânele, după care dădu mantia la o parte șoptind un farmec rapid de deblocare a coliviei. Urmă o explozie de sunet și culoare, apoi haos total.

Remus nu prea știa la ce să se aștepte de la zâne - părură perfect inofensive toată noaptea și toată ziua în timp ce stătură închise, dormind sub patul lui James.

Dar acum putea înțelege de ce anume fuseseră James și Sirius atât de încântați. Când izbucniră de sub masă, creaturile minuscule se răspândiră în toate direcțiile, sporovăind vorbe fără sens într-o voce pițigăiată și zburând în sus și-n jos deasupra sălii de mese. Săreau în farfurii pline cu piure, chiuind încântate, le smulseră elevilor farfuriile și tacâmurile din mână și le aruncară prin încăpere; trăgeau fetele de cozile de păr și rupeau orice foaie care le stătea în drum.

— Superb! zicea Sirius într-una. Superb! Superb! Superb!

— Haide, zise Remus, înghiontindu-i pe ceilalți băieți înainte. Planul lor fusese să privească o vreme, apoi să se strecoare afară pe cât de repede posibil fără să fie prinși.

Toți patru își croiră drum, neîndemânatic, pe sub masă - ceea ce deveni extrem de complicat când erau și alți elevi care încercau să se adăpostească. Din fericire, zânele nu puteau să vadă prin mantii de invizibilitate, așa că ei patru au fost lăsați în pace.

În tot acest tărăboi, nimeni altcineva nu păru să-i observe. Fetele țipau, băieții urlau, toată lumea încerca să-și acopere capul pentru a se proteja de zânele care plonjau spre ei, sau se chinuiau să-și înhațe înapoi lucrurile furate.

— OH DA! strigă Sirius deodată, izbucnind în hohote de râs.

Remus se întoarse s-o vadă pe Bellatrix, urlând din toți rărunchii, părul ei sălbatic era tras în toate părțile de pestele mici și albastre, o alta bâzâia deasupra capului ei și îi înșfăcă bagheta, fluturând-o în aer, emițând fulgere albastre.

— Dați-vă de pe mine! Jegoaselor - creaturi scârboase - ce sunteți - Îhhh! se tângui. Narcissa era pitită sub masă, ținând strâns de bagheta ei.

Lucrurile deveniră și mai grave când intră Peeves, poltergeistul, în încăpere, zburdând fericit de colo-colo și provocând la fel de mult haos. Părea să direcționeze zânele, ridicând fețele de masă și strigând:

— Sub ăstea, zânelor! O groază de prospături mititele aici jos!

Înăbușindu-și râsul, Ștrengarii fugiră din încăpere când o auziră pe McGonagall urlând strident:

— Petrificus Totalus!

— Va ști cu siguranță că noi am fost, zise Peter răsuflând din greu în timp ce se îndreptau înapoi spre turn, tot sub mantie.

— Nu vai, răspunse James dezinvolt. Pun pariu că dă vina pe frații Prewett, ei fac într-una chestii d-astea mari. Ceva la care putem aspira.

***

— Te rog, zise Sirius.

— Nu, răspunse Remus.

— Te roooog!

— Nu!

— De ce nu?

— Ar fi prea... ciudat! Nu vreau!

— Dar o să fie distractiv! Promit că o să-ți placă.

— Ha.

Conversația continuase cam în același stil deja de trei coridoare încoace. Remus ajunsese să încerce s-o ia înainte și îl auzi pe James dojenindu-l pe Sirius în urma lui.

— Lasă-l pe Lupin în pace, bine?

— Nu vreau! E prea important! Sirius n-avea stare, ceea ce însemna că avea tendința să devină insuportabil - de obicei James era cel care trebuia să aibă de a face cu el în starea asta.

Petrecuseră o după-masă lungă în bibliotecă, completându-și diagramele zodiacale pentru revizuirea la astronomie. Mai erau câteva luni bune până la examene, dar James insistă să învețe în avans. Bineînțeles, Sirius trebui să intre în competiție, iar Peter mergea oriunde mergea și James. Remus nu vru să rămână în afară. Contemplară semnele lor astrologice, când veni vorba despre faptul că Remus era pești. Sirius deduse rapid că asta însemna că se apropia ziua lui. Așa începu imploratul.

— E clar că pentru Remus nu e așa important, zise James enervat pe Sirius. Fă ceva de ziua mea, dacă chiar vrei, nu e cu mult după a lui.

— O să vină și rândul tău, îi respinse argumentul. Dar mai întâi - Lupin.

— Chiar nu-mi pasă Sirius, oftă Remus în timp ce ajunseră în fața portretului Damei Grase. Nu mai face atâta scandal.

— Dar e ziua ta! răspunse Sirius, sincer. Ar trebui să facem scandal.

Remus nu vedea de ce. Nimeni nu-și bătuse capul înainte. Avusese un tort, bineînțeles, dar împărțirea unui tort cu alți cincizeci de băieți nu prea lăsa mult în urmă. Plus că toți copiii mai mici insistau să vină și ei la rând să sufle în lumânări, așa că dura o veșnicie. Matroana împacheta câteva cadouri, dar erau de obicei chestii practice - haine noi, șosete, chiloți, pixuri și caiete. În afară de asta, nu se întâmpla nimic special. Culmea e că abia așteptase să fie departe de Sf. Edmund, pentru că se gândea că Sirius, James și Peter erau probabil mult prea bine crescuți ca să știe despre "ghionturile de la mulți ani" - câte un pumn în braț pentru fiecare an împlinit (și unul pentru noroc - de obicei cel mai dureros).

— Ce contează așa de mult?! pufni Remus, în timp ce trecu prin gaura portretului. Nu-l suferea pe Sirius când era așa - încăpățânat și insistent.

Dar când se întoarse, fu surprins să vadă că Sirius își freca mâna, părând mult mai rănit decât îi stătea în fire.

— Voi ați făcut chestii de ziua mea și... a fost chiar fain. N-am așteptat niciodată ziua mea cu nerăbdare până acum, dar... ei bine, a fost grozav, nu-i așa?

Remus se simți deodată vinovat. Își dădu seama că Sirius nu voia numai să fie din nou în centrul atenției - încerca doar să-i facă o bucurie lui Remus. De parcă asta l-ar putea bucura și pe el. Remus nu prea avusese oportunitatea să ofere cuiva ceea ce-și dorea cu adevărat. Așa că lăsă de la el.

— Of... bine, fie. Dar nu vreau o petrecere mare sau ceva, doar Ștrengari, bine?

— Bine. Sirius zâmbi, fața i se transformă imediat, ochii strălucindu-i ca stelele.

Chapter Text

Ziua când împlini doisprezece ani pică într-o vineri în anul acela. De obicei vinerea după ore, James îi obliga pe toți să meargă împreună la antrenamentul de quidditch, iar Remus stătea și citea în liniște. De data asta în schimb, Sirius reușise să-l convingă pe James că putea să piardă un antrenament o dată în viață - mai ales pentru că nu era nici măcar în echipă încă - și că Remus chiar s-ar putea să vrea să facă ceva diferit de ziua lui.

Fu trezit dimineața devreme de către cei trei colegi de dormitor ai săi, care se aruncară în patul lui strigând "La mulți ani, Lupin!". Nu încercaseră să-l înghiontească, ceea ce însemna că ziua începea deja să se arate ca cea mai bună zi de naștere pe care o avusese vreodată.

La micul-dejun, James și Sirius mărșăluiră înainte, dându-i la o parte pe ceilalți elevi în timp ce se apropiau de locurile lor obișnuite, anunțând tare:

— Faceți loc, vă rog!

— Vine sărbătoritul!

— Mergeți mai departe, n-aveți ce vedea aici!

Remus voia să se ascundă sub masă când ajunseră în dreptul ei. Cei trei prieteni ai lui făcură o mare ceremonie din a-i servi micul-dejun, în loc să-l lase pe el să-și pună în farfurie. Peter îi pregăti ceaiul, James îi umplu farfuria în timp ce Sirius îi unse pâinea prăjită cu unt.

— Chiar e necesar? se văită Remus, groaznic de rușinat.

— Absolut, zise James.

— Definitiv, Peter dădu din cap.

— Fără îndoială, încheie Sirius.

Remus scutură din cap, înroșindu-se teribil și privind în jos spre mâncare. Când terminase - ceea ce dură destul de mult, pentru că i se serviră porții duble din aproape orice - se ridicară toți, încă zâmbind cu voioșie către el.

— Ce?! întrebă, tresărind emoționat. Dacă chiar urmau să-i dea ghionturile de la mulți ani, atunci spera să se termine repede. Poate exista o versiune a vrăjitorilor? Pierduse ziua lui Sirius până la urmă, deci nu știa la ce să se aștepte. Peter și James, puseră ambii o mână pe câte un umăr de-al lui Remus, obligându-l să se așeze din nou. Sirius scoase un fluier diapazon din robă și suflă o notă lungă. Remus își închise ochii strâns. Oh nu...

— Muuuuuuuuuulți ani trăiască! cântară cei trei băieți din toți rărunchii. Muuulți ani trăiască! Laaaa mulți aaaani! Reeeeemussss să trăiască! Reeeeeemus să trăiască!

Acum tot restul sălii începu să cânte cu ei, iar Remus își acoperi capul cu mâinile.

— Laaaaaaa muuuuulți aaaaaaani!

— Hip hip! strigă James, urcând-se cu picioarele pe bancă.

— Hura! răspunseră toți Gryffindorii înapoi.

— Măcar s-a încheiat repede, bodogăni Remus, fața arzându-i în timp ce se opriră din aplauze. Peter se uită la el cu milă.

— Îmi pare rău, prietene, dar au de gând să facă la fel și la prânz și la cină.

***

Tot au avut de suportat ora de poțiuni ca ultima oră a săptămânii - Remus descoperi că deși își făcea temele și înțelegea toate textele, tot nu avea nicio aptitudine naturală pentru prepararea poțiunilor. Pe deasupra, era și un subiect plictisitor și când începu Slughorn să turuie despre cele cinci componente ale poțiunii de somn, Remus începu să ațipească.

Snape nu-l deranjă deloc - de fapt, Snape nici măcar nu aruncase o privire în direcția lui Remus de la incidentul din coridor. Lily îi zâmbi și îi ură la mulți ani, înainte să-și dea peste cap ochii de smarald când James și Sirius încercară să-l convingă pe Slughorn să nu le dea teme din respect pentru "ocazie".

La cină Remus îndură ceea ce spera să fie ultima rundă de "La mulți ani", care deveni cea mai gălăgioasă de până atunci, în mare parte pentru că Dumbledore era de față și începu să dirijeze întreaga școală, cântând și el tare. Primise și niște felicitări - una de la toată casa Gryffindor, alta de la matroană împreună cu o nouă pereche de șosete.

După cină stătură în camera comună iar Sirius își cără jos pick-upul greu și puse să cânte "Electric Warrior" pentru a mia oară de la Crăciun.

I was dancing when I was twelve...

La un moment dat apăru un tort, cu glazură roșie-aurie și doisprezece lumânări roz. Când îl tăie (încurajat continuu să-și pună o dorință, dar neputând să se gândească la niciun lucru pe care și-l dorea) Remus fu uimit să vadă că era făcut din patru arome diferite - un sfert era ciocolată, un sfert lămâie, un sfert pandișpan Victoria, și un sfert cafea cu nucă.

— Ca toastul tău, zâmbi Sirius, încântat de expresia surprinsă a lui Remus. M-am gândit că poate te plictisești dacă e tot de-o singură aromă.

— Uau...mersi!

— Deci, ce vrei să faci pentru restul serii? întrebă James. Încă pare să fie lumină afară dacă ai vrea să mergem să vedem-

— Nu vrea, James! Ce naiba, va trebui să începi să dezvolți și alte interese, prietene, altfel devii plictisitor.

— Nu mă deranjează, dacă vreți să mergeți să vedeți antrenamentul de quidditch, zise Remus repede. Deja ați făcut destule, serios. Trei cântece într-o zi, ce altceva și-ar putea dori un băiat de doisprezece ani?

— Nu, James își scutură capul eroic. Sirius are dreptate, e ziua ta, facem ce-ți place ție.

Tăcură toți pentru un moment, apoi James își drese vocea:

— Ăă, Lupin? Chiar așa, ce îți place să faci?

Remus se gândi. Putea oferi foarte ușor o listă cu toate lucrurile care nu-i făceau plăcere; fotbalul, temele, zburatul, poțiunile. Dar nimeni nu-l întrebase până acum ce fel de lucruri îi făceau plăcere. Îi plăcea să se uite la TV, dar până acum nu descoperise vreun televizor la Hogwarts. Îi plăcea să aibă posibilitatea să-și aleagă ce să mănânce la micul dejun și la cină. Îi plăcea să-l asculte pe Marc Bolan răsunând din pick-upul lui Sirius. Niciunul din lucrurile astea nu erau hobbyuri.

— Vrei să citești? zise Peter, încercând să fie de ajutor. Citești mult.

— Da?! Remus ridică din sprâncene. Nu se gândise la asta, dar era adevărat. De la Crăciun, cel puțin, își termină de citit toate textele pe anul întâi și chiar câteva cărți împrumutate de la bibliotecă.

— Oh, da, minunat. James își dădu ochii peste cap. La mulți ani, Lupin, hai să pornim un club de carte.

Sirius râse înăbușit. Peter păru enervat.

— Păi ce știu eu! În afară de citit, pare să-ți placă mult detenția, Remus.

Remus râse la asta, ridicându-și mâinile cu părere de rău.

— Îmi pare rău băieți, bănuiesc că-s pur și simplu foarte plictisitor.

— Dar ce faci când dispari în neant? întrebă Sirius imediat. Remus vru să se sustragă.

— Ce vrei să zici?! Ți-am zis, mi-a fost rău, mă duc în aripa spitalului, zise grăbit.

Sirius flutură o mână.

— Nu, nu atunci - câteodată dispari după lecții, sau în timp ce ne uităm la quidditch. Ce faci atunci?

Remus simți cum se înroșea. Se plimba de unul singur din ce în ce mai rar, dar evident, prietenii lui observară totuși. Se uitau toți la el nerăbdători. Își mușcă buza.

— Mă...mă plimb doar, prin jur, zise neconvingător.

— Unde, totuși? întrebă Peter. Împrejurul castelului?

— Peste tot, Remus dădu din umeri. Îmi place să mă uit primprejur. Ca să știu unde sunt toate lucrurile - Își scoase harta din buzunarul din spate -  E o prostie, știu, am început să adaug chestii pe harta pe care ne-au dat-o la începutul anului și de fiecare dată când văd ceva interesant, trec în hartă.

James luă harta și o desfăcu. Cei trei băieți aruncară o privire în ea. Tăcură pentru câteva momente. Sirius se uită la el uluit.

— Ai adăugat toate portretele... și le-ai etichetat și tot.

— Ortografia-i varză, Remus se înroși și mai tare, dorind să le-o smulgă din mână înapoi.

Fața lui James se strâmbă nedumerit.

— Ce-i asta? indică spre un semn pe care Remus îl făcu pe una dintre scări.

— Una din treptele cu schepsis, răspunse Remus. Asta-i aia în care te poți afunda. Asta - indică spre un semn pe o altă treaptă - e aia care dispare. Scările cu săgeți sunt cele care se mișcă. Le-am codat după culori ca să știu unde duc.

— Merlin! răsuflă Peter. Ai vreo idee cât timp mi-ar putea salva chestia asta?! Jur, rămân blocat pe coridorul greșit de cel puțin două ori pe săptămână din cauza scărilor ălora nenorocite.

— Și eu, zise James.

— Dă-o-ncolo cu ajunsul la timp la lecții! izbucni Sirius. Vă rog să încercați să concepeți cât de extrem de importante sunt implicațiile acestei hărți. Posibilitățile pe care le avem acum la îndemână pentru farse.

Un zâmbet larg se ivi pe fața lui James, apoi pe a lui Peter. Remus își smulse harta înapoi, împăturind-o.

— Încă nu-i terminată. Sunt o groază de făcut. Am vrut să fac niște vrăji pe ea, odată ce-mi dau seama cum.

— Ce fel de vrăji? întrebă Sirius nerăbdător.

Remus ezită. Nu era ca și cum nu aprecia interesul lui Sirius, sau entuziasmul - dar Remus chiar își dorea să deslușească singur harta, oricât de prostesc ar suna. Până la urmă, Sirius venise cu vraja pentru citit și cu incantația pentru norul de ploaie. Din motive necunoscute, Remus avea o dorință puternică de a dovedi că era la fel de isteț - sau la fel de capabil - să pună osul la treabă.

— Doar niște îmbunătățiri, zise el, precaut. O să vi se pară stupid.

— Nu-i adevărat, zise Peter, sincer. Putem să te ajutăm!

— Mda... dar harta e a mea.

— Bineînțeles că e a ta, James zâmbi liniștindu-l. Așa cum mantia e a mea, nu? Dar în serviciul ștrengăriei...

— Este a Ștrengarilor, încheie Sirius, cu ochii sclipitori.

— Harta Ștrengarilor, repetă Remus, fără a fi sută la sută confortabil cu predarea proiectului lui personal.

— Este tot a ta, Lupin, continuă Black. Îți punem numele primul pe ea și toate cele!

— Nu prea cred că vrem să avem numele noastre pe ea... zise Peter agitat.

— Atunci poreclele. Sirius dădu din umeri.

— Nu avem porecle, răspunse Remus. Mă rog, bănuiesc că eu am una, dar chiar nu vreau să scrie "Lupin Lunaticu'" pe ea.

Ceilalți trei izbucniră în hohote. După asta, Remus se hotărî că nu era așa de rău, să le zică celorlalți secretul lui. Era de fapt ușurat; începuse să se întrebe dacă nu era un fel de nebunie privată de-a lui - trasând și înregistrând totul din castel, notând totul, încercând să-l descifreze. James, Sirius și Peter părură mai puțin interesați de satisfacția sarcinii în sine și mai mult axați pe plănuirea următoarelor pozne cu ea.

Restul serii fu petrecută sub mantie, cutreierând coridoarele. Mantia nu era neapărat necesară în opinia lui Remus, având în vedere că plănuiau să se întoarcă înainte de stingere. Dar James și Sirius nu pierdeau niciodată oportunitatea să transforme cea mai mică excursie într-o misiune în toată regula, iar lui Peter îi plăcea doar să se furișeze nevăzut. Totul deveni însă clar, când Sirius scoase cinci bombe puturoase, cu care se prostiră pe drum; furișându-le în spatele cuplurilor nebănuitoare care se pupau, sau băgându-le în buzunarele elevilor mai mari care se grăbeau spre bibliotecă.

Remus le arătă la ce lucrase până atunci, pasajele și scurtăturile pe care le descoperise și chiar și câteva din ascunzătorile lui (nu toate, bineînțeles, pentru orice eventualitate). Le spuse chiar și planul lui de a pune un fel de vrajă de urmărire pe doamna Norris, pisica lui Filch, pentru a putea s-o vadă venind. Le plăcu mult idea.

— De ce să ne rezumăm la atât? șopti Sirius, în timp ce luau un colț înapoi spre camera comună la finalul serii. De ce să nu-i urmărim pe toți?

— Pe toți?

— Da, atunci am ști exact când vine oricine, am putea scăpa cu basmaua curată din orice.

— Nu știu ce să zic, răspunse Remus, simțindu-se inconfortabil cu ideea. Ce s-ar întâmpla dacă prietenii lui l-ar vedea mergând către Salcia Bătăușă în fiecare lună? Cât le-ar lua să se decidă să-l urmărescă și să fie omorâți? Pentru prima dată, Remus realiză că harta nu era așa de inofensivă pe cât crezuse la început.

Dar James și Peter se grăbiră să-l aprobe pe Sirius, zicând că era o idee excelentă; deja imaginându-și cum îl spionau pe Dumbledore, sau pe unde mișuna Snape. Remus era ferm convins că, cu timpul, Sirius Black și James Potter erau cu adevărat capabili să facă orice își puneau în cap - așa erau ei. Spera doar că mai era mult timp până atunci.

Chapter Text

Timpul păru să accelereze după ziua lui Remus. Zilele se lungiră și primăvara dădu buzna la castel, inundându-l cu raze de soare și aer proaspăt după o iarnă lungă. Examenele erau după colț, iar Remus reuși în sfârșit să treacă peste frica de a citi în public, petrecându-și tot mai mult timp la bibliotecă. În loc să plănuiască scheme noi și farse, Ștrengarii își petreceau serile exersând vrăji și chestionându-se reciproc despre ingredientele pentru poțiuni.

Sirius și James luau examenele foarte în serios; era o competiție pentru ei. Deși amândoi ar fi negat asta vehement, Remus suspecta că ambii aveau dorința de a-și apăra onoarea de sânge-pur - era o atitudine mult prea înrădăcinată în școală, chiar și printre profesori. Pe Remus nu-l deranja asta - deși nu avea note mari la toate materiile, tot se descurcă mai bine decât o făcuse vreodată. Era de fapt bucuros că nu avea o familie care să pună presiune pe el.

Presiunea pe Peter era extrem de evidentă. Nu era un elev slab, sub nicio formă - la ierbologie și astronomie chiar excela, de multe ori luându-i-o înainte lui James. Dar era anxios, iar asta obișnuia să-i afecteze mișcările baghetei, stricându-i incantațiile. Peter nu vorbea mult despre familia lui, dar primea o grămadă de scrisori de la ai lui, iar Remus observă că James era precaut cu acest subiect.

— Cât ne trebuie ca să trecem anul? obișnuia băiatul cu fața rotundă să întrebe, disperat, cel puțin de patru ori pe zi.

— Peter, calmează-te, îl liniștea James. O să fie totul bine; știi teoria pe de rost, acum trebuie doar s-o pui în practică.

— Nu-i de mirare că e puțin agitat, șopti Sirius către Remus când ceilalți doi nu erau în apropiere. Au fost cel puțin doișpe petarde în familia Pettigrew - și asta numai în secolul ăsta.

— Petarde?

— Vrăjitori fără magie, explică Sirius cu răbdare. Știi cum în familiile de încuiați se nasc câteodată copii magici? Se întâmplă și invers - nimănui nu-i place să vorbească despre asta. Străstrăunchiul meu avea chiar teoria asta nebună, că încuiații își schimbau copiii cu ai noștri ca să se poată infiltra în lumea magică. Demență totală, evident.

— Aha, răspunse Remus, sperând să pară că a înțeles tot ceea ce a zis Sirius. Deci, de-aia e magia lui Peter puțin...șubredă?

— Habar n-am, Sirius dădu din umeri. Poate că da. Nu știu dacă pot dovedi că lipsa magiei se moștenește. Dar e motivul pentru care familia Pettigrew nu este în cele douăzeci și opt de familii sacre.

Remus oftă adânc, fixându-l pe Sirius cu o privire acră.

— Știi, că nu știu ce înseamnă asta.

Sirius zâmbi pe sub mustăți.

—Nu știu ce să zic, Lupin, la cât de mult citești în ultimul timp. Mă bucur să văd că mai sunt încă lucruri pe care le știu mai bine decât tine.

Remus pufni din nas, în loc de replică, uitându-se înapoi la lecțiile lui. Sirius continuă repede, ca și cum n-ar fi vrut să-i piardă atenția celuilalt băiat:

— Cele douăzeci și opt de familii sacre sunt cei mai puri dintre sânge-puri. Ultimele familii rămase "nepângărite".

Remus îi aruncă din nou o privire răutăcioasă lui Sirius. Băiatul cu părul lung își ridică mâinile în sus, grăbindu-se să explice:

— Cuvintele lor, nu ale mele! Știi că nu cred în tot rahatu' ăla despre puritatea sângelui.

— Mda, Remus ridică o sprânceană. Pun pariu totuși, că familia Black este în capul listei.

— De fapt, răspunse Sirius, ochii strălucindu-i cu ghidușie. Familia Abbott este prima. E în ordine alfabetică.

Remus suspină și se întoarse înapoi la revizuirea pentru poțiuni.

***

Examenele nu se aflau în fruntea listei de lucruri pentru care Remus își făcea griji. Era relativ convins că se va descurca bine - verificase chiar și regulamentul examinării (care constă într-un pergament lung de cinci metri) și confirmă că folosirea farmecului Scriboclara pentru a înfrumuseța caligrafia era acceptat, atâta timp cât elevul era capabil să-l execute singur. Remus folosea farmecul deja din noiembrie fără probleme.

Două lucruri îl îngrijorau însă pe Remus mult mai mult decât trecerea clasei. În primul rând, certitudinea necruțătoare că trebuia să se întoarcă la Sf. Edmund în iunie. Deși fusese plecat numai pentru câteva luni, diferența dintre Sf. Edmund și Hogwarts era ca diferența dintre monocrom și tehnicolor. În timp ce alți elevi abia așteptau bucuroși vara lungă și fierbinte, plină de vacanțe în străinătate, relaxare și leneveală, Remus se simțea de parcă urma să fie exilat.

Nu aveau voie să producă niciun fel de magie cât timp erau plecați de la Hogwarts până ce împlineau vârsta de șaptesprezece ani, ceea ce însemna că pe lângă că pierdea contactul cu prietenii, Remus își pierdea capacitatea să citească. I se părea că vara se lungea în fața ochilor lui, pustie și dezolantă, străbătută numai de nopți lungi și furioase în care era întemnițat într-o celulă.

Și apoi mai era a doua problemă a lui Remus, pregătită ca de obicei să iasă la iveală cu botul ei urât și păros. Așa cum prevăzuse Madam Pomfrey, de când împlini doisprezece ani, transformările lui Remus deveniră mult, mult mai rele. Nu exista nicio explicație pentru asta în niciuna din cărțile pe care le citise, în afară de câteva propoziții vagi despre pubertate și adolescență. Dacă înainte putea scăpa cu câteva zgârieturi și mușcături - asemănătoare cu cele pe care le primeai de la un cățeluș jucăuș care nu voia să te rănească cu adevărat - acum se trezea cu lacerații furioase și adânci care sângerau copios până ce ajungea Pomfrey să le oprească. Agonia transformării în sine atinse niveluri intolerabile de durere și adesea îi era greață cu ore întregi înainte să răsară luna.

Și pentru că ghinionul nu vine niciodată singur, Remus își petrecea tot mai mult timp în aripa spitalului și devenea din ce în ce mai greu să își justifice absențele. Prietenii lui începuseră să se întrebe cu voce tare despre ce naiba ar putea să sufere - câteodată sugerând că se prefăcea ca să scape de lecții, alte dăți tachinându-l că poate era contagios.

Măcar la Sf. Edmund nu avea prieteni cărora să le pese unde mergea în fiecare lună.

Sirius definitiv nu se bucura nici el de vacanța de vară. Devenea nefiresc de liniștit de fiecare dată când se menționa vacanța. Ochii i se încețoșau, iar fața lui își pierdea toată culoarea. James îi invită pe toți să stea la el cât timp voiau - dar Sirius rămase pesimist în această privință.

— Știi că nu mă vor lăsa niciodată, oftă el.

— Înveselește-te, prietene. James îl luă pe după umăr pe prietenul său. Stăteau împreună pe canapeaua mare din camera de zi, Peter era în fotoliu concentrându-se să transforme o banană într-un șlap. Nu-i ieșea. Remus stătea întins pe burtă, pe covor în fața șemineului. Avea o tăietură pe spate care nu voia să se închidă ca lumea, chiar și după îngrijirile lui Madam Pomfrey și descoperi că asta era singura poziție în care se simțea cât de cât confortabil.

Sirius efectiv nu voia să se înveselească.

— Chiar nu o vor face. Nunta nenorocită a lui Bellatrix e în iunie, pot să pariez că va trebui să fiu prin preajmă tot timpul.

— Am primit și noi o invitație la aia, zise Peter brusc, ridicându-și privirea de la șlapul care era în continuare galben deschis și arăta groaznic de moale. Probabil ne vedem acolo.

— Da, minunat, suspină Sirius, expirând cu atâta forță încât își ridică părul peste frunte. Asta dacă n-am fost transformat într-un newt. Sau blestemat într-un portret peste vară - chiar i-au făcut asta Andromedei o dată. Nu a mai fost niciodată la fel, urăște portretele vrăjitorilor acum.

— După nuntă, zise James, încercând, cu tact, să devieze conversația de la familia Black. Atunci găsim noi o soluție. Te ajut să evadezi de acolo dacă trebuie, jur.

Sirius zâmbi ghiduș către James și James zâmbi înapoi. Limbajul corpului lor se oglindi perfect și Remus simți un junghi apăsător de singurătate. Știa că problemele lui Sirius de familie erau mai adânci decât numai faptul că era oaia neagră a familiei - erau cicatricile pe care Sirius i le arătase în septembrie, evident, dar din câte știa Remus, ălea erau perfect normale. Și matroana îl bătea dacă era neastâmpărat și primise de multe ori joarda de la profesorii încuiați - nu avea vreun motiv întemeiat să creadă că viața lui Sirius de acasă era ieșită din comun.

James știa evident mai multe despre toată treaba. Remus putea să-și dea seama, pentru că era singurul lucru cu care Potter nu-l tachina pe Sirius niciodată - familia. Cei doi vorbeau des noaptea - Remus îl auzise pe Sirius plângând de câteva ori. Îl făcea să-și dorească să poată produce propriul său farmec de tăcere; ura sunetul lacrimilor, el însuși plângând foarte rar. 

— Și tu, Lupin, zicea James.

— Hm? Remus își scoase capul din nori. Își arcui spatele cu grijă și încercă să nu se schimonosească când durerea îi crestă spinarea în două ca un fulger.

— Vino să stai la noi peste vară. Avem spațiu suficient și pe maică-mea n-o deranjează.

— Nu pot, Remus își scutură capul, uitându-se înapoi spre cartea sa. Spatele îi luase foc. Nu mă lasă matroana. Probleme cu tutorele legal, lege încuiată.

— Sigur există o cale să o ocolim, răspunse James încrezător. Amândoi veniți, nu? O rezolv eu.

Remus zâmbi, dar știa că nu era nimic ce putea face James. Lunile pline aveau loc la sfârșitul fiecărei luni, ca întotdeauna și nu era timp suficient nici măcar pentru o săptămână întreagă la finalul verii. Pe lângă asta, matroana chiar nu l-ar lăsa.

— Cred că am reușit! exclamă Peter deodată, ținându-și șlapul galben deschis în sus.

— Bravo, Pete, zise Sirius sec. Probează-l, vezi dacă-ți vine.

Remus se ridică în picioare, cu spatele dureros rău. În timp ce se îndreptă, simți un fir călduț de sânge curgându-i pe spinare în jos și umezindu-i spatele pantalonilor. Alarmat, se ridică repede.

— Bleah! gemu Peter, retrăgându-și piciorul gol din șlap, acoperit în bale lipicioase de banană. James izbucni în hohote, ochelarii strâmbându-i-se pe față.

— Glumea, Pete! Trebuie să te oprești din a face chestii doar pentru că-ți spunem noi.

— Ești în regulă, Lupin? Sirius privi în sus, brusc. Remus oscilă încă pe covor. Trebuia să ajungă imediat în aripa spitalului, dar habar n-avea cum să explice asta Ștrengarilor.

— Mda...doar...cred că mă duc la o plimbare.

— Unde? E aproape stingerea, fața lui Sirius se lumină. Ce ai de gând?

— Nu, nu, nimic... Doar aveam chef...

— Venim și noi! James se ridică și el. Mă duc să-mi iau mantia.

— Nu! strigă Remus.

Înghețară toți în loc, chiar și Peter, care încă își curăța bucăți de banană dintre degetele picioarelor.

— Eu... se bâlbâi Remus. Nu mă simt bine. Vreau doar să merg până la Madam Pomfrey, atât.

— Ok, prietene, James își ridică mâinile împăciuitor. Calmează-te. Vrei să venim cu tine, oricum?

— Merg eu, zise Sirius repede. Se ridică și îl luă pe Remus de cot, conducându-l înspre gaura portretului înainte să mai zică cineva ceva.

— Sirius... începu Remus odată ce se aflau pe coridorul liber.

— Stai liniștit, Lupin, doar te duc până acolo. Nu intru cu tine sau ceva.

Remus îl privi, confuz, apoi aprobă din cap și începu să meargă, atât de repede pe cât îl lăsă spatele. Îl cunoștea pe Sirius acum suficient de bine încât să știe că nu putea să-l facă să se răzgândească. Peter poate și-ar fi pierdut cumpătul și ar fi fugit înapoi. James i-ar fi respectat dorințele. Dar Sirius; Sirius trebuia să forțeze întotdeauna nota.

— Ești bine? întrebă Sirius, aruncându-i o privire. Mergi cam înțepenit.

— Nu mă simt bine, repetă Remus, printre dinți încleștați. Spera ca Sirius să creadă că era nervos pe el, fără să realizeze că de fapt încerca să-și muște limba ca să nu urle de durere.

— Ok, răspunse Sirius, lejer. Continuară să meargă în liniște. Când ajunseră în sfârșit în aripa spitalului, stătură în fața ușilor, stingheri, pentru câteva momente, ochii arzători, de chihlimbar ai lui Remus străpungându-i pe cei albaștri, răcoroși ai lui Sirius, de parcă îl cutezau să pună o întrebare.

— Sper să te simți mai bine, a fost tot ce a zis Sirius. Putem să venim în vizită mâine, dacă n-ai ieșit încă?

— Mda, bănuiesc, zise Remus precaut, încercând să dea din umeri, apoi se crispă de durere. Expresia lui Sirius nu se clătină.

— Ai grijă de tine, Lupin, zise, încet, înainte să se întoarcă și să pășească grăbit înapoi în direcția din care venise.

Remus îl privi cum pleacă, până se duse după colț. Avu cel mai ciudat sentiment că Sirius se va întoarce să privească înapoi înainte să dispară. Când nu o făcu, Remus nu se putu abține să nu fie dezamăgit, deși ar fi trebuit să știe mai bine - Sirius Black nu era niciodată previzibil.

Tremură ușor - parțial din cauza durerii crescânde și parțial din altă cauză - apoi deschise ușa spitalului.

Chapter Text

Remus n-ar fi spus nimănui niciodată, dar chiar îi plăcea perioada examenelor. Nu aveau ore timp de două săptămâni, iar în timp ce toți ceilalți alergau ca niște găini fără cap, Remus se simțea foarte relaxat cu toată chestia.

Nu se putea spune același lucru și despre restul colegilor lui de clasă. Lily Evans începuse să-i ambuscheze pe ceilalți elevi în bibliotecă sau în camera de zi cerându-le să o chestioneze despre revoltele spiridușilor din secolul al XVIII-lea. Peter părea să vorbească constant de unul singur, frământându-și mâinile. Marlene McKinnon și Mary Macdonald, două fete din Gryffindor de anul întâi pe care Remus încerca de obicei să le evite, explodau în hohote de râs din cauza nervozității. James și Sirius păreau să braveze mai mult ca niciodată; aprinzând pocnitori pe coridoare și executând vrăji de dispariție pe traistele de cărți ale elevilor nebănuitori din bibliotecă. Remus nu-și putea da seama dacă era un efect al atmosferei generale de anxietate din jur, sau dacă își expulzau doar propria energie nervoasă.

Elevii mai mari nu aveau nicio simpatie față de omologii lor mai mici. Frank Longbottom dădu mai multe detenții în ultima săptămână de școală decât dăduse de-a lungul întregului an, și chiar îi amenință cu scăderea a cincizeci de puncte de la Gryffindor dacă James și Sirius nu se opreau din levitarea călimărilor din camera comună. Remus avu impresia că scăpară ușor - Bellatrix Black, în schimb, blestemă jumătate din Slytherini într-o seară pentru că vorbeau prea tare în timp ce studia pentru examenele NEWT. Nu au putut vorbi timp de trei zile - Madam Pomfrey a trebuit să le crească limbile la loc.

Primul examen a fost la farmece, ceea ce-i oferi lui Remus un început bun. Tot ce a trebuit să facă, a fost să vrăjească o nucă de cocos să danseze un joc popular irlandez, ceea ce, personal, i se păru extrem de ușor. El, James și Sirius se descurcară fără probleme, însă nuca lui Peter refuză inițial să se miște, apoi Peter pierdu controlul asupra ei odată ce se pornise și se învârti de pe masă, spărgându-se peste toată podeaua.

Transfigurarea se încheie aproape la fel de bine, deși era un subiect mai complex. Examenul fusese să transforme o rădașcă într-o piperniță - Sirius rezolvă asta în câteva minute, abia ascunzându-și mândria în timp ce McGonagall comentă că fusese cel mai bun exemplar de transfigurare la scară mică pe care îl văzuse de la un elev de anul întâi. Pipernița lui Remus nu era prea rea, deși era încă lucioasă și neagră, în timp ce Sirius reușise s-o facă pe a lui de sticlă. James încercă s-o facă din porțelan și păru să se fi descurcat până când McGonagall încercă să scuture niște piper, iar pipernița își deschise aripile și zbură afară pe fereastră, făcându-le pe Marlene și Mary să țipe. Pipernița lui Peter avea încă piciorușe și coarne, chiar și după o oră.

Ierbologie și istoria magiei erau ambele examene scrise. Remus fu surprins să realizeze că scrisese cel mai lung eseu din clasă - fu nevoit să-l roage pe Peter, care stătea lângă el, să-i dea niște pergament în plus. Aparent erau multe de spus despre revoltele spiridușilor până la urmă. La poțiuni examenul fu mai ușor decât s-ar fi așteptat - trebuiau să prepare, din memorie, un leac pentru negi. Având o memorie foarte bună, după ani de exercițiu, Remus știa că nimerise toate ingredientele și cantitățile corect, chiar dacă execuția lăsă de dorit.

Între examene, Remus se bucură de ultimele sale săptămâni de libertate, cutreierând pe coridoare și adăugând lucruri pe hartă (când era singur), ori mâncând înghețată afară lângă lac (când era cu ceilalți). Găsise recent un coridor care mirosea vag a ciocolată, dar nu-și putea da seama ce însemna asta - nu era deloc aproape de bucătării.

Zilele erau mult mai calde acum și când începu luna iunie și se încheie testarea, mintea Ștrengarilor se întoarse către pozne.

— Trebuie să fie ceva mare, zise James hotărât. Întotdeauna făcea declarații inutile ca acestea, așteptând ca altcineva să vină cu câte o idee pe care el s-o aprobe. Este ultima noastră ocazie.  

— Nu e ultima, răspunse Sirius, rupând iarba. Ne întoarcem în două luni.

— Poate tu, zise Peter îngrijorat. Eu sunt sigur că am picat la toate.

James îi alungă fricile cu o mână în aer. Era o zi prea caldă și leneșă ca să și-o petreacă liniștindu-l pe Peter. Leneveau în noul lor loc favorit, lângă un copac aproape de lac. Peter stătea sub umbra dată de ramuri pentru că era palid și se ardea repede la soare. James și Sirius își dădură jos robele și își suflecară mânecile de la uniformele alb imaculate ca să combată căldura. Remus pur și simplu stătea la soare, robele acoperindu-i cele mai proaspete răni, bucurându-se de căldura care îi intra în oasele dureroase. Îi plăcea locul pentru că Salcia Bătăușă era în spatele lor, așa că nu trebuiau să privească către ea.

— Mai avem bombe puturoase? întrebă Remus, mijindu-și ochii către cerul albastru, apoi închizându-i pentru a privi modelul imprimat pe retină.

— Da, câteva. Dar nu suficiente pentru a oferi un salut măreț.

— La cât de mare te gândești, mai exact?

— Mai mare decât bombele puturoase, răspunse James, curățându-și ochelarii, așa cum făcea de multe ori când se gândea. Destul de mare încât să știe toată lumea că noi am fost.

— Vor ști că noi am fost. McGonagall știe întotdeauna, adaugă Sirius, ridicând-se și aruncând o piatră la rasul apei. Sări de cinci ori - Sirius era un expert la aruncat pietre peste apă. Avea o grație fluidă care părea mai mult animalică decât umană. Îl exaspera pe Remus - până la urmă, el era cel care nu era, strict vorbind, în totalitate uman și avea toată grația naturală a unui vierme nevertebrat.

— S-ar putea să creadă că au fost frații Prewett, contracară James. Ne-au bătut tot anul.

— Nimic n-a bătut zânele cornish! zise Sirius în apărarea lor. Aruncă încă o piatră. De data asta, la a patra săritură, un tentacul lung și argintiu ieși din apă și lovi piatra înapoi către el, lejer. Sirius zâmbi.

— Trebuie să recunoști că aia cu pudra de scărpinat a fost destul de bună, mormăi Remus, aruncându-și o mână peste față.

— Exact, continuă Sirius, entuziasmat. Trebuie să ne dai ceva puncte pentru ingeniozitate acolo.

— Și norul de ploaie! ciripi Peter, dornic să se implice în discuție. Se lăsă liniște. Remus se ridică. Nu mai vorbiseră despre incidentul acela din ianuarie. Peter își muscă buza, realizând ce făcuse.

Sirius își scutură capul, schimbând subiectul.

— Mă rog, ideea e că noi patru am avut mai multe detenții decât tot restul Gryffindorilor laolaltă anul acesta. Ce vrei mai mult, James? Să ne semnăm opera?

Își aruncă brațul înapoi să arunce încă o piatră în lac, dar James sări în picioare luându-l de umăr, făcându-l s-o scape.

— Hei! se încruntă Sirius enervat. Ce-ai impresia că faci?

— Aia-i! sări James încântat. Ne semnăm opera!

— Ce? Remus își miji ochii la amândoi. Își dorea să nu se fi uitat atâta în soare, ochii îi erau încețoșați și începea să aibă dureri de cap.

— NE SEMNĂM OPERA, repetă James, ca și cum era limpede ca bună ziua iar ei erau prea proști să înțeleagă. Oftă, nerăbdător. Ne lăsăm amprenta pe Hogwarts, la propriu.

—Cumva vorbești despre a vandaliza proprietatea școlii, Potter? Sirius își arcui o sprânceană întunecată, bucuria vizibilă în trăsăturile feței lui.

— Se prea poate, Black. James dădu din sprâncene la rândul lui - nu putea să ridice doar o sprânceană ca Sirius.

— Măi să fie, bătrâne. Sirius rânjea, adoptând un accent și mai pompos și aristocrat decât în mod normal.

— Ce zici dumneata, musiu?

— Zic că-i cea mai splendidă idee.

— Oh, mirobolant!

— Foarte bună treabă!

— Parol!

Se topiră amândoi în hohote de râs, căzând pe jos și începând o bătaie în joacă. Remus și Peter își aruncară reciproc o privire. Genul ăsta de lucruri se întâmplau din ce în ce mai des; James și Sirius se prindeau într-o joacă tipică de-a lor lăsându-i pe ceilalți în urmă. Remus se ridică și merse să se așeze jos lângă Peter.

— Ai înțeles care-i faza? îl întrebă pe băiatul mai mic. Peter avea obrajii rumeniți și fruntea încrețită. Evident se gândea intens.

— Vor să ne scriem numele undeva. Pe pereți? zise, încet.

— Adică, întrebă Remus. La modul...să îl scrijelim în piatră sau ceva? Nu-i puțin cam permanent?

Sirius și James continuară să se lupte. James era mai mare și de obicei avea avantajul, dar Sirius lupta murdar.

— Habar n-am altceva, Peter ridică din umeri. James zice că vrea să fie una mare...pereții sunt cei mai mari...oh...OH! - sări în sus, chițăind - Băieți! Am o idee!

— Măi să fie! James și Sirius se opriră brusc. James avea capul lui Sirius prins într-un blocaj pe după cot, iar glezna lui Sirius se îndrepta în jurul lui James, gata să-i tragă un șut și să-i dărâme pe amândoi. Te simți bine, Pettigrew?

— Gazonul! continuă Peter, pășind în sus și-n jos, gândind cu voce tare. E cea mai mare suprafață și nu va trebui să fie permanent, ar putea fi...dacă folosim o poțiune de creștere rapidă...

Remus oftă adânc. De ce nu avea nimeni nicio noimă azi?

***

Așa că se datoră totul dorinței lui James de a fi notoriu și disperării lui Peter de a-și demonstra valoarea, că se aflau toți în afara castelului după lăsarea serii în ultima zi din an. Avuseseră două săptămâni s-o plănuiască - stocând provizii din seră și învățând mai multe feluri de incantații de schimbare a culorilor. Între timp aflară că trecuseră toți examenele cu brio; chiar și Peter. Remus fusese primul la istoria magiei și al doilea la farmece (după Lily Evans și încercă să nu se lase afectat prea tare).

— Au! Ăla e piciorul meu!

— Scuze!

— Nu pot să văd nimic.

— E întuneric afară, idiotule.

— Au! Ăla a fost piciorul meu!

— Putem să dăm jos mantia acum?

— Da, cred că da...

Târâseră un sac plin de semințe de hortensie tocmai din turn. Cel puțin, Remus și Peter îl căraseră. Sirius și James deciseră că îi vor conduce pe drum.

— Bun, zise James, pe un ton serios, cu mâinile-n șolduri. Ne-am hotărât dacă scriem "Cu drag" sau "De la"?

— "De la", zise Peter.

— Mie-mi place mai mult "cu drag", zise Sirius.

— Oooh, sigur că-ți place, Black. James îi ciufuli părul în joacă, făcându-l pe Sirius să se ferească și să se schimonosească. "Cu drag" să fie, atunci. Haideți domnilor, la treabă!

După o oră, sacul cu semințe era gol, iar Remus mergea pe urmele celorlalți, împrăștiind poțiunea pentru creștere rapidă peste sol.

— Suntem siguri că am scris totul corect? James se scărpină în cap, ciufulindu-și și mai tare părul.

— Acuma-i prea târziu, răspunse Sirius, ștergându-și sudoarea de pe frunte. Ia uite, mai bine mergem, răsare soarele. Arătă spre cerul care începea să lucească rozaliu.

— Repede, vraja de schimbare a culorii!

— Am făcut-o deja, zise Remus, terminând ultimul strop de poțiune. Cât erau încă în sac.

— Băiat deștept, Lupin! Sirius îl bătu pe umăr. Știam eu că tu ești ăla mai rațional dintre noi.

"De când?!" își zise Remus în gând.

— Hai să nu mergem încă, zise James. Uite, putem prinde răsăritul.

— Merlin, râse Sirius. Ce bulangiu.

Priviră răsăritul, totuși, hipnotizați de soarele portocaliu care se cățăra ușor peste orizont, inundând lacul cel mare cu scântei aurii, apoi pălind, în timp ce se ridica tot mai sus în văzduhul colorat.

— Anul viitor va fi și mai bun, flăcăi. James zâmbea cu gura până la urechi, ochelarii îi reflectau soarele cel nou în timp ce-și puse ambele mâini în jurul lui Peter și Sirius. Remus stătu puțin deoparte, mulțumit doar să fie cu ei.

Se îndreptară înapoi spre castel într-o stare ciudată și aproape uitară să se acopere cu mantia. Când se întoarseră în turnul Gryffindor, James și Peter se puseră la somn, însă Remus nu putea să doarmă. Pe de-o parte Sirius începuse în sfârșit să-și facă bagajul - îl amânase deja de-o săptămână și începu să arunce lucruri nepăsător și gălăgios în cufărul lui de mahon. Avea un șarpe gravat pe el, ca pe atâtea din lucrurile sale.

Pe de altă parte, Remus nu voia să doarmă. Ultimele sale ore la Hogwarts se scurgeau atât de repede și nu voia să piardă niciuna. Se așeză pe pervaz privind către pozna lor, cum răsărea din iarba de jos. Semințele încolțeau deja, crescând foarte repede, răsucindu-se și unduindu-se sub el ca ceva dintr-un film SF.

— Arată bine! zise Sirius, venind lângă el să se uite. Aparent terminase de împachetat, deși cufărul nu părea să se închidă cum trebuie.

— Încă zic că trebuia să fie "fost-am" nu "au fost", zise Remus.

— Gramatică proastă, Lupin. Sirius căscă. N-aș fi putut trăi cu asta. Se întinse, somnoros și se așeză pe patul lui Remus, care întâmplător era cel mai aproape, ghemuindu-se să doarmă.

Remus se uită de pe pervaz la el pentru un moment. Cu ochii închiși, în lumina blândă a zorilor, Sirius părea mai gingaș, mai mic. Remus își petrecuse tot anul venerându-l pe el și pe James; de cât de invincibili erau, cât de curajoși. Dar erau cu toții doar niște copii, de fapt. Și indiferent cât de mare era ultima lor farsă, ea nu putea opri trenul să vină după ei mâine, să-l ducă pe Remus înapoi la Sf. Edmund și pe Sirius înapoi oriunde locuia - o casă unde portretele țipau la el și familiei lui nu-i păsa că fusese primul din clasă la transfigurare.

Se uită din nou pe fereastră, lipindu-și fruntea de sticla rece și oftă adânc. Chiar era o glumă bună; ar trebui să fie toți mândri. McGonagall își va ieși din pepeni. Lui Dumbledore probabil îi va plăcea. N-avea rost să se simtă așa trist, erau doar două luni.

La cincisprezece metri mai jos, hortensiile înfloriră în sfârșit iar inima lui Remus tresări. Florile stridente țipau de jos în culorile casei Gryffindor, roșu-aprins și auriu sclipitor, mesajul lor strâmb:

ȘTRENGARII AU FOST AICI!

Chapter Text

Dragă Remus,

Cum e vara ta până acum? A mea e de tot rahatul.

Săptămâna trecută a fost nunta lui Bellatrix - cel puțin n-o să mai fie la Hogwarts la anul. Regulus și cu mine am fost cavaleri de onoare și a trebuit să purtăm robe verzi. Definitiv nu-i culoarea mea. A venit toată familia, a fost groaznic. Să fi văzut ce și-a făcut Bella la păr, arăta complet smintită la cap. Cissy și-a vopsit și ea părul - blond, ca să arate ca iubitul ei înfumurat, Malfoy. Nu-mi vine să cred că a lăsat-o mătușă-mea, pun pariu că maică-mea nu m-ar lăsa să-mi vopsesc și eu părul.

Mi-aș dori să putem face magie în afara școlii. Am cercetat blesteme în biblioteca lui taică-meu - o să avem chestii excelente pentru Smiorcăius la anul.

James zice că părinții lui mă lasă să stau cu ei peste vară. Părinții mei nu mă lasă să mă duc la Potteri, dar s-ar putea să mă lase să stau la familia Pettigrew, așa că îl pun pe Pete să mă invite. James a zis că o să te invite și pe tine, sper că poți să vii.

Va fi grozav, ca la școală.

Ne vedem curând,

Sirius O. Black

***

Dragă Remus,

Sper că ai o vară faină și că nu te deprimă încuiații.

Mama și tata spun că ești binevenit să vii în vizită. Sirius încearcă să se târguiască cu ai lui să stea toată vara, ceea ce ar fi genial. Dacă poți veni, răspunde la bufnița asta cât mai repede. Mama zice că o să scrie ea o scrisoare dacă are nevoie matroana ta de una.

Numai bine,

James

***

Dragă Remus,

James și Sirius zic că au încercat să te contacteze, dar n-ai răspuns. Le-am zis că poate nu știi cum funcționează bufnițele. Trebuie doar să legi scrisoarea de piciorul lor, cum am făcut noi, apoi îi dai drumul. De obicei știu ele unde trebuie să ajungă.

Sper că poți să vii în vizită.

Peter

***

Dragă Remus,

Ești în regulă? N-am auzit nimic de la tine, sper că n-ai încercat să folosești poșta încuiată. Sunt la Potteri acuma, e grozav. Părinții lui sunt chiar faini, deloc ca ai mei.

James e puțin cam enervant. Crede că o să fim amândoi în echipa de quidditch anul ăsta și mă tot trezește într-una la șase dimineața să exersăm zburatul. E cu capul. Dar e și distractiv, totuși, dacă Gryffindor are nevoie de un prinzător atunci am să dau o probă. De abia aștept să-ți arăt mătura mea, poți să te dai pe ea dacă vrei - s-ar putea să-ți placă zburatul mai mult dacă ai un echipament decent.

James crede că matroana n-o să te lase să vii - crezi că dacă le scriem lui Dumbledore sau McGonagall ar putea să facă rost de-o aprobare? Ești un vrăjitor, până la urmă, n-ar trebui să stai blocat cu încuiații toată vara.

Dacă chiar nu poți să vii, mergi măcar pe Aleea Diagon după lucrurile de școală?

Poate ne vedem toți în august?

Sper că ești bine.

Sirius O. Black

***

Dragă Remus,

Nu suntem Ștrengari fără tine, te rog haide! Avem loc grămadă și pe mama n-o deranjează. Îi antrenez pe Sirius și Peter pentru quidditch la anul - mă gândesc că dacă putem trece peste problema ta cu înălțimile s-ar putea să devii un prinzător destul de bun.

Îți place să lovești chestii, nu? Și ești probabil cel mai puternic dintre noi, așa că mă gândesc că are logică. Sirius vrea să fie și el prinzător, poate să-ți arate cum se face. O să mă uit să văd dacă mai avem mătura mea veche prin magazie și o poți lua tu!

James

***

Dragă Remus,

Te rog vino și salvează-ne de regimul de teroare al lui James. Eu nici măcar nu vreau să fiu în echipa de quidditch.

Peter

***

Dragă Remus,

Sper că primești aceste scrisori. Începem să ne facem griji pentru tine.

Ne-am dus toți pe Aleea Diagon împreună, a fost grozav. Mama lui James ne-a cumpărat înghețată și ne-a lăsat să mergem pe unde vrem. Cred că am stat trei ore în Accesorii Quidditch de Calitate. Am vrut așa de tare să ajung în partea încuiată a Londrei și să găsesc un magazin de discuri, dar n-am avut voie să părăsim aleea.

Andromeda mi-a trimis un album nou - Merlin, trebuie neapărat să-l asculți, Lupin! E mai bun decât "Electric Warrior". Mai bun decât ORICE. Cântărețul sigur e vrăjitor - ai auzit de David Bowie?

Ai măcar o vară faină? Cum e să fii înapoi?

Scrie-mi curând!

Sirius O. Black

***

Dagă Sirus,

Te rog numai trimte scrisori. Nu pot să le citesc și matroana e enervată de bufnițe.

Ne vedem pe tren.

Remus.

Chapter Text

Metal Guru, could it be?
You’re gonna bring my baby to me
She’ll be wild, y’know a rock n roll child…

Remus strânse de mânerele valizei lui vechi și bătătorite cu degete albe, stomacul făcându-i tumbe în timp ce privea entuziasmat spre vânzoleala mulțimii. Matroana îl lăsă să fugă înspre barieră de data asta, deși privi terifiată în altă direcție, în ultimul moment. Acum ea era departe în urma lui, pe partea cealaltă a platformei și nu trebuia s-o mai vadă pentru următoarele zece luni.

Avusese un coșmar teribil noaptea trecută că vor ajunge la King's Cross și nu vor putea trece spre platforma 9 ¾ - nimic nu fusese real; magia, baghetele, vrăjitorii, prietenii lui. Remus încercă să alunge aceste gânduri privind nerăbdător în jur, uitând-se după o față cunoscută.

— Te-au lăsat să vii înapoi, deci? o voce neprietenoasă îi curmă căutările. Înseamnă că standardele chiar au început să scadă.

Remus își încordă involuntar umerii. De ce trebuia să fie Snape prima persoană cu care vorbea?!

— Dispari, Smiorcăius, îi aruncă înapoi. Își îndreptă spatele, întorcându-se să-l înfrunte pe băiatul din Slytherin cu cea mai răutăcioasă privire.

— Îhhh, ce naiba e mirosul ăsta? zise Snape plictisit, strâmbând din nasul lui mult prea mare. Remus se înroși - duhnea a antiseptic, era sigur; matroana turnase excesiv de mult azi-dimineață.

— Am zis marș de-aici! mârâi Remus, încleștându-și dinții și strângând din pumni.

Îl văzu pe Severus reculând puțin. Remus știa cum arăta - petrecuse două luni fără magie, înconjurat de băieți mult mai mari și mai duri decât Snape. Avea arcul mai tras decât o capcană de urs și era gata să sară la bătaie la cea mai mică provocare.

— Băi, Cheliuță! o altă voce răsună din mulțime. Un băiat cu ochelari și cu părul vâlvoi și negru ca abanosul se sprijinea pe marginea geamului de la vagon, făcându-i frenetic lui Remus cu mâna.

Remus zâmbi, uitând că încerca să-l sperie pe Severus și făcu cu mâna înapoi. Își frecă scalpul sfios. Părul îi crescuse mult cât fusese la Hogwarts, dar matroana i-l rase de-ndată ce se întoarse la Sf. Edmund, făcându-l să arate din nou ca un golan.

Aruncând o privire scârbită spre Snape, Remus își prinse bine valiza și se îndreptă spre tren, trecând de alți elevi ca să ajungă la vagonul unde îl așteptau prietenii lui.

— Lupin! Peter săltă în sus, bucuros. Nu prea știa ce să facă cu el însuși odată ce era în picioare - sigur nu urmau să se îmbrățișeze ca fetele și aparent strângerile de mână nu erau potrivite. Pettigrew îi lovi stânjenit brațul iar Remus îl apucă pe al lui în schimb.

— Salutare flăcăi. Remus zâmbi, cu obrajii amorțiți de atâta fericire, în timp ce se așeză. Cum vă merge?

— Noi ar trebui să te întrebăm pe tine! James râse, lovindu-l în braț. Nicio bufniță toată vara!

Remus se uită furtiv înspre Sirius. Deci, nu menționase scrisoarea pe care i-o trimisese Remus.

— Știți că devin practic un încuiat în vacanță, răspunse. Nici n-am putut să deschid cufărul ca să-mi fac temele; mi l-au încuiat.

Lucrul ăsta nu era tocmai adevărat - Remus o rugase pe matroană să-i încuie toate lucrurile de la școală, speriat să nu i le găsească ceilalți băieți. Temele nu și le făcuse pentru că nu putuse. Se auzi un zgomot încet de dezgust din colț. Remus privi în sus, încruntându-se nedumerit.

Așezat lângă Sirius, era un alt băiat, mai mic, cu aceiași ochi albaștri și același păr lung; aceleași trăsături inconfundabile ale familiei Black - buze pline și pomeți care puteau tăia sticla.

— El e Reg. Sirius dădu din cap, în treacăt. Spune servus, Reggie.

— Mă cheamă Regulus, răspunse băiatul, iritat, vocea lui înaltă și aristocrată părând indignată.

— Dragul meu frate. Sirius își ridică o sprânceană către ceilalți trei.

— Salut, Regulus. James zâmbi, oferindu-i prietenos o mână. Eu sunt James.

— Potter. Regulus privi în jos spre mâna lui de parcă ar fi fost spurcată.

Sirius îl plesni după ceafă.

— Nu mai fi așa un nesimțit mic, se răsti. Ei sunt prietenii mei.

— Nu eu am vrut să stau aici, răspunse Regulus. Tu m-ai obligat.

— Of, bine atunci, du-te de te plimbă. Nu știu de ce mi-am bătut capul.

Regulus se ridică, cu o expresie împietrită și părăsi compartimentul, trântind ușa după el.

— Uau, are chiar și acel farmec caracteristic familiei Black, zâmbi James ghiduș. Sirius scutură din cap, disperat, proptindu-și un picior pe bancheta opusă și sprijinindu-și cotul de geam. Trenul fluieră și începu să pornească din stație.

— N-ar fi trebuit să mă aștept la altceva, mormăi Sirius. E complet spălat pe creier. Și supărat pe mine. Nu trebuia să plec toată vara.

— Bănuiesc că va fi în Slytherin, atunci? îl compătimi James.

— Probabil. Sirius se încruntă furios. Știe că nu voi mai vorbi cu el dacă intră acolo. Aș prefera să fie în Hufflepuff.

Remus se gândi că asta era puțin cam dur. Definitiv nu-i plăcea de Snape și Mulciber - și, da, le jucaseră niște farse Slytherinilor, dar Remus nu îi urî niciodată pe cei din Slytherin așa cum părea s-o facă Sirius. Cu siguranță nu avea de gând să-și renege propriul frate doar pentru că purta o uniformă puțin diferită? Singurul lucru pe care Remus îl vedea ca fiind problematic la Slytherini, era că majoritatea erau snobi - dar Sirius, James și Peter erau și ei, la rândul lor, niște snobi, deși nu păreau să-și dea seama.

Aceste gânduri îl părăsiră însă când trenul prinse viteză și ieși din Londra, iar Remus putu în sfârșit să se obișnuiască cu ideea că într-adevăr se întorcea la Hogwarts - și că magia era din nou oficial permisă. Se repezi spre valiză și își smulse bagheta afară pentru prima oară în luni. Remus nu îndrăzni să atingă nimic magic de la finalul anului încoace, dar acum își scoase afară una din cărțile de mâna a doua (ele ajunseseră cu o săptămână în urmă de la Dumbledore), o deschise și execută rapid Lectiuncula Magna.

Se prefăcu că se scarpină după ureche și șopti cuvintele în barbă. Sirius trebuie să fi văzut ce făcea, pentru că sări în sus să-și scoată mătura din bagaj, distrăgându-le atenția lui James și Peter. Remus se uită în jos spre carte, inima bătându-i repede. Cuvintele îi năvăliră în minte ca muzica și în sfârșit putea citi din nou.

Vara fusese incredibil de monotonă. Încercă să citească niște cărți de prin Sf. Edmund, dar fără magie era așa de frustrant. Trecuse cu greu prin fiecare dintre scrisorile prietenilor săi, dar fusese mult prea rușinat să răspundă altcuiva în afară de Sirius. Trebuia de asemenea să nu iasă în evidență. Lui Remus îi păru că petrecuse zile întregi fără să vorbească cu cineva; celorlalți băieți li se spusese că fusese plecat la un internat privat, plătit prin testamentul tatălui său. Acest lucru îl făcuse, bineînțeles, ținta ideală mai mult ca niciodată și în combinație cu lunile pline tot mai dificile, Remus își petrecuse o bună parte a verii acoperit de vânătăi.

Lunile pline erau încă un motiv să fie ușurat că se întorcea la Hogwarts, unde Madam Pomfrey, medi-vrăjitoarea școlii, era nu numai mult mai înțelegătoare decât matroana, dar și multi mai calificată să trateze particularitățile afecțiunii lui. Matroana fusese oripilată de noile răni pe care și le cauză Remus în fiecare lună și îl trată de parcă o făcuse dinadins, doar ca s-o enerveze pe ea. Fusese mult mai rău decât vara trecută, când scăpase numai cu câteva zgârieturi și vânătăi în fiecare noapte. Acum, sub hainele lui încuiate, Remus era aproape complet acoperit de bandaje și pansamente care îl jenau și se frecau de piele de fiecare dată când se mișca. Spera doar să se poată fofila cât mai repede către aripa spitalului după ce ajungeau.

Sirius și James erau preocupați să-i spună lui Remus totul despre vara lor, cu Peter intervenind ici-colo, dornic să clarifice că în majoritatea timpului fuseseră doar ei trei. Părea că petrecuseră toți un timp minunat împreună, chiar dacă jucaseră mult quidditch. Părinții lui James aveau o căsuță pe malul mării, precum și ceea ce James numea "casa de zi cu zi" lângă Londra. Cei trei băieți campaseră cu cortul pe plajă, pescuiseră, ridicaseră zmeie și plănuiseră farse pentru anul care urma. Sporovăiră entuziasmați despre asta atât de mult încât lui Remus îi veni să le spună să tacă din gură.

Se simți puțin mai bine când apăru căruciorul cu bunătăți - James și Sirius făcură chetă împreună cu banii lor de buzunar și cumpărară suficient de multe încât să hrănească jumătate din Gryffindor. Remus nu se putea plânge - ca de obicei, era foarte flămând.  

***

Remus era extrem de fericit că-și umflă burta pe tren, pentru că uitase total cât de lungă era ceremonia de sortare, mai ales când nu participai la ea. Regulus Black fu într-adevăr sortat în Slytherin, ceea ce îl surprinse doar pe Sirius, pe care Remus îl auzi răsuflând brusc, incredul. Fratele mai mic se grăbi să se alăture colegilor lui și Narcissei, care purta o broșă argintie de prefect precum și o nouă coafură de un blond platinat, elegant.

Severus îl bătu pe Regulus pe umăr, zâmbind batjocoritor către masa Gryffindor.

— Care e problema lui?! oftă Peter când apăru în sfârșit mâncarea. Te-ai fi gândit că a trecut peste câteva glume stupide.

— Mai degrabă trebuie să treacă peste Evans, zise James, într-o voce gânditoare care nu-i stătea în caracter. Toți se uitară la el, confuzi. Haideți fraților, că e evident! - zâmbi - Vechiul nostru prieten Smiorcăius este vizibil îndrăgostit lulea de o anume roșcată din Gryffindor. Făcu cu ochiul către Lily, care îi aruncă o privire dezgustată și se întoarse cu spatele foarte ostentativ, continuându-și conversația cu Marlene.

— Deci pentru că avem puicuța de care-i place, o să fie o pacoste pentru următorii șase ani? răspunse Sirius, circumspect.

Remus clipi înspre el. "Puicuță?!" Sirius nu era genul de băiat care le spunea fetelor "puicuțe", era mult prea elitist. Unde Dumnezeu auzise asta?

— Exact, confirmă James, foarte mândru de sine.

— Nu, scutură Sirius din cap. Nimănui nu i-ar putea păsa atât de mult de-o fată.

Remus îl aprobă silențios. Totuși, pe Potter nu păru să-l deranjeze că îi fusese pusă la îndoială teoria. Ridică din umeri, înfulecându-și cartofii la cuptor.

— Dacă zici tu. Atunci, înseamnă că o fi încă nervos de când i-a tras Remus un pumn în gură.

Sirius râse amintindu-și de faza respectivă, înveselindu-se în sfârșit.

Chapter Text

Madam Pomfrey fu îngrozită de starea slăbită și vătămată în care se afla Remus când veni în sfârșit s-o vadă.

— Ce ți-a făcut femeia aia?! răsuflă, nervoasă.

— Oh nu, mi-am făcut singur toate astea. Remus gesticulă sec către pieptul său dezgolit. Asistenta pufni, desfășurând încă un bandaj.

— Da, dar abia dacă a mișcat un deget să te trateze... Habar n-am avut că medicina încuiată este atât de primitivă! Astea sunt răni magice, au nevoie de îngrijire magică!

Remus aprobă din cap, obosit. Se obișnuise cu măcelul deja, durerea așezându-se pe umerii lui ca o povară grea - una pe care își imagina că va trebui pur și simplu s-o ducă în spinare. Viața era plină de limitări, avea doar mai multe decât alții. Poate de-asta era așa de atras de James și Sirius. 

Madam Pomfrey vru să-l țină sub observație peste noapte, dar el refuză, ursuz. Luna plină era în două săptămâni și voia să doarmă în propriul său pat pe cât de mult posibil.

Se întoarse încet înapoi spre camera comună, simțindu-se totuși mai bine decât se simțise de-o lună - Madam Pomfrey îi dăduse o poțiune care îl făcu să se simtă lejer și confortabil, plăcut amețit. Dar nu avu parte de-o după-masă liniștită, pentru că atunci când ajunse în dormitor îl găsi pe Sirius stând pe patul lui cu pick-upul și noul său album în brațe.

— Lupin! exclamă încântat. Trebuie să asculți asta!

— Mulțumesc lui Merlin că ești aici, se văită James de pe patul său, unde răsfoia o revistă de quidditch. Ne-a făcut capul calendar toată vara cu cântărețul ăla încuiat.

— Nu este un încuiat! izbucni Sirius cu mâinile în șolduri. Trebuie neapărat să fie un vrăjitor. Neapărat! Stai să vezi ce haine poartă...

Remus traversă camera și ridică coperta. Zâmbi, plăcut surprins.

— Oh, Bowie! Da, e mișto. Dar nu cred că e vrăjitor.

Sirius păru ușor dezamăgit că Remus auzise de el și Remus îi explică repede:

— Am auzit "Starman" foarte des la radio, dar nimeni de la Sf. Eddy nu are albumul!

Împăcat cu asta, Sirius puse discul negru pe care-l ținea în mână pe platan și fixă acul în loc. James oftă adânc și se ridică, părăsind camera cu revista sub braț. Sirius îl ignoră, uitându-se la fața lui Remus nerăbdător în timp ce începu ritmul încet de tobă. Remus se așeză pe marginea patului și își închise ochii să asculte.

"Pushing through the market square
So many mothers sighing
News had just come over
We had five years left of crying…"

Nu era ca "Electric Warrior", era mai întunecat, mai capricios. Lui Remus îi plăcea mult. Era o poveste acolo, deși nu era sigur că înțelegea încă toate părțile. În timp ce răsunară ultimele fraze ale melodiei "Rock n Roll Suicide", Sirius ridică acul și îl mută înapoi.

— Ascultă "Sufragette City" încă odată, aia e preferata mea!

Remus zâmbi - ar fi putut să jure. Era gălăgioasă și grosolană și puteai dansa pe ea.

"This mellow thigh'd chick's just put my spine outta place..."

Lui îi plăcea "Moonage Daydream" cel mai mult, pentru că era ciudată și parcă de pe altă planetă. Sau "Lady Stardust", pentru că dintr-un motiv oarecare îi amintea de Sirius - "his long black hair, his animal grace; the boy in the bright blue jeans…" Remus renunță repede la gândul ăsta, convins că lui Sirius i s-ar părea groaznic de comic.

După ce ascultară tot albumul de la început și continuară să pună iarăși piesele lor preferate, se făcu timpul pentru cină. Stăteau cu picioarele încrucișate pe pat, citind informațiile de pe album.

— Poate chiar e un vrăjitor, recunoscu Remus, visător. Nu e ca un încuiat normal.

—Ți-am zis! Sirius zâmbi triumfător. Am să fac rost de mai multe, de toate albumele lui.

— T-Rex a scos unu' nou, zise Remus. "Slider".

— Mișto! Mi-aș fi dorit ca doamna Potter să ne fi lăsat să ieșim din Aleea Diagon, am scos chiar și niște bani încuiați de la Gringotts.

— Ce e Aleea Diagon? întrebă Remus, deși își făcuse deja o idee din scrisorile din vară.

Ochii lui Sirius se lărgiră, ca de fiecare dată când demonstra Remus lipsa lui șocantă de cunoștințe despre lumea vrăjitorilor.

— La naiba, Lupin, țâțâi Sirius din buze. E o stradă de vrăjitori, în Londra. Încuiații nu pot intra - ca și Hogsmeade.

— Ah, da. Nu îi suna așa de interesant lui Remus; cumpărăturile erau plictisitoare.

— Tu de unde-ți iei toate lucrurile?!

— Ce lucruri?

— Chestiile pentru școală - cărțile, robele... Ochii lui Sirius se îndreptară spre mânecile roase ale robei negre de pe Remus. A lui Sirius era nou-nouță, tivită imaculat și croită puțin mai bine decât a celorlalți.

— La mâna a doua, cred, răspunse Remus. Dumbledore mi le trimite. Habar n-aș avea cum să ajung pe o stradă magică; nu am voie să merg singur în Londra.

— Vara viitoare, zise Sirius ferm. Trebuie să vii acasă la James și să stai, te putem duce pe Aleea Diagon, o să-ți placă maxim.

— Știi că nu pot, zise Remus încet, uitându-se în pământ.

— O să-i dăm noi de cap, zise Sirius încrezător. Vorbim cu Dumbledore, McGonagall - ministrul magiei, dacă trebuie!

Remus forță un zâmbet subțire, prefăcându-se că îl credea pe Sirius.

— Da, grozav. Mersi, Black.

***

Albumul "The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars" deveni coloana sonoră a dormitorului băieților din Gryffindor pentru următoarea săptămână, până ce chiar și James - care era perfect afon - se trezi fredonând.

Remus nu se simțise așa de satisfăcut și în largul lui niciodată în viață. Era departe de Sf. Edmund, departe de tricouri gri, de matroană, de camere încuiate și băieți cu probleme care voiau să îi vină de hac. Nu era acoperit de bandaje (cel puțin momentan) și până ce începeau lecțiile lunea viitoare avea tot timpul din lume să citească, să asculte muzică și să piardă vremea cu Ștrengarii.

Își petrecu marea parte a timpului recuperând ce avea de citit și completându-și temele de vară ce le primiseră. Ca un om înfometat, devora fiecare bucată de informație care îi era prezentată, și merse inclusiv să-și ia mai multe cărți de la bibliotecă pentru aprofundare.

Trebui de asemenea să aibă mai multe conversații cu James, până să-l convingă că nu își dorea să fie în echipa de quidditch. Remus era mulțumit să stea în standuri cu cartea în brațe și să privească ocazional în sus spre cei trei băieți care zburdau stânga-dreapta pe mături. Erau toți foarte buni, dar era evident și pentru Remus că James era cel mai bun dintre ei trei. Nici nu părea măcar să aibă nevoie de mătură; băiatul brunet zbura ca un șoim, virajele lui line, iar plonjările groaznic de abrupte. Remus nu participase la multe meciuri de quidditch în primul său an, dar era convins că James va dobândi un loc în echipă.

Sirius era mult mai spectaculos în tehnica lui de zburat - nu-i lipsea îndemânarea lui James atât de mult cât disciplina. Black părea să se plictisească repede, putea să zboare destul de rapid când voia, dar era mai interesat în a face bucle și viraje periculoase decât de prinderea balonului sau evitarea ghiulelelor. James trebuia să urle la el la fiecare cinci minute ca să se concentreze asupra jocului. Peter deveni foarte competent după o vară de antrenamente, dar era destul de încet pe distanțe lungi - James hotărî că era mai bun ca și portar.

— Te comporți de parcă ai dreptul să alegi toată echipa cu mâna ta, oftă Sirius tare în timp ce se întorceau înapoi la castel după un antrenament.

— Ar trebui să mă lase. James ridică din umeri, ca și cum era evident. Sunt mai bun decât cel puțin jumătate din echipa actuală și tu ești mai bun decât ambii prinzători. Știu și tactică.

— Încearcă doar să nu fii șocat dacă nu te fac căpitan din prima. Sirius își dădu ochii peste cap. Ești doar în al doilea an, anul trecut nu era niciun jucător din anul al doilea în echipă.

— Ai puțină încredere, Black. James îi făcu cu ochiul, aruncându-și mâna după umărul prietenului lui. Merseră împreună înainte cu măturile în mână. Soarele apunea în urma lor, scoțând în evidență totul din jur, conturându-i pe cei doi băieți cu părul negru într-un auriu eroic. Remus rămase în urmă, privindu-i, împovărat de cărțile sale, gândindu-se că vor rămâne cu toții puțin surprinși dacă James nu obținea exact ceea ce-și dorea.

Chapter Text

Remus nu avea un frate - cel puțin nu știa să aibă vreunul. Presupunea că era foarte posibil ca mama lui să se fi recăsătorit și să fi avut câțiva copii drăguți, non-magici și non-monștri. Asta nu părea a fi treaba lui; își acceptase demult soarta.

James era și el un copil singur la părinți și asta explica măcar în parte de ce era așa de sigur de sine și avea atâta nevoie de atenție. Sirius vorbea despre părinții lui Potter de parcă erau niște sfinți perfecți, dar evident reușiseră să-și răsfețe fiul în mod exagerat. Peter avea o soră care era cu câțiva ani mai mare decât el și care deja plecase de la Hogwarts. Ea fusese în Hufflepuff, dar Peter nu vorbea mult despre ea. Era studentă la o universitate încuiată, ceea ce aparent era de extrem prost gust.

Probabil de aceea nu înțelegeau niciunul din ei cu adevărat, ce se întâmpla între frații Black, acesta fiind probabil și motivul pentru care nu o luară deloc în serios. Începu totul în dimineața de după sortare. După micul-dejun, Regulus primise un cadou de la părinții lui; o buhă nou-nouță. Aceasta fusese răsplata pentru faptul că intrase în casa corectă - de care aflară doar pentru că Severus citise ostentativ scrisoarea cu voce tare în așa fel încât să audă cei de la masa Gryffindor. Sirius privea intens spre blidul lui de terci, încercând să nu se lase provocat, dar Remus îl privi pe Regulus și observă că era roșu ca racul și încerca să smulgă scrisoarea din mâna lui Snape.

— Nu ți-au confiscat ai tăi iarăși bufnița? întrebă Peter pe șleau. Sirius aprobă, scurt, din cap.

— Au zis că o s-o primesc înapoi când îmi amintesc datoria față de familie și încep să mă comport ca "un Black adevărat". Nu-mi pasă, nu-mi trebuie nicio bufniță.

— Care este mai exact datoria ta familială? se întrebă James, cu voce tare, în așa fel încât să îl audă Slytherinii care chicoteau. Să umbli cu tot felul de ciudați ca Smiorcăius sau Mulciber? Să te însori cu verișoara ta?

Sirius se uită în sfârșit în sus la James, cu o expresie pe jumătate recunoscătoare, pe jumătate ghidușă, răspunzând nonșalant, la fel de tare ca James:

— Ah da, endogamia și ciudățenia sunt două aspecte cheie ale originii mele nobile. Persecuția altor copii mai mici decât mine, bineînțeles; să înșel, să mint și să blestem pe drumul meu spre putere...

Snape, Regulus și majoritatea Slytherinilor care râdeau mai înainte, tăcură acum, mijindu-și ochii la cei doi băieți din Gryffindor. Peter se dădu puțin deoparte.

— Îmi pare rău să ți-o spun prietene, zise James jovial. Dar nu pari să fii deloc un Black, în cazul ăsta.

— Măiculiță, Sirius își puse o mână pe față prefăcându-se surprins. Ce naiba sunt atunci?

— Păi, e evident. James dădu din umeri. Ești un Ștrengar.

Sirius râse, la fel ca restul Gryffindorilor din jur.

Remus privi cum se îndreptă mâna lui Snape spre baghetă și își luă preventiv propria baghetă în mână, compilând rapid o listă cu vrăji, încercând să găsească una care l-ar opri cel mai repede. Dar Regulus îl înghionti pe Snape cu cotul, murmurând: "E-n regulă." Remus era sigur că fusese singurul Gryffindor care îl auzise.

— Haideți, ricană Snape. Mai bine ne-am îndepărta de toată mizeria asta dacă vrem să ne păstrăm micul-dejun în stomac.

Asta îi făcu pe James și Sirius să râdă și mai tare, iar Snape ieși în goană, urmat de Mulciber și de un băiat de anul întâi pe nume Barty Crouch. Regulus rămase în urmă, privind agitat între prietenii lui și fratele său. Noua buhă stătea cocoțată pe brațul său îndoit, observând scena cu o privire arogantă și disprețuitoare. El se îndreptă spre Sirius.

— Poți s-o împrumuți dacă vrei, zise Regulus încet. Nu am rugat-o să-mi trimită nimic, dar știi cum e ea.

— Mda, Sirius pufni din nas. Știu.

Se priviră unul pe celălalt pentru câteva momente, iar Remus nu putea să-și dea seama dacă încercau să se intimideze reciproc sau să-și găsească cuvintele să zică ceva foarte dificil.

— Uite care-i treaba, îmi pare rău, bine? Știai că o să ajung în Slyth- începu Regulus, dar fu întrerupt brusc de Sirius care se ridică rapid în picioare.

— Nu-ți vreau bufnița, zise mecanic, uitându-se ca prin fratele său. Dacă o să am nevoie să trimit o scrisoare am s-o împrumut pe a lui James.

Și cu aceste cuvinte, trecu pe lângă Regulus și se îndreptă spre ieșire. James, Remus și Peter se grăbiră și ei să se ridice și să îl urmeze. Remus privi înapoi înspre Regulus, care arăta foarte palid și foarte rece.

Remus nu se gândi mult la Regulus după asta - linia fusese trasată între cei doi frați și era de datoria Ștrengarilor să-l susțină pe Sirius. În plus, deveniră toți mult prea ocupați odată ce începură lecțiile.

Remus se afundă de data asta în studii, făcând exact pe dos de cum făcuse în septembrie anul trecut. Citea nerăbdător, răspunzând la întrebări în timpul orelor și făcându-și temele îndată ce îi erau atribuite. Era un elev model în absolut tot în afară de poțiuni. Nu uitase niciodată ce citise cu un an în urmă, despre oamenii cu problema lui. Ei nu se descurcau bine odată ce părăseau școala. Cei care fuseseră suficient de proști încât să semneze registrul erau excluși din aproape orice muncă vrăjitorească calificată. Trebuia să fie cel mai bun dintre cei mai buni și chiar și atunci s-ar putea să nu fie suficient, dar mai avea șase ani să-și dea silința.

Mai era un element în aspirațiile lui academice - Sirius. Bine, Sirius și James de fapt, dar cel mai important, Sirius. Remus nu punea la îndoială faptul, că Sirius îi era prieten - dar punea la îndoială faptul că Sirius îl vedea de la egal la egal. Se împotrivea credinței familiei Black despre puritatea sângelui, dar în același timp făcea remarci înjositoare despre originile "de petardă" ale lui Peter. Asta se întâmpla întotdeauna pe la spatele lui Peter, iar lui Remus îi era groază să se gândească la ce zicea Sirius despre el.

Remus învățase deja din primul său semestru la Hogwarts că a fi un "semipur" însemna că erai mai puțin de încredere decât alți vrăjitori. Slytherinii, în mod particular, făceau o țintă din elevii care aveau orice fel de origini încuiate - Marlene McKinnon, a cărui tată era încuiat, perfecționase blestemul de muci-lilieci înaintea oricărui elev din grupa lor, ca mijloc de autoapărare. Lily Evans era protejată împotriva atacurilor atunci când era Snape în jurul ei, dar era clar că mulți elevi considerau că era o îngâmfată având în vedere circumstanțele nașterii ei.

Sirius nu vociferase niciodată ceva atât de dur, dar Remus avea sentimentul că faptul că era mai bun decât oricine altcineva la lecții, era o dovadă că magia lui era cumva mai bună. Remus avea o dorință arzătoare, să-i demonstreze că se înșală. Ceea ce veni ca o ușoară surpriză; nu fusese niciodată foarte competitiv înainte - dar nici nu avusese niciodată uneltele potrivite ca să se ia la întrecere.

Bineînțeles, exista întotdeauna acel obstacol insurmontabil pentru Remus și în septembrie 1972 veni spre finalul lunii. Lui Remus îi era groază, ca întotdeauna și își aminti cu câteva zile înainte să menționeze că nu se simțea prea bine, în așa fel încât să-și pregătească colegii de absența lui iminentă. Adevărul era, că nu se simțise niciodată mai bine. Deși se înrăutățiseră transformările, iar zilele necesare pentru recuperare se lungiseră, Remus descoperi că în timp ce luna creștea adunându-și puterile, asemenea i se întâmpla și lui.

Era extrem de hulpav, simțurile i se ascuțeau, magia devenea mai densă și grea pe limbă ca siropul și abia dacă mai dormea, stând în schimb jumătate de noapte să citească avid, încercând să ignore șoaptele furișate dintre James și Sirius în patul de lângă.

Ajunse în aripa spitalului prompt, iar Madam Pomfrey și McGonagall îl escortară din nou în jos spre Salcia Bătăușă. Erau foarte tăcuți în timp ce-și croiră drum pe terenul castelului, dar odată ce Remus fu încuiat în cocioabă peste noapte, le auzi pe cele două femei oprindu-se și vorbind în timp ce se îndreptară de-a lungul pasajului spre ieșire. Probabil că nu și-au dat seama că le putea auzi - că auzul lui era mai bun decât a multor alți oameni, mai ales într-o noapte cu lună plină.

Madam Pomfrey se plângea de planul de tratament al lui Remus de peste vară.

— Plin de răni! Nu-mi permite conștiința să-l las să se întoarcă acolo, Minerva! Este împotriva a tot ceea ce știu eu ca vindecător.

— Înțeleg, Poppy, răspunse McGonagall tăios în timp ce mergeau înspre castel. Este o situație dificilă - când mama lui Remus l-a înmânat autorităților încuiate a îngreunat lucrurile foarte mult... Trebuie să acționăm cu grijă, cu foarte mare grijă. Voi vorbi cu Dumbledore.

— Este așa un băiat mic și liniștit, nu se plânge niciodată, chiar și când e clar că suferă de durere...

Remus nu le mai putu auzi, călătoriseră prea departe de-a lungul pasajului iar propriile sale urlete le estompară vocile. 

***

Dimineața, Remus se întoarse înapoi în corpul său gâfâind de parcă abia se născuse. Nu era un centimetru din el care să nu-l doară - capul îi zvâcnea bolnăvicios, simțea ace în spatele ochilor; gâtul și umerii se simțeau ca un elastic rupt; îl durea să respire. Fiecare ridicare a pieptului îi provoca un curent de durere prin tot corpul ceea ce-l făcea să transpire puternic deși aerul din jur era răcoros.

Avea o lacerație adâncă de-a lungul burții care-l făcea să-i vină să vomite. Pierduse deja foarte mult sânge și încă supura, gros și roșu ca vinul. Se târî până la trusa medicală de urgență ținută sub podea. Scoase afară niște tifon, folosindu-și ultimul strop de energie ca să apese puternic pe rana întunecată. Țipă de durere, dar continuă să apese. Respirația îi deveni superficială, deși și asta durea. Se simți amețit și tot ce-și dorea era să se ghemuiască și să doarmă. "Stai treaz", se îndemnă furios, "Stai treaz sau vei muri, idiotule".

"Mori atunci". O voce minusculă apăru în fundul minții lui, șoptind de nicăieri. "Ar fi mult mai ușor pentru tine. Pentru toată lumea." Remus își scutură capul, năuc. Vocea era amabilă și blândă - ca o mamă.

Apăsă și mai tare pe rană, gâfâind de efort. În deznădejdea lui, se întrebă dacă vocea avea dreptate. Se agăța de o viață care nu-l dorise niciodată cu adevărat; care poate nici nu merita trăită așa de mult? Ce dacă chiar murea? Ce avea dacă își închidea ochii? Ar putea fi doar o chestiune de mai devreme, mai degrabă decât mai târziu.

Închise ochii, expirând ușor.

— Remus? ciocănitul politicos al lui Madam Pomfrey răsună la timp, ca întotdeauna. El îl ignoră; era prea obosit acum. Își sprijini capul de pardoseala închisă la culoare și dădu drumul la tifon. Așa de obosit - Remus! - ușa se deschise brusc și deodată era acolo, îngenunchind lângă el, punându-i capul în poale.

— Pleac', mormăi, cu ochii închiși. Dă-mi drumu'.

— Exclus, tinere, zise Madam Pomfrey - așa de vehement încât în ciuda stării lui confuze, începu să râdă. Apoi tresări, luându-se instinctiv de piept. Medi-vrăjitoarea își îndreptă bagheta spre rana deschisă și o cusu înapoi în câteva secunde, apoi îi pipăi pieptul unde pusese el mâna.

— Coastă ruptă, murmură. Bietul meu mielușel. Bagheta tresări încă o dată iar Remus simți o pocnitură bizară în cutia toracică - brusc nu mai îl durea să respire. Își deschise ochii și se uită la ea. Era preocupată să-i acopere umerii cu o pătură care să-i țină de cald.    

— Acuma, șopti ea cu blândețe, deși erau numai ei doi. Ce crezi că faci, de mă sperii în halul ăsta, hm? Vocea ei era așa de caldă și degetele ei atât de tandre. Îl luă în brațe, cu grijă. Nu te putem pierde, Remus, nu cât încă sunt eu la Hogwarts.

— Doare, șopti Remus.

Ea îl strânse și mai tare la piept și atâta îi trebui. Pentru prima oară, după foarte mult timp, Remus începu să plângă. Nu doar suspinând ușor; în timp ce-l ținea asistenta drăguță și blândă în brațe, își cuprinse propriile mâini în jurul ei și plânse în hohote ca un bebeluș. 

***

A trebuit să stea două zile întregi în spital. Rana de pe stomac nu fusese singura pe care și-o provocase în acea noapte, deși era cea mai rea. Vraja lui Madam Pomfrey fusese îndeajuns de bună încât să oprească sângerarea cât să-l scoată din coșmelie, dar avea nevoie de odihnă și liniște. Îi dădea poțiuni de somn la ore regulate, iar el le bea fără comentarii, preferând să nu fie treaz. Ștrengarii veniră în vizită încercând să-l vadă, dar Remus o rugă pe Madam Pomfrey să-i trimită la plimbare.

Era târziu în dimineața de vineri când îi dădu în sfârșit drumul.

— Am să trimit un bilet profesorilor tăi, să știe să nu te aștepte la ore. Te duci direct în dormitor și te întinzi, m-ai înțeles?

Urcă înspre turn încetișor, mergând pe-o rută diferită decât de obicei, gândindu-se la hartă - ar trebui să înceapă să lucreze din nou la ea, citise ceva extrem de interesant despre ceva ce se numea farmecul homunculus. Odată ce ajunse în dormitor, Remus se târî în pat, își trase draperiile și se întinse pe spate. Raze de lumină străbăteau crăpăturile din material, iluminând o galaxie întreagă de fire de praf.

Era încă destul de cald pentru septembrie și cineva lăsase geamurile larg deschis, umplând camera cu un aer răcoros. Briza îi flutură draperiile din jurul patului lui Remus, apoi le împinse în afară, făcându-le să se umfle. Le privi ca prin vis pentru câteva momente - înăuntru și în afară, era ca și cum s-ar afla într-un plămân.

— Lupin! o voce ascuțită îi tăie calmul. Sirius smulse draperiile la o parte, umplând spațiul mic cu lumină și arzându-i retina.

— Îhh, ce-i? mârâi, acoperindu-și ochii.

— Scuze. Sirius își frecă brațul, agitat.

— Ce-i?

— Remus, trebuie să-ți spun ceva.

Tăcură amândoi pentru câteva momente. Remus se ghemui înapoi, prea obosit să se ridice. Oftă:

— Deci?

— Este James! zise Sirius, disperat. El... vrea să vorbească cu tine.

— ...Ce?

— E... Vai de mine, ce greu îmi e să-ți spun, Lupin...

— Despre ce tot vorbești?

— Știe! James știe! Și vrea să te confrunte.

Remus se ridică, abrupt, stomacul întorcându-i-se pe dos.

— Ce...ce știe?

— Despre... știi tu. Unde mergi. De fiecare lună plină.

Remus se holbă la Sirius. Nu știa ce să facă.

— ...Tu știai.

— Știam, confirmă Sirius.

— De când?

— De la Crăciun. Eu... N-am vrut să zic nimic. N-am vrut să-ți fac viața mai grea.

Remus era mut. Sirius își scutură capul, nerăbdător.

— Dar James s-a prins și el, tăntălăul și acuma a hotărât că trebuie toți să te confruntăm despre toată treaba. Îmi pare foarte rău, am încercat să-l fac să se răzgândească, dar știi ce încăpățânat este.

— Mda, cârâi Remus, înclinându-se în față destul de subit. Se luă cu mâinile de cap. Asta era. Era pe punctul de a pierde totul; tot ce însemna ceva pentru el.

— E-n regulă... Cred că o să fie în regulă, zise Sirius.

— Cum? Remus își ridică ochii plini de teroare. Aș putea la fel de bine să mă apuc de pe acuma de bagaj.

— Nu! Nu face asta! Uite, vrea doar să vorbească cu tine despre asta, nu se duce direct la Dumbledore sau ceva de genu', nu înseamnă asta totuși ceva?

Dar Remus se ridicase deja, deschizându-și cufărul și începu să-și golească lucrurile în el. S-ar putea să trebuiască să plece imediat; s-ar putea să nici nu-i dea timp să-și facă bagajele. L-ar lăsa oare să-și păstreze bagheta? Se atașase de ea și îi aparținuse tatălui său, deci era a lui de drept. Poate dacă le promitea că va face doar vraja de citit cu ea?

— Remus! Sirius îl luă de umeri. El reculă, dar doar fiindcă se așteptase să-l doară. Ochii albaștri ai lui Sirius îl aținteau cu privirea. Încercă să privească în altă parte.

— Asculta-mă, zise Black foarte ușor. Doar așteaptă, bine? Așteaptă și vezi ce zice James - este prietenul tău. Suntem Ștrengari, cu toții!

— Asta-i vrăjeală, Remus îl împinse la o parte. Vrăjeală totală. Voi doi sunteți Ștrengarii, tu și cu el. Eu și Peter suntem doar cazurile voastre caritabile - își luă pijamalele de la marginea patului și le azvârli în cufăr - Nu-s chiar cel mai mare idiot, Black. Probabil că e mai bine să mă întorc acolo unde mi-e locul.

Era prima oară când Sirius rămăsese fără cuvinte. Însă, era și prima oară când Remus îi spusese atât de multe. Gura îi tresări o dată, de două ori, ca și cum ar fi vrut să vorbească, dar nu reușea. Remus continuă să-și împacheteze.

— Doar așteptă, zise Sirius, răgușit, ieșind din cameră. Așteaptă să vezi ce are de zis.  

Chapter Text

În ciuda spuselor lui, Remus așteptă totuși. Nu vedea să aibă alte opțiuni în afară de a merge direct la Dumbledore și a-l ruga să-l trimită înapoi la Sf. Edmund - și oricum nu era sigur unde se afla biroul lui Dumbledore. Nu ajunsese așa de departe cu harta. Harta - mai bine o lăsa în urmă. Puteau s-o termine Sirius și James.

Măcar nu mai era obosit. Se așeză pe cufăr fâstâcindu-se pentru ceea ce părură ore întregi. Se gândi să meargă la masa de prânz - dar dacă voiau să vorbească cu el fix acolo în fața tuturor? Șezu locului. Oricum nu-i era foame. Încercă să citească, dar nu se putu concentra pentru mult timp.

Gândul i se întorcea mereu înapoi la conversația - cearta - cu Sirius. Nu prea știa cum se simțea în legătură cu ea. Pe de-o parte, odată ce trecu teroarea inițială, își dădu seama că Sirius era doar binevoitor. Dacă chiar știuse de la Crăciun, atunci probabil nu avea nicio intenție să spună altcuiva. Și măcar îl avertiză pe Remus din timp. Dar pe de altă parte, ce spusese Remus era adevărat. Doar pentru că James era cel mai bun prieten al lui Sirius, nu însemna că avea sentimente protective față de Remus. Sigur, erau prieteni, dar doar pentru că erau colegi de cameră. Remus nu știa să joace quidditch, nu era dintr-o familie bună, nu avea bani. Mai mult de atât, îi permitea oare reputația perfectă a lui Potter să se asocieze cu o creatură întunecată?

Cât despre Sirius - Sirius nu putea nici măcar să-l ierte pe propriul său frate pentru faptul că intrase într-o casă diferită. Dacă nu-i păsa de familie, de ce i-ar păsa de prietenie?

Puțin după ce răsună ceasul de ora patru, Remus auzi trei seturi de pași tropăind în sus pe scări. Se ridică, pregătindu-se psihic. James intră primul, părând foarte serios și cumva mai matur decât toți. Sirius îl urmă, cu o expresie indescifrabilă, nicio urmă din emoția de dinainte. Peter era ultimul - ca de obicei - foarte stânjenit și depășit de situație.

— Salutare, Remus, zise James imediat. Toți stăteau față în față, camera părând deodată foarte mică, chiar și cu geamul deschis.

— Salut, răspunse Remus, încercând să le țină privirea la toți deodată.

— Cum te simți?

— Bine.

— Uite, prietene, o s-o zic pe șleau, bine? James își trecu degetele prin păr, înghițind emoționat - Remus îi putea vedea epiglota lucrând. Am observat... bine, nu prea puteam să nu observăm că ești des plecat în aripa spitalului. Cam în fiecare lună, mai exact.

Peter dădea din cap servil în spatele lui și Remus simți un val de ură bolborosind de nicăieri. Îl reprimă, concentrându-se în schimb la a-l privi pe James în ochi. Deja credeau că era un animal sălbatic. Mai bine să nu le-o confirme.

— Ok, zise, ursuz.

— Da, James dădu din cap, de parcă aveau o conversație perfect normală. În fiecare lună... în jurul lunii pline.

Lăsă cuvintele să atârne în aer. Remus deveni nerăbdător să termine odată.

— Zi-o odată, James.

— Ești-un-vârcolac? Cuvintele i se rostogoliră în grabă, iar James își lăsă în sfârșit privirea în jos, de parcă era rușinat că întrebase.

Remus privi către Sirius, care încă se uita la el cu o privire determinată. Peter își rodea buza de jos, ochii fugindu-i de la Remus la James. Remus îl înfruntă cu pieptul sus.

— Da. Își ridică bărbia, sfidător, de parcă l-ar provoca pe James să-l lovească. Nu conta; era pregătit de orice.

James răsuflă:

— Ok.

— Asta-i tot?

— Da - adică nu - adică... La naiba... James își trecu din nou mâinile prin păr, întorcându-se spre ceilalți pentru sprijin, părând neajutorat.

— E-n regulă, zise Remus într-o voce dură. Eu mă car. Doar, lăsați-mă să-i spun lui McGonagall.

— Te cari? Unde?!

— Înapoi la  Sf. Edmund, bănuiesc. De parcă avea altundeva unde să meargă!

— Nu poți pleca de la Hogwarts! James îl privi și mai îngrijorat acum, ochelarii îi alunecară pe nas în jos și nici măcar nu observase.

— Nu pot să stau dacă știe toată lumea, explică Remus, cât se poate de calm.

— N-o să spunem nimănui! Vocea înaltă a lui Peter răsună neașteptat. Remus se uită la el surprins, apoi către Sirius, apoi către James. James aprobă din cap acum.

— N-o să spunem, confirmă.

Remus își scutură capul, nepermițându-și nici măcar să contempleze ideea - să spere măcar. Speranța nu-ți aducea niciodată nimic; dacă știa ceva sigur, era asta. Era o regulă înscrisă în propria-i piele în dungi groase și argintii.

— Ăsta nu-i un joc. "Păstrează secretul" sau ceva de genu'. Dacă se află, voi fi nevoit să plec. S-ar putea să fie mai rău de-atât, s-ar putea să mă... - Nu putea s-o spună. Ce rost avea s-o spună?

— N-o să lăsăm să se întâmple nimic. Sirius vorbi în final, pășind tentativ în față - Nu-i așa? - se întoarse către Peter și James de fiecare parte a lui. Ambii păreau foarte serioși și foarte speriați, dar aprobară amândoi din cap, cu tărie.

— Ai încredere în noi, zise James. Te rog?

***

Agreă să le dea o lună. Sau ei agreară să-i acorde o lună - nu era sigur. Nu era clar cine credea despre celălalt că era mai periculos. Fu agonie pură la început, fiecare clipă plină de stânjeneală și un nou fel de timiditate care nu fusese acolo înainte. "Ei cred că-s un monstru." îngână constant o voce în capul lui Remus, "Ei cred că o să-i omor în propriul lor pat, cred că-s malefic."

Și pe bună dreptate, dacă chiar se gândea mai bine, nimic nu dovedise că nu era malefic. Fusese clar de ceva vreme deja, că afecțiunea lui se modifica odată cu creșterea lui spre adolescență. Remus habar n-avea cât de tare va denatura. Poate că într-o zi va sări calul; poate că pur și simplu așa era mersul lucrurilor.

Timp de-o săptămână întreagă, nu vorbiră deloc despre asta. Niciun cuvânt, nici măcar o șoaptă. Remus fusese convins că-l vor bombarda cu întrebări; mai ales Sirius, dar fusese aparent așa de sever cu ei în timpul conversației că nimeni nu voia s-o aducă din nou în discuție. În fața celorlalți se comportau la fel ca înainte - James era gălăgios și țanțoș, Sirius era glumeț și arogant, Peter era adulator și nesigur pe el. Dar când erau toți singuri împreună, tuspatru erau tăcuți, îngândurați și prea politicoși. Conferințele nocturne ale lui Sirius și James deveniră și mai frecvente.

În mod neașteptat, dar probabil nesurprinzător, Severus Snape fu cel care îi reuni pe Ștrengari.

Se întâmplă evident, în timpul orei de poțiuni. Semestrul acesta se apucară de poțiunile de "somn ușor", prepararea urmând să le ia câteva săptămâni.

— Va trebui să vă întoarceți seara în mod regulat ca să verificați progresul poțiunii - vă voi da note pe tenacitate și atenție. În acest scop, cred că ar fi cel mai bine să vă alegeți un partener ca să puteți face cu schimbul, anunță Slughorn.

Era o vânzoleală și o gălăgie generalizată în timp ce se apucară elevii să-și aleagă parteneri. Remus se resemnă să împartă treaba cu Peter, ca de obicei. Dar Slughorn își ridică vocea peste mulțime:

— Nu, nu, mi-am învățat lecția. Le aruncă Ștrengarilor o privire severă. Nu aveți voie să vă alegeți partenerul pe care l-ați avut anul trecut.

Sirius și James se uitară unul la altul, apoi la Peter și Remus, măsurându-i din priviri. Remus se înfioră jenat.

— De fapt, continuă Slughorn. Cred că voi face eu echipele...

Din fericire Slughorn avu suficient de mult tact încât să nu-i pună pe niciunul din ei împreună cu Snape, deși Peter nimeri cu Mulciber, care se înălța peste el, cu două capete. Profesorul le desparți și pe Mary și Marlene, care erau la fel de legate cu cordon ombilical ca și James și Sirius, plasându-le cu câte unul din cei doi băieți.

— Eu îl vreau pe Sirius! strigă Mary. Marlene o înghionti ușor și izbucniră amândouă în chicote. Sirius părea oripilat, James posomorât - în timp ce-și trecu mâna prin păr și se îndreptă de spate puțin.

Remus fusese rugat să fie partenerul lui Lily Evans, spre dezgustul lui total. Nu prea îi plăcea de niciuna dintre fete, dar cu Lily voia să lucreze cel mai puțin. Era băgăcioasă și încerca prea tare să fie plăcută de toată lumea. Plus, că era prietena cea mai bună a lui Snape, care acum îl săgeta din priviri din partea cealaltă a încăperii.

Remus nu putea uita incidentul din anul întâi, când Lily îi opri pe Snape și Mulciber de la atac - precum și disprețul ei general pentru prietenii săi. De fapt fiecare interacțiune cu ea se dovedi a fi relativ neplăcută pentru Remus.

Ea păru să-și dea seama de faptul că n-o plăcea și zâmbi emoționată către el.

— Servus Remus, te simți mai bine? chițăi ea. El mormăi ceva în loc de răspuns, cu capul în jos.

— Mai bine te ții deoparte Lily, zise Snape vehement de la masa pe care o împărțea cu o fată din Slytherin. Lupin Lunaticu' s-ar putea să fie contagios.

— Taci din gură, Smiorcăius, mormăi Remus, încercând să nu-i atragă atenția lui Slughorn.

— Da, te rog fă liniște Sev, zise Lily, foarte pretențios, aruncându-i o privire dură.

— Doar încerc să ajut, răspunse băiatul cu părul unsuros, prin buze încrețite. Nu vrem să se îmbolnăvească altcineva cu boala misterioasă a lui Lupin, nu-i așa? Spune-mi dacă ai nevoie de ceva, Lily.

— Mersi frumos, dar Remus și cu mine suntem foarte capabili să ne ducem singuri sarcina la bun sfârșit, se repezi la el, aruncându-și pleata roșie în spate și deschizând manualul cu un gest înflorit. Se uită către Remus:

— Ne trebuie opt cozi de șobolan, tăiate mărunt. Vrei s-o faci tu sau mă ocup eu?

— Ăă, o fac eu, răspunse Remus, luat prin surprindere.

— Bun. Mă apuc atunci să măsor frunzele de rozmarin.

Lucrară în liniște o perioadă și probabil ar fi fost în regulă dacă erau la altă masă, dar Snape era aproape de ei, puțin mai în spate și arunca priviri pline de ciudă către Remus, mormăind pe sub bărbie:

— Bineînțeles, Lupin Lunaticu' este chiar o poreclă aptă - îi spunea colegei lui - pentru că e cu adevărat nebun de legat - l-am văzut cum se plimbă bezmetic prin castel de unul singur, ascuns prin colțuri întunecoase. Cred că-ți amintești că m-a atacat anul trecut. Este evident foarte periculos, nu știu cum permite Dumbledore așa ceva.

Urechile lui Remus se-nroșiră. Se întoarse la el cu bagheta scoasă.

— Dacă mai zici un cuvânt, mârâi. Snape îl privi de sus în jos, zâmbind pieziș. Lily îl prinse de mână și-l trase înapoi.

— Ignoră-l, șopti, deși părea să fie și ea destul de enervată. Nu-i merge bine acasă și dă vina pe toată lumea din jur, asta-i tot.

— Bine atunci, zise Remus, întorcându-se înapoi la cozile lui de șobolan. Sângele lor îi pătă degetele.

După ce pregătiră ingredientele, veni timpul să amestece. Remus începea să se înțeleagă destul de bine cu Lily acum. Ea era răbdătoare și nu se comporta de parcă le-ar ști pe toate, precum James și Sirius. Era puțin mironosiță, dar își aminti că și el încerca să fie mai virtuos la rândul lui, deci ar fi bine să învețe să-i placă.

— Amestec eu, zise, eroic - nu se oferise niciodată să facă ceva pentru o fată până acum; nu ținuse nici măcar o ușă deschisă, contactul cu sexul frumos fiind limitat. Sentimentul era unul matur și foarte tipic pentru unul ca James. Își suflecă mânecile și apucă lingura mare de lemn.

— Bleah! Uită-te la el! vocea urâtă și dezgustată a lui Snape răsună suficient de tare încât îl auzi jumătate de clasă. Remus privi în sus și descoperi că se uita toată lumea la el. La mâinile lui goale. Își smulse grăbit roba să-și acopere semnele, dar le văzuseră toți.

— Ce fel de boală face așa ceva?! continuă Snape.

— Taci din gură, Severus! lătră Lily. De ce trebuie să fii așa oribil?!

— Lily, uită-te!

— Vezi-ți de treaba ta!

Remus își frământă mintea. Își dorea ca pământul să se deschidă și să-l înghită cu totul. Își dorea să se poată târî sub bancă. Își dorea să fi știut cum să Apară. Ar da orice să-i mai tragă un pumn în gură lui Snape. Ștrengarii auziseră și ei, Sirius și James ridicându-și capul din ceaune.

— Băi, Smiorcăius, ce tot zici despre prietenul nostru?

— Of, nu te băga, Potter! mârâi Lily. O să înrăutățești lucrurile!

— Liniște, vă rog! răsună Slughorn. Nu mai sunteți în anul întâi, sper că sunteți capabili să vă concentrați asupra muncii din fața voastră.

Toată lumea se liniști. Remus ținea de polonic cu toată forța.

— Îmi pare rău, Remus, șopti Lily, părând cu adevărat supărată. E așa un... of, habar n-am! Uite, ce am la mine. Își întinse mâna pe furiș. Remus privi în jos. Ținea două chestii gri și rotunde care semănau cu niște gloanțe, sau niște pastile.

— Ce? întrebă ca un neghiob.

— M-a enervat săptămâna trecută, se dădea mare de cât de bun e la poțiuni... Știu că e meschin din partea mea, dar am vrut să-i dau o lecție, așa că le-am făcut pe astea. Apoi a avut o chestie cu mama lui și mi-a fost milă de el, așa că nu le-am folosit. Dar acum...

— Evans, zise Remus exasperat. Ce-s ălea?!

— Doar ceva cu care m-am tot jucat în Clubul lui Slughorn, zâmbi Lily enigmatic. Remus observă că era de fapt izbitor de drăguță. O să reacționeze cu poțiunea lui. O să fie super tare.

El se holbă la ea, uluit.

— Dar ești așa o...

— Tocilară? Preferata profesorilor? Mironosiță? Lily zâmbi larg, cu toți dinții ei frumoși și albi. Unii dintre noi știu doar cum să nu se lase prinși, domnule Ștrengar.

El scutură din cap, perplex.

— Uite aici, îi împinse pilulele în mână. Fă-o tu. Aruncă-le-n ceaun când nu se uită. Hei, Potter! strigă ea către capătul celălalt al camerei. James își ridică brusc capul, cu ochelarii aburiți de la condensul emanat de ceaun.

— Hă?

Snape se uită și el în sus, privindu-l intens pe James. Remus se mișcă repede, mimând un căscat își întinse mâinile, cea dreaptă ajungând fix deasupra ceaunului lui Snape. Aruncă pilulele înăuntru chiar când spuse Lily:

— Oh, nimic, cu o voce dulce, întorcându-se înapoi la treabă. Snape și James o priviră ambii, confuzi. Remus era impresionat.

Admirația îi crescu și mai tare, când îl luă de braț, trăgându-l la o parte în momentul când explodă ceaunul lui Snape în spatele lor. Masa spumantă de bule mov bolborosea peste margine, bulele agățându-se de hainele lui Snape și ale colegei lui.

Toată clasa începu să râdă, iar Snape se întoarse alb de furie, pufnind din nări.

— Vai de mine! Slughorn se grăbi către ei. Puțin cam lacom cu carcasele de cărăbuș, nu, Severus?

— N-am fost eu! Snape fumega, bulele mov așezându-i-se în păr. El a făcut ceva! Arătă cu degetul spre Remus, care tresări. Trebuie să fi fost el!  

— L-ai văzut pe domnul Lupin umblând la poțiunea ta?

— Nu, dar...

— Haide, băiete. Slughorn râse, aruncându-i un prosop verde de bucătărie. Cu toții facem greșeli - chiar și tu!

Severus se bâlbâi incoerent, iar Lily se chinuia să nu izbucnească în râs, trebuind la un moment dat să se întoarcă, umerii tremurându-i de la râsul înăbușit.

După lecție, Ștrengarii se adunară în jurul lui Remus pe coridor, chiuind și aplaudând.

— Tu ai făcut-o, nu-i așa?

— Superb!

— Cum ai făcut-o? Ești dezastru la poțiuni!

Remus rânji înapoi, nici confirmând dar nici negând nimic. Peste umărul lui James, o văzu pe Lily zâmbindu-i repede, înainte să fugă înapoi pe scări.

— Ce v-am spus?! proclamă Sirius bucuros, aruncând câte o mână în jurul lui James și Remus. Este tot Ștrengar de-al nostru!

Chapter Text

Vineri, 6 septembrie 1972

Odată ce se spărsese gheața, întrebările nu se mai opreau. În acea seară, după cină, se așezară toți patru pe patul lui Remus.

— Când s-a întâmplat?

— Știe Dumbledore?!

— Ai atacat vreodată pe cineva?

— Cum se simte?

— Unde mergi când se întâmplă?

Remus își rodea buza de jos. Nu vorbise niciodată despre condiția sa până acum, cu nimeni - în afară de conversația sa cu Madam Pomfrey anul trecut. Niciunul dintre încuiații cu care crescuse nu l-ar fi crezut și înțelesese că vrăjitorii îl vor evita dacă ar ști.

— Ăă... Încercă să-și dea seama de unde să înceapă. Aveam cinci ani când s-a întâmplat. Nu prea îmi amintesc mai nimic înainte de asta. Da, Dumbledore știe. Nu cred că am rănit vreodată pe cineva. Cred că probabil aș ști dacă aș face-o. 

— Deci când te transformi, poți să-ți amintești cum a fost? întrebă Sirius, avid. Să fii lup?

— Ăă... nu chiar? Remus se gândi intens. Cred că parcă îmi amintesc ce simt, dar nu cred că am un creier uman când sunt în starea aia. E mai mult ca un coșmar foarte rău.

— Am crezut tot timpul că vârcolacii sunt mai... Peter se uită la el îngândurat. Nu știu, mai înfricoșători?

Remus scutură din umeri.

— Deci, asta i s-a întâmplat tatălui tău? întrebă Sirius abrupt. A fost omorât de vârcolacul care te-a mușcat?

Remus se cutremură. Nu din cauza tatălui său, dar din cauză că nu era obișnuit să audă cuvântul cu "V" chiar așa de des. El nu-l zicea niciodată.

— Nu, răspunse. Tatăl meu... s-a... ăă... mă rog, s-a sinucis. După ce-am fost mușcat, așa că bănuiesc că a fost din cauza mea. Mama mea - știți deja că e o încuiată, cred că a fost probabil puțin cam mult pentru ea, așa că m-a dat la Sf. Edmund.

Se lăsă o liniște inconfortabilă.

— Ai întâlnit vreodată- începu Sirius, dar James îi aruncă o privire dură.

— Ajunge Black, lasă-l în pace.

Se despărțiră într-un final ca să-și facă temele, iar James plecă să dea o tură de alergare pe teren până să se înnopteze. Probele de quidditch erau după colț și devenea tot mai obsedat cu fitnessul și anduranța pe zi ce trecea. Încercă să-i convingă pe Sirius și pe Peter să meargă cu el, dar ei se eschivară.

— Al naibii tiran, murmură Peter în timp ce plecă James. I-am explicat că nici nu dau proba.

— Eu cred că o s-o dau, zise Sirius, nonșalant. Au nevoie de un prinzător, oricum.

Temele au fost date uitării în favoarea unui joc extrem de agresiv de Snap Exploziv între cei trei băieți, în timp ce se învârtea un disc pe ac - The Beatles, pentru că Peter îi imploră să ia o pauza de la Bowie.

Mai târziu, după stingerea luminilor, Remus stătu treaz citind o carte pe care i-o împrumutase Sirius. Era o carte încuiată de science fiction. Văzuse câteva filme din astea la cinematograful local când era la Sf. Edmund, dar nu știa că erau și astfel de cărți. Tocmai devenea interesant, când auzi sunetul tipic al parchetului scârțâind, ceea ce însemna că Sirius îi făcea o vizită lui James. Auzi draperiile foșnind, apoi șoapte joase, înaintea unui vid nenatural de sunet care însemna că cineva proiectase o vrajă de tăcere.

Remus ignoră treaba, ghemuindu-se în plapumă și concentrându-se asupra cărții. Trecuseră poate douăzeci de minute când auzi vraja de tăcere întrerupându-se - era de parcă fusese surd într-o ureche și putea din nou să audă. Ascultă foșnetul draperiei în timp ce Sirius coborî din patul lui James și traversă camera.

De această dată, însă, pașii se apropiară și spre marea lui surprindere, propriile sale draperii se crăpară deschis. Fața lungă și palidă a lui Sirius se ivi dintre ele.

— Bună, șopti.

— Hei... răspunse Remus. Ce-i?

— Ți-am văzut lumina de baghetă, dădu din cap. Pot să intru?

— Ăă... ok?

Sirius zâmbi și se strecură înăuntru ușor, îngenunchind pe pat în fața lui Remus, care își ridică genunchii la piept, așezându-și cartea la o parte.

— Sonoro Quiescis, șopti Sirius, proiectând farmecul de izolare fonică așa încât să nu-i deranjeze pe ceilalți. Cum e cartea? Privi către volumul broșat de pe perna lui Remus.

— Bună, răspunse Remus, neutru. Care-i treaba? repetă.

— Tocmai vorbeam cu James, zise, făcându-se comod, cu picioarele încrucișate. El zice că te-am supărat, cu întrebările mele despre tatăl tău.

— Oh, Remus își înclină capul, surprins. Nu, sunt ok. Nu mă supară; sunt obișnuit.

— Asta i-am zis și eu lui James.

— Mda.

Sirius nu plecă, doar continua să se uite la Remus. Îl făcea să se simtă incomod, purta doar un maiou în care dormea, ceea ce îi afișa un număr mare de semne roșii și albe care se întretăiau pe brațe și pe umeri. Sirius se holba, nerușinat.

— De unde ai cicatricile? întrebă, încet. Remus se încruntă, ridicându-și plapuma până la gât.

— De unde le ai tu pe ale tale?! izbucni. Regretă instant; Sirius se opri din a-i privi pielea și reculă, ochii îi erau îndurerați și surprinși.

— Eu... de la părinți. Blestemul Lacero, așa ne disciplinează, zise cu vocea puțin robotică.

— Scuze, Remus dădu drumul la plapumă. Oftă, ridicându-și mâinile ca să le vadă Sirius mai bine. Eu mi le fac singur, când sunt... când mă transform, vezi? Își dădu la o parte maioul de pe un umăr și se suci puțin ca să-i arate patru urme lungi de gheare.

— Uau, răsuflă Sirius din nou în genunchi, aplecându-se în față cu bagheta iluminată ca să vadă mai bine. De ce o faci?

— Nu știu, nu sunt chiar eu însumi. Madam Pomfrey crede că e de frustrare - pentru că e în natura mea să atac oamenii și n-am pe nimeni pe care pot să atac.

— Unde te pun?

— E o casă veche... McGonagall și Pomfrey mă duc acolo în fiecare lună, e un pasaj sub Salcia Bătăușă. 

— McGonagall te păzește?!

— Nu! E prea periculos. Cred că folosesc vrăji ca să mă țină încuiat.

— Sună oribil.

Remus dădu din umeri.

— Nu, nu-i așa rău ca la Sf. Eddy, acolo au o celulă pentru mine cu o ușă de argint. Când am ajuns prima oară acolo - matroana crede că eram prea mic ca să-mi aduc aminte, dar m-au pus într-o cușcă.

Sirius ridică ochii înspre el, brusc.

— Ce dezgustător!

— Nu știu ce să zic, Remus era surprins de reacția lui. Era ca să țină pe toată lumea în siguranță. Și puteam numai să fiu cam de mărimea unui cățeluș.

— Pui, zise Sirius, prompt.

— Hă?

— Un pui de lup. Câinii sunt cățeluși.

— Ah.

— Și unde ai fost mușcat? Sirius schimbă macazul de la grijă înapoi la curiozitate.

— Oh, ăă, aici. Remus își puse mâna pe partea stângă, chiar deasupra șoldului. Sirius îl privea așteptând. Remus oftă iar. Vrei să vezi?

Sirius dădu din cap, nerăbdător, aplecându-se din nou în timp ce Remus ridică marginea maioului. Abia dacă mai observa mușcătura, deși ieșea în evidență la fel de tare ca întotdeauna. Era o cicatrice imensă, dovadă a unor fălci incredibil de mari. Puteai număra fiecare colț, dacă voiai; denivelările adânci îi ruinau pielea fină. Sirius se apropiase foarte tare acum, încât Remus trebui să se dea pe spate ca să nu se lovească cap în cap.

— Oh, uau... răsuflă Sirius, pierdut în examinarea lui ca cineva care descoperise o mare comoară arheologică.

Remus simți părul lung al lui Sirius mângâindu-i pielea și căldura respirației lui și îl împinse repede înapoi.

— Doamne, ce ciudat ești Black.

Sirius zâmbi doar; acel zâmbet marca Sirius Black. 

***

Vineri, 13 octombrie 1972

— Deci, ce facem mai exact aici? șopti James, amuzat.

— Și de ce a trebuit să aducem mantia asta idioată? zise Sirius, puțin înfundat sub material. Mai sunt ore întregi până la stingere.

— Mie mi-e cald, se plânse Peter.

— Tăceți toți din gură, comandă Remus. Încerc să mă concentrez.

— La ce te concent-Au!

Remus îi trase un picior în tibie lui Sirius.

— Am zis, taci din gură.

— Bădăranul naibii, mormăi Sirius - dar tăcu după asta.

Remus adulmecă. Definitiv mirosea a ciocolată. Tot coridorul - doar un iz vag, când luai colțul, dar mai bogat și mai dulceag cu cât mergeai mai departe spre statuia din mijloc. Mirosul îl înnebunea pe Remus de săptămâni întregi - de când îl remarcă semestrul trecut. Trebuia să aibă de-a face cu statuia - o vrăjitoare cu cocoașă și un petic la ochi. Era o sculptură hidoasă și spera că artistul fusese doar extrem de nepoliticos și că sărmana femeie nu arătase într-adevăr așa.  

— Ne-ai adus aici să o cunoaștem pe noua ta prietenă, Lupin? întrebă James, zâmbind ghiduș în timp ce Remus continuă să se uite la vrăjitoarea cu un singur ochi.

— De ce tot îți tragi nasul așa? se sclifosi Sirius. Nu vreau să fiu așa aproape de tine dacă te ia vreo răceală.

— Nu simțiți mirosul?

— Ce miros?

— ... ciocolată. Definitiv ciocolată.

— Ciocolată? Unde? Peter deveni brusc alert.

— Eu nu miros nimic, zise Sirius.

— Nici eu, zise James.

— Vine de la statuie, continuă Remus neperturbat de tachinările prietenilor lui. Întinse o mână și atinse piatra cu grijă prin mantie.

— Ce? Crezi că cocoașa cotoroanței e plină cu dulciuri sau ceva? Sirius începea să sune plictisit și iritat. Îl deranja puțin pe Remus, câteodată. El și Peter erau târâți în tot felul de "misiuni" stupide de către ceilalți doi, iar Sirius făcea tot timpul fițe dacă nu erau el și James în fruntea misiunilor.

— Nu, zise Remus. Mă gândesc că e unul din pasajele secrete din cartea aia a ta.

— Pe bune?! Sirius era atent acum. Chiar poți să miroși ciocolată? E vreo... chestie specială pe care poți s-o faci?

— Mda.

— Nu duce spre bucătarii, zise Peter priceput. Ele-s la parter, mi-a zis unu' din Hufflepuff.

— Cum putem intra?

— Parolă? James dădu din umeri. Ca la camera de zi.

— Coate-goale! strigă Peter spre vrăjitoare, entuziasmat. Nu se întâmplă nimic.

— Nu am zis că ar fi exact aceeași parolă, Peter, zise James. Încercă să fie de bun simț, dar Sirius și Remus erau deja pe jos de râs.

— Ce zici de Alohamora? sugeră Sirius, revenindu-și. Remus o încercă, dar din nou nu se întâmplă nimic.

— Aia-i pentru yale, oricum, zise James. Nu era alta pentru a dezvălui intrări nevăzute?

— Ah, da! Sirius dădu din cap, aprobând entuziasmat. Da, mai e... ăă... Dissendium! Își atinse bagheta de cocoașa vrăjitoarei.

Cocoașa se deschise imediat, alunecând la o parte și dezvăluind o intrare suficient de mare cât să intre fiecare pe rând. Mirosul ciocolatei deveni tot mai puternic iar acum Remus putea să simtă miros de pământ, aer proaspăt precum și alți oameni.

Nu pierdură timp să se strecoare înăuntru, iar cocoașa se închise în urma lor.

— Lumos! ziseră la unison, dându-și jos mantia. James o împături sub braț și preluă imediat conducerea.

— Haidați, zise întinzându-și bagheta în față, iluminând pasajul întunecat. Să mergem!

Îl urmară toți. Pe Remus nu-l deranjă - el își făcuse numărul.

Era un drum lung, pe niște scări reci de piatră în jos, printr-un tunel care era aspru și reavăn. Dar mirosul se-nteți, iar când ajunseră în sfârșit la capăt, mai era un rând de scări care ducea spre o trapă de lemn. Se uitară unii la alții și agreară în tăcere ca James să fie primul. Îl priviră cum urcă, împingând ușa în sus și vârându-și capul prin ea. Remus simțea cum își țineau toți respirația, privind trunchiul lui James dispărând în necunoscut.

— Nu pot să cred! râse deasupra lor. Trebuie să vedeți! Se sui în încăpere, dispărând cu totul. Sirius se repezi după el, nedorind să piardă nimic. Remus fu următorul, dar Peter trăgea de timp, rămânând în urmă.

— Unde suntem? întrebă Sirius, privind în cămăruța mică și întunecată. Erau înconjurați de cutii și lăzi bine stivuite. Mirosul de cofetărie era copleșitor.

— Cred că am nimerit în Hogsmeade! zise James, încântat. Este depozitul de la Honeydukes!

— Cofetăria? întrebă Remus, deși era cam redundant în momentul ăsta. Sirius desfăcu o cutie care părea să conțină cel puțin cinci sute de cutii de broscuțe de ciocolată.

Remus auzise deja totul despre Hogsmeade de la ceilalți băieți - cu toții vizitaseră deja satul cu ocazia zilelor de vacanță; era unul din singurele sate magice din Marea Britanie. Elevii mai mari aveau voie să meargă în weekend și aduceau des pungi întregi cu dulciuri de la Honeydukes înapoi. Stând în pivnița aceea în acel moment, Remus nu putea fi mai fericit cu rezultatul misiunii lor.

Îl convinseră în sfârșit și pe Peter să urce și petrecură mai bine de-o oră explorând magazinul, minunându-se la propria lor faptă grozavă. Și-au ales câte puțin din fiecare, Remus direcționându-i, fiind singurul cu ceva experiență în șterpelit. James crezu că Remus nu-l observase când își scoase punga cu siclii și galeoni din robă și o lăsă pe tejghea în timp ce plecau.

Ștrengarii se întoarseră în camera Gryffindor cu buzunarele pline și zâmbete largi pe față. Un prefect le sustrase tuturor puncte pentru statul după stingere, dar nu le păsă deloc. În timp ce stăteau toți întinși în pat, ore întregi mai târziu, prefăcându-se că nu aveau dureri de burtă, Sirius strigă:

— Asta o trecem definitiv pe hartă.

Chapter Text

— M-am săturat, zise Peter ursuz. Remus oftă lângă el. Cunoștea sentimentul, dar nu prea avea rost să se plângă acum - Chiar m-am săturat! - repetă Peter, vocea răsunându-i mai înalt în timp ce privi înspre Remus pentru aprobare.

— Știu că te-ai săturat, răspunse Remus, sperând să-l menajeze.

— Ne-au târât în tot felul de lucruri, am luat detenții din cauza lor - și nu m-am plâns niciodată.

— Ba te-ai plâns, puțin. Remus ridică o sprânceană. Peter dădu din cap.

— Bine, m-am plâns, câteodată, dar am făcut tot timpul ce-a vrut James. Și Sirius, chiar dacă se poartă groaznic cu mine.

— Sirius se poartă groaznic cu toată lumea, răspunse Remus, tot mai plictisit.

— Ei bine, de data asta chiar mi-a ajuns, continuă Peter. Au mers prea departe.

— Suntem aici ca să-i susținem. Remus căscă, aplecându-se peste standurile de lemn ale spectatorilor. Credeam că-ți place să-i susții.

— Nu și- Peter se strâmbă - La ora cinci dimineața.

Remus înclina să-i dea dreptate, chiar dacă n-avea de gând să se tânguie. Măcar lui Peter chiar îi plăcea quidditchul. Priviră spre terenul liniștit, cu iarba lui groasă și verde sub vălul opac al rouăi de dimineață. James și Sirius erau probabil încă în vestiar cu restul doritorilor de a intra în echipa Gryffindor. Remus și Peter erau ghemuiți unul lângă altul în standuri, înfășurați în fulare și căciuli, așteptând să înceapă probele.

Erau acolo deja de o jumătate de oră - prea devreme și pentru micul-dejun, pentru că James dorise să mai exerseze înainte. Ar fi putut să zică nu și să doarmă în schimb, lăsându-i pe ceilalți doi să meargă mai repede dacă voiau. Dar Peter avea dreptate; făceau întotdeauna ceea ce zicea James, era pur și simplu prea bun în a-i convinge. Remus căscă din nou.

— Oh, bună Remus. Lily Evans veni în sus pe scări, zâmbind obosită către ei. Salut, Peter.

— 'Neața. Remus dădu din cap înapoi.

— Sal', Lily, căscă Peter.

— Cam friguț, nu? Ați venit să vedeți probele?

— Da.

— Trebuia să știu că James va fi și el la probe, zise Lily ostenită. Fanatismul lui James nu era restricționat doar în camera Ștrengarilor; toată lumea care-l cunoscuse vreodată știa cât de pasionat era.

— Și Sirius, zise Remus.

— Mda, niciodată unul fără celălalt, zise Lily puțin înțepată.

— La cine te uiți? întrebă Peter.

— Marlene. Candidează pentru prinzător. Lily indică spre capătul celălalt al terenului, unde se adunau echipa Gryffindor și noii candidați lângă porți. Remus de-abia putea să recunoască coada blondă a lui McKinnon.

— Aia-i poziția pe care o vrea Sir- Începu Peter, dar Remus îl lovi repede în picior.

Lily îi privi mirată și optă să schimbe subiectul.    

— Remus poți să verifici tu poțiunea de "somn ușor" în seara asta? Sunt în urmă cu tema la astronomie și vreau să vorbesc cu profesoara Aster.

— Nu pot, răspunse Remus, aplecându-se pe coate. Avem detenție.

— Oh. Pentru ce?

— Levitarea tuturor scaunelor și meselor din sala de clasă pentru apărare împotriva artelor întunecate, oferi Peter.

— Pe bune? Lily păru surprinsă. Cum de n-am auzit nimic despre asta?

— Încă n-am făcut-o, zise Remus. Dar o facem mai târziu cât e toată lumea la masa de prânz. Dar mă aștept să se știe că noi am fost deci vom primi detenție oricum.

Lily îl dojeni:

— Ce ți-am spus despre a nu te lăsa prins, Lupin? zâmbi jucăuș.

Remus ridică din umeri, cu un zâmbet micuț pe buze. Lily era chiar de treabă. Avea darul acela tipic al fetelor de a te face să te simți prost, dar măcar cu simțul umorului. Era în special bucuros, s-o vadă fără Snape, care de obicei stătea prin preajma ei ca un liliac vampir, emanând morocăneală și dezaprobare.

În sfârșit era ceva mișcare pe teren în timp ce se adunară toți candidații să dea proba. James nu putea să nu impresioneze; era la înălțime în ziua aceea. Aluneca și plonja și se răsucea în aer de parcă era cel mai ușor lucru din lume - de parcă înota, nu zbura. Remus auzi inhalarea ascuțită a lui Lily când făcu James un viraj deosebit de strâns.

— Chiar tre' să se dea mare atâta? zise, agitată. Vrea să se omoare?

— N-o să se omoare, zise Peter. Îl știu de când aveam cinci ani și n-a căzut niciodată de pe mătură. Nici măcar o dată.

— Nu-i de mirare că are impresia că e invincibil, murmură Lily.

Le veni apoi rândul și restul concurenților pentru poziția de înaintaș, dar era evident că James era cea mai bună alegere. Apoi urmară prinzătorii - Sirius, Marlene și un voinic din anul al cincilea își primiră bâtele și o luară spre nori împreună cu șase ghiulele. Era groaznic să privească; Remus era cu sufletul la gură în timp ce năvăliră ghiulele brutale asupra trupului și capului prietenului lui. Sirius le evită dibace și lovi câteva din drum, dar Marlene era de neoprit. Zbura în cercuri pe lângă competiția ei, azvârlindu-și bâta cu o precizie robotică, trimițând ghiulelele în partea cealaltă a terenului de fiecare dată.

— Fir-ar să fie, exclamă Peter. Nu știam că McKinnon e așa bună.

— Fratele ei joacă pentru echipa Cannons, explică Lily, cu mândrie în voce pentru Marlene. S-a antrenat cu el toată vara.

— Și Sirius s-a antrenat, zise Peter, luându-i apărarea prietenului lui, uitând de toate insultele din trecut. El și James au jucat într-una, nu-i așa, Remus?

Remus nu răspunse, nici măcar pentru a-i aminti lui Peter că nu-și petrecuse vara cu ei. Era prea preocupat să fie rușinat pentru Sirius și să-și dorească să nu fi fost Marlene McKinnon așa de bună la lovit ghiulele - sau măcar să fi existat două poziții de prinzător libere. Nu știa de ce-i păsa atât de tare - ura quidditchul și dacă Sirius și James erau ambii în echipă însemna că ar fi nevoit să-și petreacă mai mult timp tremurând de frig în standuri. Ca să nu mai zică, că-și dorise de-o veșnicie, în secret, ca Sirius să eșueze măcar o dată la ceva, așteptând dovada că Sirius Black nu era absolut perfect în orice fel și chip.

Dar acum că veni momentul, Remus se simți vinovat s-o gândească. Sirius urma sigur să fie umilit.

— Iată-i că vin! Lily sări în picioare și fugi pe scări în jos să o întâmpine pe prietena ei. Remus și Peter o urmară încet.

— Am intrat! Marlene era cu gura până la urechi, cu fața rumenită de bucurie. Ea și Lily se îmbrățișară.

James era incredibil de mulțumit de sine, cu părul ridicat vâlvoi de la vânt și ochelarii puțin strâmbi. Totuși, nu zâmbea chiar așa de mult ca Marlene, încercând evident să se abțină de dragul prietenului său. Sirius avea fața furtunoasă - Peter se dădu chiar cu un pas în spate numai privindu-l.

— Da, bravo McKinnon, zise Sirius, privind morocănos înspre pământ.

— Mersi... ăă... și tu ai fost foarte bun, Sirius, zise emoționată. El mormăi, uitându-se în continuare în jos. 

James se uită pieziș la el și privi cu părere de rău spre fete. Își întinse mâna înspre Marlene.

— Ne vedem săptămâna viitoare la primul antrenament?

— Da, super! Ea îi zâmbi radiant. Pe curând, Potter!

Cele doua fete porniră spre castel, ținându-se de braț, povestind încântate.

— Sirius, prietene, nu e un capăt de țară. James se întoarse către prietenul lui, îngrijorat.

— Știu. Sirius lovi un smoc de iarbă cu piciorul.

— Mergem la micul-dejun? oftă James în final, uitându-se către ceilalți doi pentru susținere. Peter aprobă grăbit din cap.

Remus nu se putu abține să nu fie puțin enervat. Asta fusese tot despre ce discutase Potter de când începuseră la Hogwarts și Sirius nu avea nici măcar decența să se bucure pentru prietenul lui cel mai bun.

— Bravo, James, zise Remus, ostentativ, uitându-se la Sirius în timp ce o spuse. Ai fost grozav, felicitări.

— Mulțam, Lupin. James zâmbi fericit. Ochii i se încrețiră la margini când zâmbi, iar fața i se lumină - de parcă aceea era starea ei naturală.

— Chiar așa, zise Peter, lovindu-l în braț. Bună treabă, Potter.   

— Mersi!

Merseră împreună înspre castel în liniște. Sirius tot nu vorbea, mergând câțiva pași mai în față. James alergă puțin ca să țină pasul cu el.

— Poți să încerci din nou la anul, Ardal o să plece până atunci, mi-a zis că o să renunțe ca să se poată concentra pe examenele NEWT.

— Nu-mi pasă, e în regulă, răspunse Sirius, încercând să-l izgonească. O luă înainte și mai repede, îndepărtându-se repede de ei, cu mătura încă sub braț. James vru să-l prindă din nou din urmă dar Remus îl luă de braț.

— Lasă-l, zise enervat. Lasă-l să se ducă, dacă vrea să stea bosumflat ca fraieru' toată ziua.

Sirius nu îi acompanie la micul-dejun, nici nu se afla în camera de zi după aceea. James fu distras de majoritatea celorlați Gryffindori, care auziră deja de la echipă că devenise noul înaintaș. O gașcă de băieți din anul al patrulea îl traseră deoparte ca să discute strategie, iar Peter merse și el, încercând să aibă și el parte de gloria prietenului său. Asta nu-l deranja niciodată pe James; întotdeauna împărțea lumina reflectoarelor cu alții.

Lui Remus nu-i plăcea să fie în centrul atenției și se folosi de această oportunitate ca să-l caute pe Sirius. Nu era în dormitorul comun, dar asta era de așteptat - aparent Black voia să-și plângă de milă undeva în privat. Dar Remus putea să scrie cărți despre ascunzătorile din școală și nu dură mult până-l găsi, ghemuit într-un alcov ascuns în spatele unei tapiserii care înfățișa o vânătoare de unicorni.    

— Pleacă, Lupin. Sirius se încruntă posomorât, întorcându-se cu mâinile în jurul genunchilor. Vocea îi era răgușită, de parcă plânsese, deși fața îi era uscată. Nu poți să mă înveselești, bine?

Remus își dădu ochii peste cap, urcându-se în alcov cu el, obligându-l să se dea mai încolo.

— Fă loc, zise hotărât. N-am venit să te înveselesc, tontule.

— Poftim?

— Ce stai aici să-ți lingi rănile? Tocmai i s-au împlinit toate visele prietenului tău cel mai bun, du-te și fii un prieten bun la rândul tău.

Sirius scoase un sunet indignat, încercând în continuare să se îndepărteze de Remus, deși nu mai rămăsese spațiu deloc.

— N-ai cum să înțelegi, suspină.

— Da, probabil, confirmă Remus calm. Dar înțeleg că James chiar și-a dorit foarte tare să devină înaintaș și a muncit foarte mult pentru asta și a primit-o. Și Marlene și-a dorit foarte tare să fie prinzător și ea a muncit foarte mult - Evans ne-a spus. Și a primit locul. A fost doar mai bună decât tine.

— Du-te dracului! Sirius îl împinse, dar Remus era obișnuit să fie înghiontit și chit că-i convenea sau nu, Remus era mai puternic.

— Nici măcar nu ți-a păsat așa de mult! continuă, împingându-l înapoi. Nu la fel de mult ca lui Potter. Tu ai dat proba doar pentru că a dat-o el, dar nu trebuie să fiți tot timpul la fel. Tu tot l-ai bătut la transfigurare. Tot iei cele mai bune note din an. Toată lumea te place. Mă rog, în afară de Slytherini și ăă... poate familia ta, dar cui îi pasă? Nici pe Peter nu-l place familia lui.

Sirius râse puțin la asta, fără să vrea.

— Așa că nu te mai comporta ca un copil mic și du-te și felicită-l.

— Bine.

— Bun.

Săriră amândoi de pe margine și împinseră tapiseria la o parte. Cavalerii minusculi brodați pe ea își scuturară pumnii la cei doi băieți pentru că le deranjaseră vânătoarea unicornului argintiu, care necheză și galopă într-o dumbravă densă de copaci țesuți.  

Se deplasară înapoi înspre camera comună. Sirius își băgă mâinile în buzunare.

— Ați mâncat toți micul-dejun? întrebă, bosumflat.

— Da. Dar James ți-a păstrat niște pâine prăjită, răspunse Remus.

— E un prieten bun, zâmbi Sirius.

— Da, insistă Remus. Chiar este.

Tăcură pentru ceva timp. Chiar înainte să ajungă în fața portretului Damei Grase, Sirius se uită la Remus. Ochii îi erau puțin roșiatici, dar în afară de asta părea să fie din nou el însuși.

— Nu încerc să-l copiez pe James.

— N-am zis c-o faci, zise Remus. Dar concurați unul cu altul.

Sirius păru să recunoască asta. Ridică din nou privirea.

— Și nu-mi pasă ce crede familia mea. O zise atât de înverșunat încât ochii i se luminară, strălucind ușor, iar Remus crezu că poate va începe din nou să plângă. Întinse mâna și i-o puse lui Sirius pe umăr, nesigur, ca și cum ar încerca să calmeze un câine care mârâie.

— Știu, prietene, zise cu blândețe. Știu asta.

Chapter Text

Vineri, 3 noiembrie 1972

Ziua de naștere a lui Sirius nu pică de-o lună plină, cum picase anul trecut. Nu le spusese nimic celorlați despre dojana primită de la Remus - cel puțin, nu din câte își putu da seama Remus - dar se purtă puțin diferit cu prietenii săi. Dacă înainte tindea câteodată să-l trateze pe Remus ca pe un proiect recreativ; uimit mereu când Lupin dovedea capacitatea de a gândi independent; Sirius părea măcar, să dezvolte o oarecare sensibilitate față de cei doi Ștrengari secundari.

Quidditchul era încă un subiect sensibil, așa că în dimineața celei de-a doua zile de naștere sărbătorită la Hogwarts, James avu suficient tact să nu sugereze o tură de zbor la prânz.

Micul-dejun începu cu o rundă de "La mulți ani" cântată din toți rărunchii, așa cum devenise deja tradiția Ștrengarilor. Potterii îi trimiseră un coș plin de ciocolate iar James comandă jumătate din catalogul de la Zonko's ca și cadou. Remus fu puțin rușinat să-i înmâneze propriile sale cadouri - ceva ediții vechi ale revistelor "Melody Maker" și "NME" pe care le furase peste vară - dar Sirius era încântat; una din ele avea un interviu cu Marc Bolan. Își petrecură aproape tot micul-dejun răsfoind paginile; cei trei vrăjitori sânge-puri râzând la imaginile statice, tipic încuiate.

Remus continuă să arunce priviri pe furiș spre Sirius, întrebându-se dacă arăta cumva diferit, acum că era un adolescent. Remus dorise să aibă treișpe ani de-o veșnicie; i se părea o vârsta foarte matură și grandioasă. Știa că era stupid să creadă că puteai să te trezești cu vreo nouă ințelepciune peste noapte, dar era cu siguranță un prag important, din orice unghi priveai situația. Sirius avea definitiv o ținută puțin diferită, Remus era convins.

Din păcate, dimineața lipsită de griji se încheie aici. Când își terminară masa și se pregătiră să se ridice pentru prima lecție (istoria magiei), li se blocă drumul spre ieșire.

— Sirius, spuse o voce solemnă.

Narcissa Black stătea în fața lor. La cincisprezece ani era mai înaltă decât Ștrengarii. Era o fată destul de atractivă, se gândi Remus; chiar dacă era puțin mai ascuțită la față. Nu avea privirea nebună a surorii ei și își vopsise și întinse părul ei lung astfel încât să atârne într-o pleată blond-platinat, care strălucea în lumină.

Stătea privindu-i, cu brațele încrucișate, Regulus pitindu-se după ea.

— Cissy. Sirius dădu din cap în semn de salut. Ea reculă, dar nu-l certă.

— Este ziua ta, zise ea.

— Da, am observat.

Ea își dădu ochii peste cap. Nu părea să aibă nici temperamentul surorii ei, ceea ce îl îmbucură pe Remus.

— Vei mânca cu noi în seara asta.

— Veniți și stați la masa Gryffindor dacă chiar vreți.

— Nu. Își miji ochii ei gri. Mama ta a lăsat instrucțiuni clare. Vom mânca în privat, în camera de zi a Slytherinilor, ca anul trecut.

— Nu! Sirius își pierdu nou-găsita maturitate și se comportă brusc exact ca un copil, lovind practic cu piciorul în pământ. Vreau să mănânc cu prietenii mei.

— Poți mânca cu ei oricând vrei tu, se răsti Narcissa, cu mâinile-n șolduri. Dar zilele de naștere sunt ocazii de familie.

Regulus se uită la picioare, stând încă în spatele verișoarei lui. Sirius era în continuare enervat, dar în final agreă din cap. James își puse o mână pe umărul lui; un gest nevinovat, dar Regulus privi în sus și se holbă intens, de parcă făceau ceva respingător.

Odată ce se stabili o oră pentru cină, cei doi Slytherini Black plecară, iar Ștrengarii îi urmăriră cu privirea. James se uită la Sirius.

— Ce ghinion, îl compătimi. Vrei să chiulim?

— Nu. Sirius scutură din cap. O să iau doar niște bombe puturoase cu mine la cină.

— Putem să vedem dacă funcționează vraja aia de bombă cu ceas!

— Perfect.

***

Sirius fu plecat timp îndelungat după cină. James pășea prin cameră, verificându-și ceasul la fiecare cinci minute și se-ntreba cu voce tare dacă ar trebui să meargă jos în pivniță, să stea în fața ușii Slytherin și să strige.

— Trebuie să ne apucăm iarăși de harta aia Lupin, spuse, trecându-și mâinile prin părul deja catastrofic. Să-i urmărim pe toți, ca să știm unde sunt la orice oră.

— Suntem departe de asta, răspunse Remus de pe patul său, unde citea o carte. Încă n-am trasat nimic din aripa de est a castelului. Pot s-o fac parțial de Crăciun. 

— Nu. James se opri în mijlocul camerei. Tu și Black veniți la mine de Crăciun.

Remus se uită la el înghițind ciudat.

— James, nu pot, știi că nu pot.

James flutură o mână, reluând pășitul de colo-colo.

— O să rezolv eu totul cu tata, nu-ți face griji. Luna plină e pe douăzeci, am verificat. Putem sta toți aici până atunci și să plecăm pe douăzeci și unu.

Remus rămase fără cuvinte, dar nu conta. James se decise repede după asta să-și pună mantia și să se ducă după Sirius. Peter, foarte previzibil, îl urmă, dar Remus își savura cartea așa că îi lăsă să plece singuri. Se tolăni pe pat și se gândi să pună un disc. James și Peter ceruseră interdicție pe Bowie până la sfârșitul anului, dar dacă nu erau în cameră să audă...

La începutul anului Remus fusese atât de absorbit de entuziasmul lui Sirius încât nu putu să-i spună că știuse totul despre Ziggy Stardust - de fapt, cam toți din lumea încuiată, vorbiseră despre asta toată vara.

Cândva prin mijlocul lui iulie, Remus stătuse în camera de recreație după ora ceaiului cu câțiva băieți mai mari, uitându-se la "Top of the Pops". TV-ul lor era încă alb-negru, dar lui Remus i se păru că văzuse spectacolul color. David Bowie era ca nimeni altul. Stătură toți holbându-se cu gura căscată în timp ce bărbatul subțire care arăta ca un extraterestru dansa de-a lungul scenei într-un costum mulat cu model de petice. Avea tenul alb ca zăpada, cu părul lung la spate și vâlvoi în frunte, ochii îi erau captivanți; o pupilă mai mare decât cealaltă - purta machiaj. Remus vru pe loc să-l cunoască și să fie el. Când David își aruncă o mână în jurul chitaristului înalt cu părul bălai, stomacul lui Remus făcuse un fel de rostogol ciudat și cum cântară cei doi tineri în același microfon, obrajii lor aproape lipiți, unul din asistenții sociali de la Sf. Edmund mărșăluise spre televizor și îl stinse. "Poponari nenorociți", zisese, "dezgustător să dai așa ceva la televizor unde pot vedea copilașii."

Remus se gândea la asta mai des decât își dorea.

Când se întoarseră, ceilalți băieți erau acompaniați de Sirius, care era alb ca varul. Arăta mai rău decât arăta de obicei după o întâlnire cu familia lui; înfrânt și lipsit de orice bucurie. Până și ochii-i arătau mai puțin luminoși, bătând înspre gri.

— Ce s-a întâmplat? Remus se ridică, îngrijorat.

— Este teribil, zise Sirius. Foarte, foarte teribil. Abject. Cel mai rău, cel mai inimaginabil... Horific. Se trânti pe pat cu fața în jos.

— E așa de când l-am găsit în subsol, explică James. Numai adjective.

— Adjective superlative, corectă Sirius, înăbușit puțin de pernă.

— Bine, bine, cred că ești doar cam dramatic, oftă James. Își trecu iar degetele prin păr. Va fi chel înainte să împlinească treizeci de ani, se gândi Remus. Vrei să ne zici și, de ce?

Sirius se întoarse pe spate, privind spre baldachin.

— Mă însor.

— Ce?! James și Peter erau la fel de șocați ca și Remus, deci măcar știa că nu era o chestie normală, tipică vrăjitorilor.

— Mi-a zis Narcissa. Dădu din cap, privind în gol. În mod normal, ai mei n-ar fi făcut o uniune până nu eram major, ca în cazul lui Bellatrix, dar Cissy zice că s-au hotărât să mă țină-n frâu.

— Să facă o uniune? James era consternat. Să nu-mi spui că Blackșii încă mai fac căsătorii aranjate?

— Bineînțeles că fac. Sirius oftă profund. Nobilă și Antică et cetera et cetera... Vor să facă logodna vara viitoare. Cică trebuie să-mi "bag mințile-n cap" până atunci. Apoi nunta va fi îndată ce termin la Hogwarts. Mă-ndoiesc că veți fi invitați.

— Asta-i nebunie curată! Este medieval! Este...

— Mama mea, încheie Sirius.

— Ăă, Remus se simți rușinat să întreruptă, dar nu mai putea de curiozitate. Cu cine tre' să te căsătorești?

Sirius se ridică în fund.

— Asta-i cireașa din coada dragonului, nu-i așa? zise, nervos - Asta-i la pièce de résistance a mamei mele - Pronunță franceza într-un accent perfect. Chiar și în cele mai negre furii ale sale, Sirius Black putea articula încă corect.

— Cine?!

— Cissy.

— Ce?!

— Narcissa?!

— Verișoara ta?!

— Narcissa Black?!

Sirius aprobă din cap. Umerii i se lăsară în jos. Privirea retrasă i se întoarse pe față și se întinse înapoi pe pat.

— Aparent vor s-o țină și pe ea în frâu. Andromeda - sora ei, știți, cea normală - e gravidă, după spusele lui Cissy. Vor să se apere de critici, încercând să prevină și mai mult sânge murdar să intre în familie.

— Dar, trebuie să mai fie și alte fete de sânge pur în lume, argumentă James. Și credeam că ea și dubiosul ăla de Malfoy ieșeau împreună?

— Da, ies. Sirius dădu din cap. Și ea e supărată foc de toată treaba, ca și mine, crede-mă. Apropo de a trăi fericiți împreună.

— Și Regulus? întrebă James. Părea să se gândească la o mie de chestii pe minut.

— Ce-i cu el? zise Sirius, cu amărăciune. Crezi, că poate o place el mai mult?

— E chiar frumușică, zise Peter timid. Sirius îi aruncă o privire glacială.

— E verișoara mea, prostănacule.

— Gata, gata, James ridică o mână autoritativ. Nu e nevoie de jigniri, încercăm doar să ajutăm. Remus nu prea știa cum putea Peter să ajute, dar își mușcă limba și-l lăsă pe James să continue. Vorbeam serios, a zis Regulus ceva? Era acolo, nu?

— Nici. Un. Cuvânt. Sirius se încruntă amenințător și nimeni nu-l mai aduse pe fratele său în discuție.

— Bun - deci. James își împinse ochelarii pe nas. Avem până la vară. Și o avem pe Narcissa de partea noastră, dacă vă vine sau nu să credeți. Deci, zic că nu e chiar fără speranță.

— Nu știi ce înseamnă fără speranță până n-ai întâlnit-o pe mama mea, zise Sirius.

— Iar ea nu știe ce e ăla un Ștrengar, zise James hotărât. Domnilor - se uită la fiecare în parte; Remus știa exact ce urma - Avem o nouă misiune.

Chapter Text

"Cum Dumnezeu puteai să te sustragi dintr-o logodnă?" își zise Remus în gând, în timp ce se îndreptă spre pivnițe duminică dimineață. Era singur; Lily îl rugase să verifice încă o dată poțiunea la care lucrau înainte s-o predea a doua zi. Personal, considera că era exces de zel, dar se simțea și vinovat că Evans făcuse mare parte a muncii singură până acum.

Problema lui Sirius îi stăruise în minte toată ziua. James îi însărcinase pe toți să găsească o soluție până de Crăciun, dar Remus nu putea să-și dea seama ce se putea face. Nu se gândise niciodată la logodne, sau căsătorii, sau onoarea de familie până acum. Astea erau toate chestii de adulți. Băieții de treișpe ani cu siguranță nu trebuiau să-și bată capul cu așa ceva. Însă, în cazul ăsta, se gândi luând ultima curbă pe scări în jos, nici cei de doișpe ani n-aveau nicio treabă să-și bată capul cu transformarea în monștri o dată pe lună.

Oftă adânc, deschizând ușa la clasa de poțiuni. Se dezgustă când îl găsi pe Severus Snape deja acolo, învârtind în propria lui poțiune. Ochii li se întâlniră, iar Remus se opri pentru un moment, înainte să-și îndrepte umerii, ridicându-și bărbia și pășind spre cazanul său, alegând să-l ignore pe celălalt băiat.

Dar nu se putu abține să nu observe că poțiunea lui avea o culoare puțin diferită de a lui Snape, ceea ce nu putea fi un semn bun. A lor era de-un albastru intens, regal, mult mai închis decât trebuia. Snape, evident, observase și el.

— Trebuie să-i adaugi mai multă lavandă, zise pe un ton nazal, cu ochii încă atenți asupra ceaunului lui. Cel puțin încă o linguriță.

— Mda, sigur. Remus se încruntă. De parc-aș asculta vreun sfat de-al tău. 

— Doar nu crezi că i-aș strica poțiunea lui Lily, nu? contracară Snape.      

Remus analiză asta. Era adevărat, că în afară de atitudinea sa neplăcută în mod general, singurul lucru pe care-l știau Ștrengarii despre el era, că ar fi făcut aproape orice pentru Lily Evans. I se părea cam ciudat, dar Remus nu era genul să judece pe cineva pentru că era ciudat.

Adăugă niște lavandă și amestecă. Imediat, poțiunea păli într-o nuanță albastru deschis și o aromă minunat de visătoare se ridică deasupra ei. Snape făcu un sunet mulțumit de sine cu limba, și închise capacul la propriul lui ceaun, pregătindu-se să plece.

— Salut Sev! se auzi o voce din ușă. Oh, Remus...

Era Lily. Părea puțin rușinată. Remus se încruntă întrebător.

— Am crezut că am stabilit c-o verific eu în seara asta?

— Ăă, da, așa e... Doar... am vrut s-o verific și eu. Obrajii ei, de obicei palizi, erau acum roșu-aprins.

— Credeai că n-o să apar?

Snape pufni din nas, batjocoritor, în timp ce plecă. Remus se abținu să nu arunce cu lingura după capul lui unsuros. Lily nu observă, traversase deja camera și se uita înspre ceaun.

— Adevărul e, că chiar iei multe detenții, zise diplomatic. Severus o tuli din încăpere. Oh, uau, arată mult mai bine decât azi dimineață. I-ai făcut ceva?

— Am adăugat mai multă lavandă.

— Pe bune? Bravo, arată exact cum trebuie acuma.

— Mda... se frecă la ceafă, privind înspre ușă. Snape nu mai era în raza lor de auz. Da, mi s-a părut doar că mai avea nevoie de niște lavandă.

— Nu mai avem nimic de făcut atunci. Te întorci înapoi în camera de zi?

— Da.

Merseră împreună. Lily era bine dispusă.

— Lucrăm chiar bine împreună, nu? zâmbi spre el. Cel puțin, e o schimbare plăcută față de Sev, tu ești mult mai relaxat.

Remus nu se gândi niciodată la el însuși ca fiind un tip relaxat. Era drăguț din partea ei să zică asta, însă în comparație cu Snape oricine părea mai relaxat.

— Care-i treaba cu voi doi până la urmă? întrebă.

— E prietenul meu cel mai bun, răspunse Lily imediat, de parcă trebuia să se justifice cu asta de fiecare dată. Ne știm de-un car de ani.

— Ah, da.

— Nu e așa rău cum crezi că e, zise privindu-l pieziș. Poate să fie foarte generos. Și comic.

— De ce stă cu Mulciber și toată gloata de sânge-puri, atunci?

— Păi dacă ne bazăm presupunerile despre oameni în funcție de prietenii lor... Lily îl ținti cu privirea foarte intens.  

— Care-i problema cu prietenii mei?! Remus era șocat. Toată lumea îi iubea pe James și Sirius. Lily își dădu ochii peste cap.

— Toți sunt moștenitorii unor case de sânge-puri, da? - își dădu părul roșcat peste umăr - Plus că se dau mari într-una. Potter crede că este un dar de la Dumnezeu și Black e... mă rog, e un Black, nu? Până și eu știu de ei, și m-am născut în familie de încuiați. Bănuiesc că Peter e în regulă, dar e trist cum umblă după ei peste tot.

— Și eu umblu peste tot după ei.

— Da, așa e, îl privi din nou, obraznic.

— Te înșeli despre ei, zise Remus. Adică... bine, ai și dreptate că se dau mari, dar nu sunt numai... Sunt mai mult de atât.

— Păi atunci, trebuie să accepți și tu faptul că Severus e mai mult de atât, nu?

Era mai greu să te cerți cu ea decât cu Sirius. Remus dădu din umeri, neutru. Îi trecu prin cap că Lily s-ar putea să-i ajute cu problema lor actuală. Până la urmă, nunțile și logodnele erau treburi de fete, nu? Cel puțin putea să ofere o perspectivă diferită.

— Evans? zise, îngândurat. Ești chiar isteață...

— Nu zău, mersi frumos.

— Scuze. Adică - ești mai isteață decât mine.

— Mult mai bine.

El îi zâmbi, frecându-și ceafa.

— Ce ai face dacă familia ta te-ar obliga să te măriți cu cineva cu care nu vrei să te măriți?

Ea se încruntă, ca și cum nu se așteptase deloc la asta.  

— Ca o căsătorie aranjată? Credeam că locuiești într-un orfelinat?

— Cămin pentru copii, o corectă. Sunt diferite. Mă rog, nu-i despre mine, e... despre altcineva.

— Ăă... părea confuză, ceea ce nu-i dădu lui Remus mari speranțe. Doamne, adică, nu e ceva ce ar face părinții mei vreodată. Dar dacă ar face-o... Aș fi super furioasă, bineînțeles. Și m-aș simți rănită.

— Rănită? întrebă, nedumerit.

— Păi, da, evident. Părinții tăi ar trebui să te iubească și să-ți dorească numai binele... luând așa o decizie în numele tău ar fi exact opusul.

— Mda, aprobă din cap, deși nu prea înțelegea. Păi, persoana asta ăă... nu prea se înțelege cu părinții.  

— Chiar și-așa, Lily ridică din umeri. Nu înseamnă că nu se simte rănită de asta. Ar trebui să poți avea încredere în oamenii care te-au crescut.

— Oh, ok. Remus nu știa ce să zică despre asta. Avea o senzație oribilă de vârtej în stomac - același sentiment pe care-l avea când era strigat să citească cu voce tare la ore. Lily nu observase. Erau aproape de camera comună acum. 

— Tot nu știu ce aș face, oftă ea. Cam singura variantă ar fi să-i sfidez - pe părinți. Dar aia va crea o groază de probleme... Despre cine e vorba? Haide, spune-mi!

Remus scutură din cap.

— Nu pot. Scuze.

Lily dădu din cap, înțelegând. Remus îi zâmbi. Avea o prezență extrem de liniștitoare.

— Moară-stricată, zise Lily către portret, care se dădu la o parte ca ei să poată intra.

James nu se întorsese de mult de la antrenamentul de quidditch și era încă îmbrăcat în echipamentul roșu. Stătea pe canapea aruncând boabe de fasole de la Zonko's în foc, unde explodau într-o mulțime de mini-artificii colorate. Sirius stătea pe covor sub el, citind o carte despre blesteme pe care o adusese de acasă.

— Toate bune, Lupin? James îi zâmbea. Remus o salută pe Lily din cap și porni spre prietenii săi. Roșcata se duse direct sus pe scări înspre camera fetelor.

— Ne-ai părăsit pentru Evans, așa-i? îl întrebă James, cu un surâs pe buze.

— Poțiuni, răspunse Remus.

— Aha. Deci, sunteți prieteni acum?

— Oarecum. Remus ridică din umeri. E de treabă. Vă urăște pe voi doi în schimb.

— Ce?! se ridicară amândoi, părând jigniți.

— Dar toată lumea ne place! zise Sirius. Suntem năzdrăvani adorabili!

— Crede că vă dați în spectacol.   

James răsuflă dramatic.

— Cum își permite! Va trebui s-o cucerim de partea noastră!

— De ce să ne chinuim. Sirius se întoarse înapoi la cartea sa. E prietenă cu Smiorcăius, evident n-are gusturi bune.

— Chiar a zis asta? James îl întrebă pe Remus. El aprobă din cap.

— A zis că ai impresia că ești darul lui Dumnezeu.

— Ce înseamnă as-

— E o expresie încuiată, explică Remus. Înseamnă că crede că ești un îngâmfat.

— Crede așa ceva?

— Păi, Remus îl privi în ochi. Cam ești, sincer să fiu.

James începu să râdă. Remus se așeză lângă el, luând un pumn de boabe Zonko's, le aruncă în foc, una câte una. El și James făcură repede un joc din asta, căutând să vadă cine putea crea cele mai mari explozii lovind jarul în modul potrivit.

— Am uitat să zic, spuse James odată ce se goli punga de boabe. Am primit o bufniță de la tata azi - a vorbit cu McGonagall și a obținut aprobarea să te primim la noi de Crăciun.

— Poftim? Pe bune?! Remus era fascinat. De ce ar dori un adult care nu-l cunoscuse niciodată să intervină pentru el? Își făcu o notă mentală să nu mai subestimeze niciodată puterea voinței lui James.

— Da, deși nu crede că te poate lua și peste vară. Îmi pare rău.

Remus își scutură capul, mut. Ar trebui să zică mersi, dar abia dacă știa cum.

— Acuma mai rămâi doar tu, prietene. James îl împinse pe Sirius cu piciorul. Ai rezolvat-o cu mama ta? Spune-i că mergi din nou la Pettigrew.

— Nu-mi bat capul, răspunse Sirius, citind mai departe. O să merg direct la tine fără să le zic nimic.

Sirius nu ținea legătura cu ai lui mai deloc, dar de când cu treaba cu Narcissa le ignorase bufnițele cu totul. Remus nu era sigur că tăcerea era cel mai bun mod în care ar putea să-și exprime Sirius nemulțumirea, dar cum tocmai îi reamintise Lily, Remus știa foarte puțin despre familii.

— Mamei n-o să-i placă. James își mușcă buza.

— Nu-i spune, atunci. Sirius întoarse pagina.

James și Remus se uitară unul la celălalt. Trebuiau să facă ceva în legătură cu logodna cât mai curând; gândul că Sirius va rămâne în starea aia încă cinci ani era unul foarte mohorât.  

Chapter Text

Expresul de Hogwarts părăsi stația din Hogsmeade sâmbătă, în data de șaisprezece decembrie de acel Crăciun, însemnând că odată ce trecea luna plină, James, Sirius și Remus trebuiau să-și găsească altă modalitate de transport pentru a ajunge acasă la familia Potter.

McGonagall, după ce-l certă pe Remus să nu mai lase alți elevi să-i afle secretul, simpatiză cu dorințele Ștrengarilor și le dădu voie să folosească conexiunea ei Floo din birou, "doar de data asta". Pe Remus nu-l deranjă dojana așa de mult, dar era terifiat să folosească rețeaua Floo pentru prima oară. Auzise tot felul de povești horror de la alți elevi și nu-l ajuta nici faptul că-i era greață câteva zile bune după luna plină.

Sirius primi o Urlătoare în fiecare dimineață începând cu data de șaișpe, care-i ordonă să vină acasă îndată, dar el doar aruncă plicurile vișinii în șemineu, urletele Walpurgei Black răsunând pe horn în sus. James era evident foarte tulburat de acest comportament, dar nu spuse nimic. Sirius era mereu pregătit de-o ceartă în ultimul timp, și era mai bine să te ții deoparte. Din nefericire, când se apropie luna plină, Remus începu și el să aibă un fitil foarte scurt. Cei doi băieți se ciondăneau din orice și din nimic, iar săracul James fu nevoit să intervină de mai multe ori între ei doi.

— Răspunde-i, pentru numele lui Dumnezeu, mârâi Remus din pat în dimineața de douăzeci decembrie, aruncând cu o pernă după Sirius. Fusese trezit devreme de o Urlătoare a treia dimineață la rând.

— DACĂ CREZI CĂ POȚI FUGI DE DREPTUL TĂU PRIN NAȘTERE ÎNTR-AȘA O MANIERĂ LAȘĂ, ATUNCI STAI SĂ VEZI CE TE AȘTEAPTĂ! țipă scrisoarea, răsunând prin turnul Gryffindor ca un strigoi.

— Nu te băga, Lupin. Sirius îi aruncă perna înapoi.

— Cum să nu mă bag când apare în dormitorul nostru în fiecare dimineață?! se răsti Remus, ridicându-se.

— Îmi pare așa de rău că te deranjez! răspunse Sirius, plin de sarcasm. Arăta rău, de parcă nu dormise bine deloc, dar Remus era într-o pasă mult prea proastă ca să-i pese și transformarea era la doar câteva ore distanță.

— Ce-ar fi să nu te mai comporți ca un răzgâiat pentru cinci minute?! se răsti. Ești al dracului de egoist.

— Nu o rog eu să mi le trimită! Măcar eu chiar primesc ceva în poștă, măcar cuiva îi pasă suficient de mine să-

Remus se aruncă asupra lui Sirius și începu să-l caftească cât de tare putu, spumegând de furie.

— TACI. DIN. GURĂ. Urlă, trăgându-i lui Sirius un pumn destul de decent în obrazul stâng. Sirius, deși foarte expert în insulte caustice, nu prea era un mare bătăuș. Gâfâi și încercă să îl împingă pe Remus la o parte, până la urmă luându-și bagheta în mână.

— Mordeo! strigă, țintind spre fața lui Remus. Remus îi dădu drumul brusc, rostogolindu-se pe spate în pat, ținându-se cu mâna de frunte. O senzație oribilă de pișcătură radie din locul unde îl blestemă Sirius.

— Muistule! urlă, simțindu-și fața cum se strângea și se umfla.

— Ți-o meriți!

— Sirius! James se ridicase din pat prea târziu. L-ai blestemat?! Pe bune, chiar l-ai blestemat?!

Sirius privea spre el foarte îndoielnic.

— El a început-o!

— Nici măcar nu avea bagheta la el!

Remus coborî din pat și se uită la fața lui în oglinda de pe dulap. Arăta de parcă s-ar fi rostogolit cu fața printr-un tufiș de urzici. Pielea îi era roșie și lucioasă, întinzându-se și umflându-se într-un ritm alarmant.

— Doare? întrebă James, cu o voce nesigură. Remus scutură din cap, deși durea - foarte tare.

— Mă duc în aripa spitalului. Nu veni cu mine, lătră, văzându-l pe James că-și trăgea halatul pe el. În timp ce mărșălui afară din cameră, încă în pijamale, îl auzi pe James mormăind:

— Să ataci pe cineva neînarmat este al naibii de josnic, Black.

***

Madam Pomfrey îl vindecă repede folosind contra-blestemul, dar era foarte supărată.

— Care a făcut-o? îl întrebă. Dacă a fost Potter sau Black atunci vreau să știu - i-am zis Minervei că e o idee proastă să te lase să pleci de Crăciun. 

— De ce să nu plec? întrebă Remus, scandalizat. Sirius merge!

— Domnul Black nu are limitările tale.

— Dar mergem abia mâine, fix după luna plină, vor fi cel mai în siguranță-

— Mă gândesc la sănătatea ta, Remus! Ești foarte fragil-

— Nu sunt fragil! Remus spumega.

— Sigur că nu, dragule, zise ea fără să-l asculte cu adevărat. Acuma, stai aici cuminte un pic, bine? Ai mâncat micul-dejun?

Madam Pomfrey îl obligă să stea în aripa spitalului toată ziua, în pijamale. Medi-vrăjitoarea lucrase la o nouă poțiune, care spera să-i facă transformarea mai ușoară. Îl lăsă să-i împrumute niște cărți, deci nu era așa rău, dar tot se simțea ca un invalid. Fața încă îl gâdila de la blestemul lui Sirius, deși inflamația scăzuse semnificativ. S-ar putea să fie un blestem bun de folosit pe Snape, se gândi să țină minte să-l întrebe pe Sirius exact cum îl făcuse.

Pe la ora unu, chiar după prânz, James și Sirius veniră să-l vadă. Madam Pomfrey îi dojeni una bună, mai întâi.

— Să-ți blestemi propriul coleg de casă! Să-ți blestemi colegul de dormitor, fir-ar să fie! În vremea mea ați fi primit o cravașă pe spinare! Iar profesoara McGonagall m-a informat că sunteți conștienți de circumstanțele lui speciale! M-aș fi așteptat să aveți mai multă minte!

James își ceru iertare de nenumărate ori și Sirius, care abia dacă mai tresărea la dojenile obscene ale mamei sale, își lăsă capul în jos părând absolut rușinat. În final, Remus bănui că asta fusese suficient s-o satisfacă pe asistenta școlii, care îi lăsă până la urmă să intre să-l vadă. Stăteau la capătul patului ca niște bocitoare, abia privindu-l în ochi.

— Ne pare foarte rău, Remus, începu James. Remus își lovi limba de cerul gurii.

— Tu n-ai făcut nimic.

James îl lovi cu piciorul pe Sirius, care privi în sus.

—Mie-mi pare chiar foarte rău, Remus. Avea o vânătaie închisă la culoare sus pe obrazul stâng și ochii îi sticleau prea tare, Remus se întrebă dacă Sirius a plâns din cauza asta. Gândul îl făcu să se simtă ciudat. Își scutură capul, supărarea trecându-i brusc.

— Eu am început-o. Iartă-mă că te-am lovit.

— Scuze de Urlătoare.

— Îmi pare rău că mama ta e de coșmar.

— Îmi pare rău că ești un vârcolac.

Amândoi au râs și totul era iertat.

— O să te lase să ieși acuma? întrebă James. Mai sunt câteva ore până iese luna.

Remus scutură din cap.

— Nu, vrea să testeze nu știu ce poțiune nouă.

— Nu știam că există un leac!

— Nu există, zise Remus repede. Asta-i doar... cred că e ca să aline puțin... știți voi, transformarea.

Ambii îl priviră nedumeriți. Se fâstâci puțin, incomod.

— Ca un fel de analgezic, cred. Alea încuiate nu funcționează.

— Te doare, atunci? întrebă Sirius, cu capul într-o parte. Acum că trecu furtuna, se întoarse la a-l privi pe Remus ca pe un specimen interesant.

— Păi, da. Fruntea lui Remus se încreți. Crezuse că știau mai multe decât el, fiindcă crescuseră în lumea magică, așa că era surprins că nu știau nimic despre durere. Pentru mult timp, durerea fusese tot ceea ce știuse.

Spre surprinderea și bucuria lui, James și Sirius aleseseră să rămână în aripa spitalului cu Remus pentru restul după-amiezii. Se jucară câteva ture gălăgioase de Snap Exploziv, până le spuse Madam Pomfrey foarte serios să lase gălăgia, așa că trecură la un joc cu bile de sticlă. În timp ce se apropie seara, aleseseră să nu plece jos la masă, mâncând în schimb aceeași mâncare de spital ca el.

Nu era mare lucru pentru ei - James și Sirius o tratară ca pe o după-amiază oarecare; patul de spital era doar o extensie a dormitorului lor. Însă pentru Remus însemna totul - era timpul pe care altfel l-ar fi petrecut anxios și de unul singur. Era cel mai apropiat lucru de o familie, pe care și-l putea imagina.

McGonagall veni și îi fugări afară până la urmă, pregătită să-l conducă pe Remus spre cocioabă. Merse calm, cu un zâmbet ușor pe buze, râsetele încă răsunându-i în urechi. Poțiunea analgezică a lui Madam Pomfrey nu avu niciun efect - dar, cu toate astea, lui Remus i se păru transformarea puțin mai tolerabilă.

***

James și Sirius ajunseră dimineața la prima oră. Remus moțăia în pat, fiind adus înapoi în castel la răsărit. Îl durea fața și știa că nu mai era de la blestem. Madam Pomfrey îi lăsă o oglindă de mână pe noptieră, cu fața în jos, dar fusese prea obosit să se uite. Fu trezit de o tragere ascuțită de aer în piept, care veni ori de la James ori de la Sirius, nu era sigur de la cine. Când își deschise ochii își rearanjaseră amândoi expresiile într-una de veselie stoică.

— Totu-n regulă, prietene? zise James, cu jumătate de zâmbet, ca și cum s-ar adresa unui copil.

— Da, cârâi Remus, ridicându-se în fund. Trebuia să fie destul de rău. Ridică oglinda grea și o întoarse pe față. Ah.

Tăietura părea deja pe jumătate vindecată, mulțumită îngrijirilor lui Pomfrey, dar tot era un șoc. Crusta era aspră și neagră, mărginită de piele sensibilă și roșie. Se întindea de la colțul interior al ochiului, în sus peste piramida nazală și diagonal în jos înspre centrul celuilalt obraz. Nu-și amintea multe, dar părea că aproape își sfâșiase fața în două.

— Fața mea frumoasă, zise încet, încercând să sune sarcastic, dar simțindu-se cumplit. Acum toată lumea va ști. Până acum reușise să-și ascundă cele mai rele cicatrici sub robe, dar acum își dădu seama că fusese doar o chestiune de timp până când avea să-l părăsească norocul în această privință.

— Nu-i așa rău, zise James repede. Se va vindeca super repede, pun pariu...

— Cum ai- începu Sirius, dar fu întrerupt de Madam Pomfrey care veni val-vârtej înspre ei.

— Iar v-ați întors! Făcură un pas în spate, rapid, ca și cum erau înspăimântați de ea, arătându-i un respect pe care nu-l arătau niciodată lui McGonagall. Asistenta trase perdeaua în jurul patului lui Remus, închizându-le-o în nas.

— Ah, ai apucat să arunci o privire, nu? i se adresă lui Remus acum, într-un ton mult mai blând. Știu că arată rău, dar va păli ca toate celelalte. Abia o s-o mai observi de Anul Nou.

Remus nu prea o credea - chiar și cele mai vechi cicatrici erau încă foarte sesizabile. Ea se uită mai îndeaproape, apoi îi aplică un unguent transparent peste tăietură.

— Ia asta cu tine, îl instrui, înmânându-i borcanul. Îl aplici în fiecare dimineață și seară. Te mai doare încă?

El scutură din cap. Ea țâțâi din buze, sceptică.

— Bine, chiar și așa. O să te mănânce puțin în timp ce se vindecă. Poate ar trebui să încercăm să-ți tăiem unghiile luna viitoare? Deși bănuiesc că ghearele ies, oricum - oftă, părând frustrată - Înseamnă că fața ta era încă iritată chiar și după ce am scăzut inflamația.

— Nu-i nimic. Remus încercă s-o liniștească. Era extrem de conștient de prietenii lui de partea cealaltă a perdelei și voia s-o facă să plece. Pot să plec acum? Mă simt bine.

— N-ai vrea să mai dormi puțin?

— Nu. Își scutură capul vehement. Mi-e foame - vreau să merg jos la micul-dejun. Știa că asta va funcționa; era într-una cu gura pe el să-l facă să mănânce mai mult.

— Bine... atunci. Du-te și îmbracă-te și poți să-i dai bice.

Sirius fu foarte tăcut în timpul micului-dejun, lăsându-i pe James și pe Remus să facă conversație - ceva cu ce niciunul din ei nu era obișnuit de unul singur. Odată hrăniți, merseră sus să-și facă bagajele pentru că Sirius și Remus o lăsaseră pe ultimul moment. James, frustrat de lipsa lor de previziune, mărșălui spre biroul lui McGonagall să vadă dacă totul era pregătit pentru plecare, lăsându-i în treaba lor.

Remus își împachetă câteva lucruri - nu le luase celorlați cadouri și îi obligă și pe ceilalți să-i promită că nu îi luau nici ei nimic la rândul lor. Nu era corect. Matroana trimisese în avans un pachețel mic, măcar atât. Aruncă niște haine în bagaj - ceilalți probabil purtau robe acasă, dar singura robă pe care o avea Remus era uniforma lui de școală (și nu era oricum convins că era a lui cu adevărat, sau dacă era doar de împrumut), așa că își luă doar hainele încuiate.

Gata împachetat, Remus se întoarse să-l găsească pe Sirius stând fix în spatele lui, arătând și mai rău decât cu o zi înainte.

— Ce-i? întrebă Remus, tresărind.

— E vina mea, răspunse Sirius, vocea lui fără nicio inflexiune. Am auzit-o pe Pomfrey zicând asta.

— Poftim?

— Fața ta... Eu ți-am blestemat-o, apoi când te-ai transformat ți-ai zgâriat-o...

— Oh. Remus își ridică degetele înspre față, jenat. Sirius privi în altă parte.

— Nu-i chiar vina ta, zise Remus, stânjenit. Adică, mă zgârii peste tot, oricum. Era imposibil să nu se întâmple și pe față, până la urmă.

— De ce o faci?

Sirius îl mai întrebase asta o dată, când se uitase la vechile lui cicatrici. De data asta Remus putea să-și dea seama că înțelegea cu adevărat ce întreabă. Dar Remus tot nu avea un răspuns.

— Nu știu. Nu-mi amintesc.

— Nu-ți amintești absolut nimic?

— Nu prea. Știu doar că mi-e foame într-una - de parcă am fost flămânzit toată viața. Și furios.

— De ce ești furios?

Remus scutură din cap.

— Pur și simplu-s furios.

— Îmi pare așa de rău, Remus. Sirius părea din nou trist. Remus nu mai putea să suporte.

— Of, las-o baltă, zise pe jumătate glumind. N-ai sta pe gânduri înainte să-i blestemi pe James sau pe Peter.

— Da, dar tu ești...

— N-o zi. Îi fusese frică că se va întâmpla asta. Te rog nu mă trata ca pe un bolnav, sau diferit, sau așa. E o singură noapte pe lună. Dacă eu îți trag un pumn, tu ai dreptul să mă blestemi, bine? 

Sirius părea că ar vrea să râdă.

— Vrei să zici că plănuiești să-mi mai tragi un pumn?

Remus aruncă cu o șosetă în el.

— Dacă nu faci ceva cu nenorocitele alea de Urlători, poate că da.

***

Călătoria cu pulbere Floo era floare la ureche în comparație cu senzația elongării spinării sale în fiecare lună, iar Remus nu prea înțelegea ce era așa mare scofală. Fu al doilea care ieși din șemineu în antreul Potterilor, după James. Curățându-și funinginea de pe umeri, păși repede de pe covorul din vatră ca să-i facă loc lui Sirius și privi cum James fu tras într-o îmbrățișare mărinimoasă de ambii lui părinți.

Domnul și doamna Potter erau mult mai în vârstă decât își imaginase Remus, dar ambii aveau fețe primitoare și vesele care împărțeau trăsături familiare cu fiul lor. Părul domnului Potter era alb ca zăpada, dar stătea țeapăn în toate direcțiile exact ca al lui James. Doamna Potter avea zâmbetul lui cuceritor și ochii lui calzi și căprui. Ambii îl îmbrățișară și pe Sirius, în timp ce Remus se dădu înapoi, simțindu-se teribil de nelalocul lui.

În final, doamna Potter își întoarse zâmbetul însorit spre el. Din fericire, nu îl luă și pe el în brațe, intuind poate că nu se simțea confortabil. Doar îl salută înclinându-și capul ușor.

— Bună Remus, am auzit atâtea despre tine, mă bucur foarte tare să petrecem Crăciunul împreună.

Remus zâmbi înapoi timid, dar nu putu să zică nimic. Nu conta; James și Sirius turuiau la greu cu domnul Potter, care părea să fie el însuși ca un școlar, ochii sclipindu-i cu ghidușie.

Sufrageria - Remus bănuia că era sufrageria, fiindcă avea trei canapele în ea - era cea mai mare pe care o văzuse vreodată, cu ferestre largi și înalte care lăsau să intre lumina plăpândă de iarnă și să se reverse pe parchetul lustruit, de lemn. Un pom de Crăciun gigantic stătea într-un colț, strălucind de la praful argintiu și înconjurat de un munte de cadouri împachetate colorat.

Ghirlande de hârtie și panglici erau atârnate de tavan și de-a lungul ramelor cu poze, și chiar și portretele magice își decoraseră ramele cu lumini fermecate. În timp ce au fost conduși prin casă, ("Fleamont, te rog frumos, lasă băieții să-și pună bagajele jos înainte să plănuiești ce știu sigur că urmează să plănuiești") descoperi că fiecare cameră, chiar și holurile, fuseseră decorate cu luminițe și beteală și mii și mii de felicitări festive. Potterii trebuiau să fie într-adevăr niște vrăjitori bine-cunoscuți. Cu siguranță, erau foarte bogați - scara interioară de mahon continua în sus încă trei etaje.

Dormitorul lui James era suficient de mare pentru toți trei - mai mare decât dormitorul de la Hogwarts, cu un pat king-size cu baldachin, dar Remus fu surprins să afle că mai erau patru dormitoare la fel de mari care erau neocupate. Sirius și-l alesese deja pe cel de lângă camera lui James, așa că Remus își puse bagajul în cea de-a treia cameră, întrebându-se cum va fi să doarmă singur pentru prima dată.

— Haideți, băieți! strigă domnul Potter cu voce tare în sus pe scări. A nins toată după-amiaza și am pregătit toboganele!

Chapter Text

Remus crezuse că nimic nu putea fi mai bun decât Crăciunul la Hogwarts, care era (literalmente) magic. Crăciunul la familia Potter, însă, era o cu totul altă experiență care părea numai să devină tot mai bună.

Mai întâi se dăduseră pe toboganele de zăpadă în grădina din spatele casei - deși la peste două sute de hectare, nimeni nu-i mai putea spune grădină. Peter, care locuia puțin mai jos în satul principal, ieși să li se alăture îndată ce auzi că ajunseră, și avură o după-masă extrem de gălăgioasă și violentă, fugărindu-se pe dealuri și jucându-se de-a războiul cu bulgări drept muniție. Chiar și domnul Potter li se alătură; sprinten pentru vârsta lui și cu un avantaj considerabil putând să folosească magie.

Doamna Potter îi strigă la masa de prânz și îi obligă să se schimbe de hainele înghețate și ude. Stătură lângă șemineu, încălziți și uscați, mâncând tartine rumenite fierbinți, unse cu unt bogat și galben. După-amiaza au vrut să iasă din nou, dar domnul Potter merse să se întindă și doamna Potter nu dorea să-i lase afară când se înnopta. În schimb o ajutară să decoreze tortul enorm de Crăciun cu glazură albă regală, și figurine minuscule magice, apoi să împacheteze cadouri pentru vecini și pentru elfii de casă.

— Noi nu luăm niciodată nimic pentru elful casei, zise Sirius ca fapt divers, degetele lipindu-i-se fără speranță în niște scoci vrăjit. Bine, Kreacher e oricum un tăntălău capricios; mă-ndoiesc că ar vrea ceva.

— Mi se pare că primesc cadouri cât timp sunt comestibile, răspunse doamna Potter, zâmbind. Bineînțeles fără haine, asta numai îi supără.

— Spune-i mamei mele ce le fac ai tăi elfilor, Sirius. James zâmbea, lipindu-i mâinile prietenului său și mai tare. Sirius râse puțin.

— Le montează capetele ca pe trofee, zise Sirius. Odată ce au murit. Cel puțin, cred că așteptăm până mor... Kreacher este singurul elf pe care mi-l amintesc.

— Ferească, zise doamna Potter. Am sperat ca această tradiție să fi dispărut. 

— Nu și la familia Black, oftă Sirius. Remus putea să-și dea seama că se gândea din nou la logodnă.

— Faci o treabă foarte bună acolo, Remus, observă doamna Potter, privind spre cartea pe care o împacheta pentru doamna Pettigrew. Nu precum, alți băieți neastâmpărați pe care aș putea să-i menționez... Își întoarse privirea serioasă asupra fiului ei și a prietenului lui cel mai bun, care acum încerca să le lipească, lui și lui James, mâinile de masă.

Remus îi zâmbi, politicos, simțind cum i se strânge pielea de la tăietura proaspătă de pe față. În continuare nu spusese încă nimic niciunuia dintre părinții lui James. I se spusese întotdeauna să fie văzut, dar nu auzit în jurul oamenilor mari - și nu mai fusese niciodată în casa unui prieten. Prin contrast, Sirius era complet în largul lui, Remus nu-l văzuse niciodată mai fericit. O îndrăgea pe doamna Potter de parcă ar fi fost propria lui mamă - asta dacă i-ar fi plăcut de propria lui mamă, bineînțeles.  

Remus căscă, mai tare decât ar fi vrut, încercând să se ascundă după mâini, pitindu-și capul rușinat. Dormise doar câteva ore în dimineața de după luna plină, și după-masa plină de manevrele cu bulgari îl lăsă extenuat.

— Mai bine te-ai duce sus la somn scumpule, zise doamna Potter, ignorând faptul că era abia trei după-masa. Remus se întrebă dacă James le spusese părinților lui despre el - trebuie să fi știut, McGonagall nu l-ar fi lăsat să vină altfel.

— Hai că ești în regulă, nu-i așa Lupin? încercă să-l convingă Sirius. Peter se întoarce imediat și putem să ieșim din nou afară.

Remus clipi către el, apoi către James pentru ajutor.

— Lasă-l în pace Sirius, îl dojeni doamna Potter. Săracul băiat e mort de somn. Haide, scumpule, du-te la culcare.

 Remus se ridică de la masa din bucătărie recunoscător și se porni spre dormitor. În timp ce se schimba în pijamale nu se putu abține să nu furișeze o privire către chipul său în oglindă, acum că era singur de-a binelea. Poate că era din cauză că fusese afară în frig, dar cicatricea arăta mai rău decât de dimineață, contrastul era mai aspru cu pielea sa palidă. Avea să-l surprindă fața lui de fiecare dată, de acum încolo? Se va întrezări în oglinzi sau pe-o suprafață lucioasă și va tresări? Se vor speria ceilalți oameni de el acum?

Se auzi un ciocănit ușor la ușă, chiar când urma să-și dea cu unguentul de la Madam Pomfrey. Era Sirius, Remus îi simți mirosul înainte să bată la ușă.

— Ești bine? Băiatul brunet se furișă înăuntru, vorbind într-o voce joasă. Ținea o cupă de cositor în mână. Mama lui James ți-a trimis asta. E o poțiune de vindecare, cred.

— Oh, mersi. Remus aprobă din cap, obosit. Sirius i-o lăsă pe noptieră.

— Ești ok?

— Da, doar obosit, prietene.

— Am fost cumva prea... știi tu, duri sau ceva?

— Nu! zise Remus foarte ferm, sunând probabil mai supărat decât dorise. N-are nimic de-a face cu voi doi, e doar faptul că am stat treaz toată noaptea urlând ca disperatu' la lună, încercând să-mi smulg fața jos. Sunt obosit.

Remus trebui să se așeze, efortul izbucnirii îl ameți.

— Scuze, zise Sirius, și mai tăcut. Era a doua oară când își cerea scuze în acea zi, și Remus ura cum suna.

— Te las, zise închizând ușa.

Remus nu putea să-și bată capul cu sentimentele rănite ale lui Sirius. Mânji niște unguent pe rană, apoi adulmecă cupa trimisă de doamna Potter. Recunoștea că o băuse cândva la Hogwarts și că-i provoca somn instantaneu. Urcându-se în pat, o dădu pe gât și închise ochii.

***

Puținele zile rămase până la Crăciun trecură repede, iar Remus putu să experimenteze pentru prima oară viața de familie. Domnul și doamna Potter trebuiau să fie părinții perfecți - erau buni și siguri pe ei, tot timpul zâmbitori și cu chef de distracție. Remus nu a știut că adulții puteau fi așa. Nu a știut că oamenii puteau crește într-un astfel de mediu. Era mai clar ca niciodată de ce era James așa cum era - pe atât de plin de iubire și încredere oarbă pe cât era Remus plin de furie. Era de asemenea evident, de ce era Sirius așa de atras de familia asta. Avea o poftă nesățioasă de iubire, iar Potterii aveau o rezervă nesfârșită.

Cei patru băieți hoinăriră pe toate dealurile din jur în zăpadă, înfofoliți în fularele, căciulile și mănușile lor călduroase Gryffindor. Seara se jucau cărți, o ajutau pe doamna Potter să pregătească cina și îl ascultau pe domnul Potter povestind povești de groază în jurul căminului. Făcură pateuri cu carne tocată și ghirlande, construiră vrăjitori de zăpadă și igluuri, și dormiră așa de adânc în paturile lor noaptea că nici măcar o Urlătoare nu i-ar fi putut scula din somn.

Din păcate, nu era să dureze. Deși Blackșii nu mai trimiseseră Urlători, nu își uitaseră fiul rătăcitor și încercară un nou tertip în Ajunul Crăciunului, cu consecințe devastatoare pentru Ștrengari. 

Beau bere cu caimac caldă pe covorul din fața vetrei. James și Sirius se jucau bile, foarte gălăgios, și domnul Potter îl învăța pe Remus să joace șah. Bătrânul fusese șocat să afle că Remus nu știa să joace, iar Remus fusese surprins să-și dea seama că într-adevăr îi plăcea jocul. Toată încăperea se simțea călduroasă și sigură, cu draperiile grele trase împotriva frigului și a întunericului, luminițele din bradul de Crăciun strălucind ușor și focul pârâind lângă ei. Ceasul tocmai bătu ora nouă iar doamna Potter vru să-i trimită pe toți la culcare când se auzi un trosc! puternic în afara ferestrei.

Domnul și doamna Potter împărtășiră o privire rapidă, iar Remus își ciuli urechile ca un câine. Un miros de magie uzată pătrunse aerul, ca pâinea arsă. Ceva negru și grețos. Se auzi un ciocănit sec și ferm la ușă.

— Nu așteptăm pe nimeni, nu-i așa Effie? domnul Potter se încruntă ușor spre soția sa. Ea scutură din cap și ambii ascultară.

Elful familiei Potter, Gully, alergă spre ușa de la intrare să răspundă. Se auziră voci formale în hol, apoi Gully veni grăbit înapoi.

— Oh, domnule Potter, doamna Potter, a venit după domnișorul Black, îmi spune că e mama dânsului! Le-am spus să aștepte acolo după dumneavoastră. Elful își frământă mâinile neliniștit, evident foarte confuz de această turnură de situație.

Sirius și James se priviră reciproc. Fața lui Sirius era albă - arăta de parcă i se făcea rău.

— N-ar îndrăzni... șopti el.

Domnul Potter era deja în picioare și afară din cameră. Se auzeau voci ridicate pe coridor acum - Remus recunoscu tonul ascuțit al doamnei Black din scrisorile ei oribile.

— Sirius dragule, zise doamna Potter cu blândețe. Ți-au dat părinții tăi voie să ne vizitezi? El se uită în pământ. Ea țâțâi cu limba de cerul gurii.

— Of, dragule, zise cu o voce foarte tristă.

— Nu-l lăsa să plece, mamă! James se ridică în picioare. Îi urăște!

— Sunt părinții lui, James.

— Sirius! îl chemă domnul Potter din hol.

Sirius se ridică, la fel și James. Remus nu voia să se ridice, voia să stea lângă foc unde fuseseră așa de fericiți cu câteva clipe în urmă. Dar doamna Potter se ridicase și ea, iar ăsta era unul din acele momente când Ștrengarii trebuiau să facă front comun, oricât de înfricoșătoare era mama lui Sirius.

Se adunară toți în hol. Remus o mai văzuse pe doamna Black o singură dată, când urcară pentru prima oară în Expresul de Hogwarts. Pe atunci crezuse doar că părea foarte severă și că semăna cu Sirius. Încă părea severă - părul era întins pe spate și ridicat într-un coc înalt care se încovoia ca un șarpe pe creștetul ei, fixat cu o agrafă de smarald. Ochii îi erau închiși, nu așa albaștri ca ai lui Sirius, dar avea acea structură osoasă Black și privirea aceea superioară. Era mai scundă decât domnul Potter și cu toate astea reușea să-l privească de parcă era o mizerie pe talpa cizmei ei. Privirea i se înteți când îi văzu pe James și Remus.

— Sirius, zise ostil, mijindu-și ochii la fiul ei cel mare. Vei veni cu mine îndată. Kreacher! Pocni din degete, iar un elf de casă bătrân și sfrijit apăru de după robele ei. Du-te sus și adu lucrurile domnișorului Black. Elful se-nclină adânc, sărutându-i vârfurile de argint ale ghetelor doamnei Black, grăbindu-se pe scări în sus.

— Bună seara, Walpurga, zise doamna Potter amabil, de parcă nu era nicio tensiune între ei. Pot să-ți ofer ceva de băut? Tocmai urma să mâncăm niște pateuri, nu-i așa băieți?

Doamna Black o ignoră, privind direct spre Sirius.

— Ia-ți pelerina. Plecăm acum.

— Dar mamă, eu-

— Să nu îndrăznești să scoți un cuvânt, zise pe un ton aspru, cu ochii bulbucați.  

Remus voia să fugă, era de o sută de ori mai rea decât matroana. Era mai oribilă decât Bellatrix sau Snape sau oricare altă persoană oribilă pe care o cunoscuse vreodată. Gândul de a-l lăsa pe Sirius să plece cu ea îi întorcea stomacul pe dos. Domnul și doamna Potter păreau să sufere aceeași criză.

— Walpurga, de ce să nu-l lași să rămână? încercă doamna Potter. Știu că a fost puțin cam neastâmpărat, dar nu a făcut nimănui niciun rău. Poate să stea de prânz și să-l trimitem mâine înainte de cină înapoi. Au avut toți așa un timp frumos împreună.

Doamna Black scoase un râset scurt și strident, de parcă bucuria fiului ei era ultima ei grijă. Îl privi pe James, ochii ei catalogând părul lui catastrofal, apoi pe Remus, privind lung la noua lui cicatrice. Remus își băgă ochii-n pământ, terifiat. Va ști. Va ști imediat.

Kreacher se bălăbăni înapoi pe scări în jos, urmat de Gully care părea foarte ofensat. Cufărul lui Sirius plutea în spatele amândurora, aparent împachetat și gata să fie transportat. Walpurga se întoarse.

— Vino, Sirius.

— Nu, zise el încet dar hotărât. Remus vru să-i spună să tacă din gură, nu putea să-și dea seama în ce belea era?! Dar Sirius își încleștă pumnii, uitându-se la mama lui. Vreau să stau aici, cu familia Potter. Nu mă poți obliga-

— SILENCIO! Walpurga se răsuci, împungându-și bagheta spre Sirius. El se opri îndată din vorbit - deși fără să vrea. Își deschise, apoi își închise gura de câteva ori fără să poată scoate niciun sunet. Îi furase vocea.

— Walpurga, zău! domnul Potter răsuflă șocat, în timp ce doamna Potter scoase un mic țipăt și îngenunche lângă Sirius, punându-și protectiv mâinile în jurul lui. Este doar un băiețel!

— Este fiul meu, zise Walpurga satisfăcută, cuțitându-l pe domnul Potter cu privirea. Și este moștenitorul celei mai stimabile case din Marea Britanie. Își va învăța locul. Vino, Sirius.  

Sirius arăta complet învins, gura îi era așezată într-o linie dreaptă de resemnare. O îmbrățișă pe doamna Potter înapoi, apoi se înlătură de lângă ea. Le făcu cu mâna lui James și Remus înainte să-și urmeze mama pe ușă afară.

Toți patru stătură în liniște după ce se trânti ușa de la intrare. Remus se întreba dacă James se simțea la fel de rușinat ca el - oare ar fi trebuit să-și susțină prietenul în vreun fel? Ce i se va întâmpla acum? Domnul Potter părea furios.

— Cum să folosească o vrajă de amuțire pe fiul ei! Pe un vrăjitor minor! Este imoral!

— Face mai rău de atât, zise James încet. Remus aprobă din cap, simțindu-se de parcă cineva îi luase propriul său grai.

— Va trebui să facem casa nelocalizabilă, Fleamont, zise doamna Potter imediat. Fă în așa fel încât să nu putem fi găsiți - ai zis că te gândești, după ultimele alegeri. N-o mai vreau pe femeia aia oribilă în casa mea niciodată.

Domnul Potter aprobă din cap, îngrijorat.

— O să mă ocup în noul an. Alastor Moody îmi e dator.

— Este ora de culcare, băieți, zise doamna Potter cu o voce tremurândă. Încercați să nu vă faceți prea multe griji. Îl îmbrățișă pe James, ceva de speriat, pupându-i ambii obraji. Remus încercă s-o evite dar îl prinse și pe el, luându-l într-o îmbrățișare strânsă. Mirosea a portocale și cuișoare.

***

— Psst, Remus.

Remus tocmai se spălase pe dinți și se îndrepta spre camera lui când James își miji capul afară pe ușă și îl trase în dormitorul lui. Îngenuncheară pe pat împreună. James scoase o foaie din buzunarul pijamalei.

— Regulus a trimis asta.

— Ce zice? întrebă Remus repede, înainte ca James să i-o dea să citească.

— Oh, ăă, zice "Sirius e acasă, nu încercați să-l contactați."

— Atât?

— Atât. James dădu tern din cap.

— Drăguț din partea lui Regulus, remarcă Remus, privind înspre bilet, era evident că fusese scris în grabă. Credeam că se urăsc.

— Mda, păi, sunt totuși frați, nu? răspunse James ridicând din umeri. Legături de familie și toate cele.

— Crezi că o să fie ok?

— Nu știu. James își mușcă buza. Nici n-am apucat să-i dau cadoul. A zis că nu primește niciodată nimic "în spiritul Crăciunului" de la ai lui, doar moșteniri de familie și chestii din astea.

— Eu m-am luat de el ieri, oftă Remus cu părere de rău. Despre... știi tu, problemuța mea blănoasă.

James chicoti.

— Nu-ți face griji. Voi doi vă încăierați într-una despre una sau alta. Așa sunteți voi.

— Da? Ți se pare? Remus era puțin vexat de această observație - Sirius se răstea la Peter mult mai des, cu siguranță. James zâmbi.

— Ți-am zis, nu-ți face griji. Black adoră să se ia la harță.

Dimineața primei zile de Crăciun fu foarte discretă și liniștită, deși Potterii doreau s-o facă veselă, mai mult pentru Remus. Fu extrem de rușinat să găsească un ciorap plin de cadouri la marginea patului său când se trezi, și se hotărî să se revanșeze pentru asta cumva anul viitor.

Erau tradiționalele șosete și chiloți de la matroană, plus o cutie de turtă dulce. Niște broscuțe de ciocolată de la Peter și o carte mare despre farmece avansate de la Sirius. James îi luase și el o carte -"Cartografia conjuratorului: Un ghid pentru realizarea hărților". Domnul și doamna Potter, însă, se dăduseră peste cap pentru el. Sub pomul de Crăciun găsi și mai multe dulciuri, glume practice, un set frumos de condeie - pe care încercă să-l înapoieze ("Le-am luat la fel și lui James și lui Sirius, dragule, nu fi ridicol") și un set nou de pijamale.

Familia extinsă a Potterilor începu să apară în jurul prânzului de Crăciun la amiază, precum și familia Pettigrew, care o luară cu ei pe fiica lor mai mare, Philomena, și pe prietenul ei încuiat pe care îl adusese acasă de la facultate. Remus a fost introdus tuturor ca un prieten de-al lui James și ignorat în mare parte, în afară de un singur vrăjitor mic și antic, care avea deja nasul roșu și era vesel de la băuturile alcoolice pe care le servea Gully.

— Lupin, zici? Doar nu ești fiul lui Lyall Lupin?

Remus căscă gura, neputând să răspundă. Auzise numele tatălui său spus în conversație doar o dată sau de două ori.

— Ăă... da, zise în final, înroșindu-se puternic.

— E aici?! Vrăjitorul zâmbi privind în jur. Un tip excelent, nu l-am mai văzut de ani de zile.

— Ăă... a murit, răspunse Remus, cu părere de rău, ridicând din umeri.

— Ce păcat! jeli vrăjitorul, vărsând puțin din băutură. Un foarte bun duelist; m-a învățat tot ce știu despre năluci. Temperamentul îl băga însă mereu în bucluc - i-am zis să nu se pună cu individul ăla, Greyback - ai naibii vârcolaci, ar trebui să fie cu toții exterminați!

Remus clipi. James îl privi curios. Din fericire, interveni domnul Potter.

— Darius? Mai servește o băutură, bătrâne, lasă-i pe băieții ăștia la jocurile lor, bine?

Remus înghiți cu greu și se întoarse la turneul de bile de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Chapter Text

Sâmbătă, 6 ianuarie 1973

Peter, James și Remus ajunseră la King‘s Cross ca să se întoarcă la Hogwarts, în sâmbăta dinaintea începerii semestrului. Aruncară o privire în jur după al patrulea membru al lor, dar Sirius nu era acolo - la fel nici Regulus. În timp ce ieși trenul din gară, James plecă în căutarea cuiva pe care să întrebe. Se întoarse cu mâinile peste nas, unde se forma un furuncul mare.

— Narcissa a zis că nu e treaba mea, explică trântindu-se pe banchetă.

— Poate folosesc rețeaua Floo, oferi Peter. Poate că maică-sa n-a avut încredere să-l lase pe tren cu noi.

— Poate. James privea pe fereastră, frecându-și nasul dureros. Remus nu îl văzuse niciodată așa de nefericit. Lui James îi era dor de Sirius mai mult decât oricărora dintre ei. Fusese atât de entuziasmat de faptul că urma să-l vadă odată ce ajungeau în Londra. Remus și Peter încercară din răsputeri să-l înveselească, dar era de parcă îi lipsea mâna dreaptă.

Înainte să plece, domnul și doamna Potter ziseră că vor încerca să vadă ce pot face ca Remus să stea cu ei și peste vară, iar el le mulțumi necontenit. Nu prea aveau șanse însă, așa că Remus nu-și făcu prea multe speranțe. În schimb încercă să se mulțumească cu faptul că se întorcea la școală pentru încă câteva luni cu prietenii săi. Majoritatea dintre ei, cel puțin.

Sirius nu era nicăieri de găsit la cină în seara aceea, nu apăru nici până când erau gata să se pună la somn. James și Remus îi aduseră cadourile înapoi cu ei și le îngrămădiră pe perna lui, încă împachetate în hârtie colorată și lucioasă și panglici. Trei dintre pachete erau de la Andromeda, iar Remus știa că erau discuri. Sirius îi ceruse totul și orice de la David Bowie.

Duminică, 7 ianuarie 1973

Duminică dimineață patul era încă gol, iar cei trei Ștrengari își pierdură vremea, încercând să-și distragă atenția cu teme. Remus și le terminase pe ale lui și se folosi de această oportunitate să se apuce de cărțile sale primite de Crăciun, acum că putea invoca din nou vraja cititului. James începu să pășească prin cameră, apoi merse să o întrebe pe McGonagall unde era Sirius (ea nu știa) și încercă chiar și la Narcissa a doua oară (îl blestemă iar). În final, merse afară să dea câteva ture de teren pe mătură.

Peter îl acompanie și el, cu o cutie de biscuiți la care să ronțăie în timp ce privea. Remus rămăsese înăuntru, unde era cald; citind, sau măcar prefăcându-se că citea. Acum că era în sfârșit singur, începu să se gândească la lucrurile pe care le spusese prietenul domnului Potter, Darius, despre tatăl său, întorcând informația în mintea sa pe toate fețele ca pe-o monedă. Tatăl său era bun la dueluri - auzise asta în trecut. Evident că Lyall Lupin avusese și el un temperament coleric - asta era o informație nouă și un lucru ciudat de știut, după atâta timp în care nu știuse mai nimic. Pentru prima oară, Remus luă în considerare că era posibil ca accesele lui de furie să nu aibă nimic de-a face cu condiția sa. Și cine era Greyback? Numai numele acesta îl făcea să se simtă fierbinte și incomod. Își dorea mai mult ca orice, ca James și Peter să nu fi fost deloc de față să audă.

Remus stătea lângă geamul din turnul Gryffindor, cu cartea în brațe, privind în gol și încercând să descifreze puzzle-ul pentru care nu avea toate piesele. Din când în când se mai uita pe fereastră să-l vadă pe James comportându-se și mai nesăbuit decât în mod normal.

— Ce naiba are impresia că face?! strigă o voce peste umărul lui Remus. Era Lily Evans. Sorbea o cană de ceai, holbându-se la James pe mătura sa.

— Energie nervoasă. Remus scutură din umeri, fără să se întoarcă să se uite la ea. Lumina de pe fereastră îi reflectă fața, reliefând-o puternic, precum și cicatricea sa - care deși nu mai era așa inflamată - era totuși foarte vizibilă.

— James Potter, anxios?! Lily pufni din nas. N-am știut că e capabil de așa sentimente complexe.

— Hei, obiectă Remus, privind încă afară pe fereastră. N-a avut un Crăciun prea grozav, ok?

— Ok, ok, scuze, știu că e prietenul tău. Lily zicea tot timpul asta imediat după ce-i insulta pe unul din Ștrengari. Cum a fost Crăciunul tău?

— Grozav, mersi. Al tău?

— Minunat. Putea să-i audă zâmbetul în voce. Mama și tata m-au lăsat în sfârșit să-mi iau o bufniță.

— Oh, super.

— Și tu?

— Am primit niște cărți.

— De la... ăă, de la oamenii cu care locuiești?

Se uită în sfârșit înspre ea, și mai iritat. De ce nu se căra odată?

— Nu, de la prietenii mei.

— Oh... da, normal. Lily se uită voit în altă parte, la spațiul din stânga capului lui Remus. El oftă, adânc, toată lumea urma s-o vadă oricum. Măcar Lily era suficient de politicoasă să nu pună întrebări nesimțite.

Remus plecă sus în cameră până la urmă, își trase draperiile și se afundă în "Cartografia Conjuratorului". Ceilalți veniră și ei să se culce până la urmă, vorbind în șoapte, crezând că doarme. Mișcarea nu-l ajutase pe James cu nimic să se calmeze, Remus putea să audă ritmul rapid al inimii lui și mirosul saturat de anxietate.

Trecuse poate o oră după stingere când se auzi din nou ușa deschizându-se cu un scârțâit.

Sirius se întorsese - nu avea cum să-i confunde mersul familiar. Remus simți un val de ușurare trecând peste el, nodul din stomac, pe care nu realizase că-l avusese, se risipi. James și Peter dormiră mai departe în timp ce Sirius încercă să nu facă gălăgie, furișându-se în cameră și apoi spre pat, urcându-se repede în el și trăgând draperiile. Remus rămase nemișcat, ascultându-l pe Sirius cum stătea la fel de liniștit. Era ceva diferit în respirația lui. Până la urmă curiozitatea îl roase prea tare și se ridică din pat.

Nedorind să fie un intrus, Remus păși cât îndrăzni de aproape de draperiile lui Sirius și șopti:

— Sirius?

— James? răspunse, nerăbdător.

— Remus.

— Oh... urmă un moment de liniște incomodă. Vreau doar să dorm, Lupin. Vorbim mâine, bine?

— Bine. Remus se băgă înapoi în propriul pat și închise ochii, simțindu-se la fel de îngrijorat ca înainte.

***

Luni, 8 ianuarie 1973

A doua dimineață Sirius plecase deja până să se trezească vreunul din ei. Cadourile încă nedesfăcute, fuseseră împinse la marginea patului. Cufărul îi ajunsese la un moment dat și mătura îi era din nou pe raft. James îi păstră un loc la micul-dejun, dar el nu apăru și nu-l văzură deloc până la prima lecție.

— N-are cum să lipsească de la McGonagall, zise James încrezător, în timp ce se deplasau spre sala de clasă. Iubește transfigurarea.

Când intrară în clasă însă, se șocară. Era un cu totul alt băiat în scaunul lui Sirius. Era micuț de statură și cocoșat, cu trăsături palide și ascuțite și ochi mari albaștri. Părul îi fusese ras aproape de scalp la fel cum îl tundea matroana pe Remus în fiecare vară. Arăta însă mai închis la culoare decât al lui Remus.

— Cine-i ăla?! șopti Peter, puțin prea tare. Băiatul se întoarse spre ei.

— Sirius! James se holbă cu gura căscată.

Sirius se înroși puțin și privi drept înainte de parcă nu i-ar fi văzut deloc. James se așeză pe scaunul de lângă el.

— Ce s-a întâmplat? Unde ai fost? Ce ți-a făcut?

Sirius scutură din cap.

— Mai târziu, murmură.

Clasa se umplea acum și toată lumea părea să șoptească pe la spatele lor. Remus nu putea să-i condamne - nici el nu putea să se abțină să nu se holbeze. Nu era numai lipsa părului - deși asta era extrem de deconcertant; Sirius pur și simplu nu era Sirius fără părul lui - dar avea și cearcăne adânci sub ochi și nu mai avea nicio urmă de umor pe buze.

— Gata, potoliți-vă, vă rog! McGonagall intră în clasă. Privi spre Sirius. Ochii i se măriră pentru o milisecundă în timp ce-l recunoscu, dar nu zise nimic, adresându-se clasei:

— Examenele de final de an încep în trei luni, haideți să vedem cine a fost atent...

McGonagall nu-l strigă pe Sirius nici măcar o dată să răspundă la vreo întrebare, deși era de obicei singurul mod de a-l face să fie atent. Nici nu-i deranjă pe nici unul dintre Ștrengari, care-și petrecură toată lecția aruncând priviri îngrijorate spre prietenul lor. Când se încheie transfigurarea, își împachetară lucrurile și îl urmară pe Sirius repede afară pe ușă.

— Ce s-a întâmplat?! întrebă James, încercând să țină pasul cu mersul iute al lui Black.

— Am zis, mai târziu, răspunse Sirius. Așteaptă până la pauză, bine?

— Dar tu - ce ți-a...?

— N-am nimic.

Următoarea lecție, istoria magiei fu agonie pură. James se dădea de ceasul morții, recurgând până și la a scrie bilețele lui Sirius - care le ignoră statornic. Stătea băț, cu spatele drept și ochii la tablă. Pentru prima oară în doi ani, Remus îl văzu că-și citește manualul de istorie în clasă. Ceva era cu adevărat foarte în neregulă.

Nu știau cum s-o taie mai repede după ora de istorie - James îl luă pe Sirius de braț și mărșălui practic cu el afară în prima curte, unde izgoniră un grup de fete de anul întâi care exersau statul în mâini la perete, cu fustele băgate în chiloți. Era un frig tăios afară, deși nu ninsese încă. Cerul era alb ca hârtia și o furtună era pe drum. Odată ce rămaseră singuri, James îl privi pe Sirius dojenitor, cu ochii plini de emoție și cute adânci pe frunte.

— Ce s-a întâmplat?! 

Sirius oftă greoi.

— Ce ți se pare că s-a întâmplat? gesticulă către capul său. Remus avu sentimentul bizar că niciunuia nu-i păsa că el și Peter erau acolo - că asta era doar între ei doi, ca și șuetele nocturne.

— Mama ta a făcut asta?

— Doar nu mi-am făcut-o singur, nu?! se răsti, nervos. James nu reacționă, doar continuă să privească către prietenul său. Ăsta era secretul lui James, realiză Remus brusc, era întotdeauna răbdător și nu lua nimic personal. Cum altfel puteai să fii cel mai bun prieten cu cineva ca Sirius Black? Sirius cotrobăia acum prin geanta lui de unde își scoase căciula roșie Gryffindor, care nu fusese purtată niciodată. O trase peste capul lui ras.

— E frig ca dracu, mârâi. Nu știu cum faci față, Lupin.

Remus dădu din umeri și zâmbi, mulțumit să fie băgat în seamă. Sirius se rezemă greoi de zid și se uită spre picioare.

— M-au lăsat să mă întorc, zise, încet. Aproape că nu m-ar fi lăsat - dacă mai calc o dată strâmb, au promis că mă trimit direct la Durmstrang.

James și Peter răsuflară șocați, Remus își notă mental să întrebe mai târziu despre asta. Sirius continuă:

— Nu mi-am primit glasul înapoi până la masa de Crăciun. A trebuit să-mi joc rolul până atunci; toată lumea era acolo, toate cele douăzeci și opt de familii sacre - în afară de familia Weasley, bineînțeles. Lucius Malfoy chiar mă urăște al naibii de tare acum, dar a trebuit să fie foarte politicos cu mine și Reg - lingăul naibii. Aproape că am trecut neobservat cu cravata mea Gryffindor până a văzut-o maică-mea și a dispărut-o în neant. Apoi am... ăă... e posibil să fi detonat câteva bombe puturoase la felul al patrulea...

Peter, Remus și James se crispară la unison.

— De-aia... părul...? James întrebă din nou, tentativ. Sirius privi în sus.

— A zis că având în vedere că pedepsele obișnuite nu au niciun efect va recurge la ceva diferit... Am încercat s-o rog pe Pomfrey să-l crească la loc, dar vaca bătrână a zis că nu e esteticiană. A crezut că am făcut-o singur din greșeală sau ceva.

— Ai putea să-i spui- începu Remus, simțind nevoia s-o apere pe asistentă. Sirius își scutură capul.

— Nu merită.

— Regulus? întrebă James deodată. S-a întors și el? Ne-a trimis un bilet să ne zică că ai ajuns acasă, dar n-am mai auzit nimic altceva.

Sirius dădu din cap.

— Da, s-a întors. El și-a păstrat părul, evident. Tata a făcut rost de-o cheie de transport spre Hogsmeade. Reg e tot un... știți voi, un papagal, dar... nici el n-a ales să fie un Black. Doar își joacă rolul mai bine decât mine. Privi în zare, cu ochii mari și disperați. Remus simți o durere groaznică în piept.

— Îmi doresc doar... începu Sirius. Dar nu mai spuse nimic. Clopoțelul sună și trebuiră să se întoarcă la lecții. 

Chapter Text

Toată școala știa despre aspectul nou și dramatic al lui Sirius până la finalul primei zile de școală. James și Peter începură să meargă de fiecare parte a lui pe coridoare, ca niște bodyguarzi, aruncând priviri neprietenoase oricui îndrăznea să chicotească sau să șoptească atunci când treceau.

— Nu arată așa rău, îl asigură James, privindu-l pe Sirius cum se holbă la el însuși în oglindă. Se ascundeau în baia neocupată a fetelor de la etajul doi în timpul prânzului ca să evite și mai mult căscat de ochi.

James mințea, se gândi Remus, iar Sirius probabil o știa. Arăta foarte rău - părea atât de micuț. Fără părul lui negru care-i încadra chipul, ochii îi păreau mai mari ca niciodată, făcându-l să arate ca un copil mic și speriat. Pomeții înalți și sprâncenele arcuite ieșeau în evidență mai mult ca niciodată și îi confereau o înfățișare răutăcioasă și jigărită. Nu era de mirare că se holbau toți - de fapt, aproape nimeni nu se uita la noua cicatrice a lui Remus din cauza acestei distrageri de atenție. Totuși, se gândi Remus ursuz - părul creștea la loc.

Sirius își frecă creștetul, uitându-se încă la reflexia sa. Peter râse nervos, apoi:

— Arăți ca Lupin.

James aprobă din cap, ochii fugindu-i între ei doi.

— Da, chiar aduci puțin.

Sirius se uită la Remus și pentru prima dată de la Ajunul Crăciunului, Remus îl văzu zâmbind. Zâmbetul acela Sirius Black - nimic nu putea vreodată să ruineze asta.

— Oh da, cred că ai dreptate, zise Sirius frecându-și încă scalpul. Își întinse mâna și îl trase și pe Remus în oglindă. Se priviră reciproc, unul lângă altul.

— Am putea fi frați.

Remus râse și el, fără să vrea.

Fratele adevărat al lui Sirius îl aștepta în fața camerei comune Gryffindor mai târziu în acea seară. Stătea pe jos cu genunchii la piept, privind în gol. Părul îi era încă suficient de lung să i se atingă de umeri. Prietenul lui, Barty Crouch, se sprijinea de zidul opus, părând plictisit. Făcea un avion de hârtie și îl direcționa cu bagheta într-un zbor leneș în sus și-n jos pe hol. Crouch și Regulus erau la fel de inseparabili ca James și Sirius; Barty era blond și slăbănog, cu o privire mai răutăcioasă decât a lui Snape - Remus îl putea recunoaște numai după râsul lui dușmănos și lătrător.

Regulus se ridică dintr-o mișcare lină când se apropiară Ștrengarii. Remus căută în buzunar după baghetă pentru orice eventualitate.

— Aici erai, zise băiatul mai mic, cu un tremur de nervozitate în tonul său de altfel arogant. Ochii îi fugeau înspre James. Avionul lui Barty începu să-i încercuiască.

— Ce vrei? întrebă Sirius.

— Voiam doar să văd dacă ești... să văd cum ești.

— Cu nimic diferit față de ieri seară. Sirius ridică din umeri.

— Nu te-am văzut la cină.

— N-am fost la cină, răspunse Sirius nefolositor. Îl trimiseseră pe Peter jos la bucătării să ia niște sendvișuri și se așezară într-unul dintre alcovurile lui Remus să le mănânce. Lui Remus chiar îi plăcea acest joc - evitarea celorlați elevi, chiar și a celor din Gryffindor. În mod normal James și Sirius făceau tot posibilul să fie în centrul atenției, Remus prefera să treacă neobservat.

— Pot să vorbesc cu tine? Regulus i se adresă fratelui său mai mare.

Sirius își desfăcu brațele larg, ca și cum i-ar oferi lui Regulus scena. Regulus își dădu ochii peste cap, enervat. Nu avea chiar aceeași gură ca și Sirius, observă Remus. Avea un maxilar mai fin, buze mai mici.

— Adică singuri, zise el aruncând o privire către James, Peter și Remus.  

— Nu, răspunse Sirius simplu. Regulus oftă. Evident îl știa pe Sirius prea bine ca să încerce să se certe.

Avionul lui Barty Crouch se învârtea din ce în ce mai repede deasupra capetelor lor. Peter se uita cum progresează, anxios.

— Bine, zise Regulus, cu mâinile-n sân. Am vrut doar să-ți spun că mama și tata m-au rugat pe mine și pe Narcissa să te avem în vizor. Și să le raportăm înapoi.

Sirius făcu un sunet dezgustat. Regulus continuă, fără să-l lase din ochi:

— Și nu o vom face. Niciunul din noi nu vrea să se bage, ok?

— Ce nobil din partea voastră, răspunse Sirius. James zâmbi. Regulus își dădu iar ochii peste cap.

— Tocmai îți spun că eu nu sunt inamicul tău, idiotule. Nici Narcissa. Poți să faci ce vrei, asta-i între tine și părinții noștri.

— Bun.

— Bun.

Cei doi frați continuară să se împungă cu privirea. Dacă ar fi fost James în locul lui ar fi zâmbit și l-ar fi bătut pe Sirius pe umăr și totul ar fi fost uitat.

Dar Regulus era evident la fel de căpos ca și Sirius, și nu putea să-și dea seama când era timpul să încheie o ceartă.

— Au! Peter scoase un văitat ca un cățeluș bătut, aplecându-se brusc. Bineînțeles, Barty Crouch se plictisise de drama familială și se decise să plonjeze avionul său ascuțit în cel mai mic dintre Ștrengari. Crouch chicotea răutăcios în timp ce se dădu avionul în spate, pregătindu-se de un al doilea atac, dar James își scoase bagheta.

— Incendio, zise lent, îndreptându-și bagheta cu un flic în direcția lui Crouch. Avionul care acum avea aripile în flăcări se mișca spre băiatul de anul întâi cu o viteză înspăimântătoare. Crouch scoase un strigăt îngrijorat, acoperindu-și fața cu mâinile, în timp ce zbură proiectilul înflăcărat direct spre el - numai ca să se stingă la câțiva centimetri de nasul lui Crouch într-un morman de cenușă.

— Să mergem, mormăi Regulus către prietenul lui, care devenise palid și privea înspre James precaut. Se îndreptară amândoi spre pivnițe.

— Narcissa mi-a zis să-ți transmit succes pe sâmbătă, Potter, aruncă Regulus peste umăr în timp ce dispărură după colț.

James îl ignoră, urmându-l pe Sirius prin gaura portretului. Odată ce erau în camera de zi, Remus întrebă:

— Ce e sâmbătă?

— Meci de quidditch. Gryffindor versus Slytherin, răspunse James, prompt.

Ah. Remus nu era bun la a ține pasul cu calendarul de quidditch - mergea numai la meciurile Gryffindor, iar ultimul picase în ziua de după luna plină, așa că îl pierduse oricum. Avea tendința să nu mai asculte când ceilalți începeau să vorbească despre tactici și tabele de ligă, îngropându-și capul mai adânc în cartea sa.

— Sper să-i distrugi, prietene, mârâi Sirius, aruncându-se în primul fotoliu.

— Asta și am de gând, zise James vesel, așezându-se pe brațul fotoliului. Cât timp nu prinde Narcissa prea repede hoțoaica - iar Marlene e cea mai bună prinzătoare din an deci-

James se opri brusc, realizând ce spusese. Se uită spre Sirius. Sirius mârâi și se ridică.

— Mă duc să mă culc, zise.

***

Sâmbătă, 13 ianuarie 1973

Ninsese peste noapte. Dacă Hogwarts ar fi fost oricare altă școală normală, se gândea Remus morocănos, ar fi anulat porcăria de meci. Dar nu; în loc de asta camera comună Gryffindor bâzâia de entuziasm, cu dume cum că ăstea erau "condiții perfecte de zbor". Peter și Remus își petrecură jumătate din dimineață încercând să emită vrăji de încălzire de lungă durată pe echipamentul lui James. Sirius făcu unul din numerele sale clasice de dispariție dis-de-dimineață și nu era nicăieri de găsit.

Adil Deshmakh, căpitanul Gryffindor, obligă echipa să mănânce împreună mai degrabă decât cu prietenii lor. Toți stăteau acolo arătând palizi și trași la față, mâncând boluri uniforme de terci de ovăz cu fructe (la ordinul lui Deshmakh). James era singurul vesel din toată gașca - deși nu reușiseră să facă vraja de încălzire să funcționeze.

— Unde-i Sirius? Lily căscă, în timp ce se așeză lângă Remus, mușcând dintr-o felie de toast unsă bine cu unt.

— Habar n-am. Remus căscă înapoi, cuprinzându-și cana fierbinte de ceai cu mâinile de parcă îi depindea viața de asta.

— Își plânge de milă pe undeva, probabil, zise Peter într-o voce amară. Remus îl aținti cu privirea. 

— Ce?! băiatul cu părul blond se încruntă, indignat. El zice că mă plâng tot timpul.

— O să vină, zise Remus, ignorându-l pe Peter. Vrea să ne vadă cum îi distrugem pe Slytherini.

Chiar și Lily zâmbi la asta - în ciuda predicilor ei tipice despre unitatea dintre case, azi era acoperită în roșu și auriu din cap până-n picioare, la fel ca toți ceilalți. După micul-dejun merseră pe terenul de quidditch împreună. Cadranul de teren al Gryffindorilor era decorat cu steaguri și drapele roșii-aurii, plus patru bannere mari care afișau câte un leu Gryffindor auriu. Din fericire cineva curățase deja zăpada de pe bănci.

Lily și Peter voiau să prindă cele mai bune locuri în vârful standurilor de spectatori, iar Remus tremura deja de frig deși purta două pulovere sub robă.

— Ți-e frig, Remus? Lily privi spre el, în timp ce încercă să-și sufle aer cald în mâinile acoperite de mănuși.

— Numa' un pic, răspunse, sarcastic, prea irascibil ca să fie politicos.

— Poftim. Lily își scoase bagheta și îl luă de încheieturi, țintind spre palmele sale. Calidum Vestimenta.

Imediat, o căldură îmbietoare i se răspândi prin mâini, până în vârful degetelor.

— Cum ai făcut asta?! întrebă. Ne-am chinuit toată dimineața!

— Cred că e pronunția. Lily ridică din umeri. Aplică repede aceeași vrajă și peste mantiile lui Remus și Peter.

Până când terminară cu asta, ambele echipe se adunau pe terenul care fusese curățat suficient cât să-și croiască drum de la vestiare măcar. Stăteau în două rânduri uniforme - unul roșu, celălalt verde smarald. Remus putea să recunoască parte din jucători - James era de neconfundat cu părul său ca un mop negru, apoi coada stufoasă și blondă a lui Marlene. Putea s-o vadă și pe Narcissa Black, în echipa adversă; înaltă și suplă, cu părul ei platinat împletit în două cozi ordonate care îi coborau până la jumătatea spatelui.

Încă nici urmă de Sirius.

— Bineînțeles, îi zicea Peter lui Lily. Nu trebuie neapărat să-l câștigăm pe ăsta, trebuie doar să avem un scor mare - cât timp încheiem cu cel puțin șase goluri atunci rămânem în vârful ligii. Black e un căutător excepțional, dar Slytherinii per total sunt destul de slabi. În special dacă te uiți la James, el face cât trei înaintași. 

Lily dădea din cap urmărind explicațiile politicos - oamenii îl ascultau așa de rar pe Peter când venea vorba de sport. Remus definitiv nu-l asculta. Încercase să citească ediția îndoită la colțuri a lui Sirius a cărții "Quidditch de-a lungul anilor", dar nimic de acolo nu putu să-i clarifice absurdul sistem de punctaj.

Madam Hooch suflă în fluier jos pe teren, iar jucătorii se urcară pe mături, pregătindu-se de decolare.

Încă nici urmă de Sirius.

Peter și Lily erau în picioare aplaudând cu toată lumea, așa că Remus se ridică și el încercând să pară implicat în meci. James preluă balonul în primele secunde de când era în aer și îi luă sub un minut să-l bage în poartă. Mulțimea roșie explodă în aclamații victorioase, dar au fost rapid înghițiți de un zgomot asurzitor ca tunetul:

— Raaaaaaarrrr!

— Ce-a fost aia? Lily privea în jur, cu ochi mari, împreună cu toată lumea. Chiar și jucătorii de pe teren păreau surprinși. Remus privi în sus și văzu că leii de pe bannerele Gryffindor deasupra lor păreau să se trezească la viață, iar acum pășeau în sus și-n jos de-a lungul materialului, răgând și aruncându-și coamele nărăvași.  

— E normal așa ceva? întrebă, arătând cu degetul. Lily și Peter scuturară din cap, muți, în timp ce leii imenși răgeau deasupra lor.

Remus zâmbi deodată. Recunoștea magia asta; jucăușă și puțin înfricoșătoare.

— Uitați! indică din nou.

La capătul standurilor de spectatori, aproape de sol, un Gryffindor tânăr în robe roșu-deschis se plimba de colo-colo, fluturându-și bagheta, ca un dirijor. Era Sirius, negreșit - cine altcineva avea mersul ăla țanțoș? - dar nu mai era chel, în schimb își pusese o perucă enormă, aurie, ca o coamă de leu. Remus credea că poate vedea și o coadă aurie târându-i-se în spate pe sub robă.

Odată ce-l văzu toată lumea, publicul începu să râdă - chiar și Ravenclaw și Hufflepuff. Dar Slytherin nu - porțiunea colorată în verde a publicului privea doar disprețuitoare la manifestarea de prost gust a mândriei de casă.

James evident nu era distras de noile mascote, în schimb se simțea încurajat - ceea ce trebuie să fi fost și intenția lui Sirius. Dăduse cel puțin încă trei goluri - rezultând în alte trei răgete asurzitoare - în timp ce se chinuiau Slytherinii să se dezmeticească.

— Suntem Gryffindor! cântă Sirius, într-o voce amplificată prin magie.

— Marii, marii Gryffindor! urlă publicul înapoi.

Odată ce se obișnui cu gălăgia, Remus începu pentru prima oară să se bucure de un meci de quidditch. James era ca o pată roșie de culoare pe teren, zburând ca o săgeată încolo și-ncoace; deși ceilalți înaintași erau și ei foarte buni, reușind să țină pasul cu formațiile și pasele lui complicate. Marlene, cu bâta în mână, făcea o treabă splendidă nu numai din a proteja înaintașii și căutătorul ci și din a ținti ghiulelele spre echipa adversă - mai ales înspre Narcissa.

Narcissa Black însă, era în propria ei ligă. Avea un stil elegant și lin de zbor pe care Remus îl recunoștea de la încercările lui Sirius de a-l învăța zborul formal. Era rapidă și tot timpul în mișcare, ca apa. Căutătorul Gryffindor îi urmărea mișcările sperând să-l conducă spre hoțoaică dar ea continua să se eschiveze și să facă viraje false pentru a-l confuza; de două ori l-a trimis direct în linia unei ghiulele. Nu se dădea în spectacol ca James - era eficientă și necruțătoare.

Gryffindor avea un avantaj de o sută de puncte când văzu Narcissa în sfârșit hoțoaica - Remus observă momentul în care puse ochii pe ea. Postura i se schimbă; nu își dezlipi privirea nici măcar o dată. Plană pentru câteva momente, uitându-se în spate să vadă unde e căutătorul Gryffindor. El stătea mai în spate, nesigur de ce avea ea în plan.

În acel moment, Maisy Jackson, unul din înaintașii Gryffindor, dădu încă un gol, aducând scorul Gryffindor la o sută treizeci de puncte pe lângă cele douăzeci ale Slytherinilor. Gryffindorii o luară razna, iar Sirius își flutură bagheta și mai entuziasmat. Leii nu numai că răgeau dar de data asta săriră afară din bannere, prin aerul de iarnă, unde deveniră umbre aurii ciudate, umblând de-a lungul terenului. Căutătorul Gryffindor se dădu la o parte să îi evite, evident terifiat, deși se evaporară deasupra capului lui.

— Nu, idiotule! vocea lui Sirius răsună peste gălăgia din stadion.

Era prea târziu - Narcissa se folosi de avantajul distragerii atenției oponentului său și prinse hoțoaica. Zbură deasupra mulțimii, ținând-o în sus, triumfătoare. Mulțimea Slytherin izbucni în sfârșit în aplauze, trimițând artificii verzi în sus, strigând:

—Black, Black, Black!

Bineînțeles asta deveni extrem de confuz, deoarece și Gryffindorii strigau tot:

— Black, Black, Black! în timp ce Sirius se-nclină în fața publicului. James năvăli în jos să aterizeze lângă el și ciufuli coama ridicolă a prietenului său, în timp ce mulțimea strigă:

— Pot-ter! Pot-ter! Pot-ter!

— Ei bine, Peter zâmbi înspre Remus. Am pierdut, dar măcar suntem la egalitate cu Ravenclaw în tabelul ligii - tot mergem în finală!

Remus nu dădea doi bani pe asta.

Dup-aia se avântară pe teren să felicite echipa - Remus și Peter îl loviră amândoi pe Sirius în joacă.

— Nu ne-ai zis nimic!

— Am fi putut ajuta!

Sirius surâse doar și își dădu părul auriu și glorios pe spate.

— Sirius! o voce subțire și rece răsună prin mulțime. Se întoarseră toți. Narcissa se deplasa înspre ei, robele ei verzi fluturându-i în jur, o medalie strălucitoare de argint atârnând în jurul gâtului ei, lucru care-l făcu pe Remus să se pitească după Peter. Sirius stătu s-o înfrunte. Ea îi oferi un surâs mulțumit de sine, total neașteptat.

— Dă-ți jos peruca aia ridicolă, zise tăios.

El se supuse, frecându-și chelia, jenat. Narcissa își scoase bagheta cu o singură mișcare fluidă de mână și o atinse de capul lui.

— Crescere.

Ștrengarii și toată mulțimea Gryffindor din jurul lor râmaseră cu gura căscată. Părul lui Sirius începu să crească, ca o apă negră care îi curgea din cap, până ajunse la lungimea lui obișnuită.

— Ce naiba?! Sirius se luă de cap. Narcissa zâmbi, dinții ei perlați vizibili.

— Asta-i pentru ajutorul tău în a asigura o victorie Slytherin. Cu asta se întoarse, cozile ei împletite întorcându-i-se brusc, și se îndreptă înapoi spre echipa ei.

James îl trase pe Sirius de noile sale șuvițe restaurate.

— N-o să înțeleg niciodată familia ta dusă cu pluta, prietene.   

Chapter Text

După jocul de referință Gryffindor vs. Slytherin, timpul părea să se deruleze mai repede ca niciodată pentru Remus. Unul din motive a fost restabilirea echilibrului în dormitor. James era din nou eroul, impulsurile rebele ale lui Sirius reveniră în forță, Peter nu mai părea precaut în jurul niciunuia dintre ei, iar Remus nu mai avea niciun pic de liniște și pace - deși nu prea se putea plânge de asta.

James și Sirius se avântară în ultimele săptămâni de iarnă cu un zel revigorat în pozne și năzbâtii, de parcă încercau să recupereze timpul pierdut. Își petreceau majoritatea timpului sub mantia invizibilității, aruncând blesteme pe elevii neștiutori de pe coridoare, dând raite pe la bucătării și creând dezastru în sala de mese. Cel puțin trei sau patru nopți pe săptămână se furișau împreună cu harta lui Remus să traseze castelul - deși de cele mai multe ori se întorceau cu tone de dulciuri de la Honeydukes în brațe. Peter încerca des să li se alăture, dar Remus avea nevoie de somn ca de aer.

Lunile sale pline din ianuarie și februarie nu au fost deloc bune. Niciuna nu fu chiar așa rea ca cea din decembrie care îl lăsă așa de marcat, dar nici nu au fost chiar plăcute. Madam Pomfrey era de neoprit în cercetările ei de a găsi o soluție - în ianuarie încercă să-i dispară unghiile cu totul ("Doar temporar, înțelegi, ți le înapoiez de dimineață") dar asta nu opri ghearele să crească odată ce îl cuprinse transformarea. Remus era cumva ușurat de asta, pentru că următorul ei plan era să-i dispară și dinții.

În februarie încercă să-i securizeze mâinile și picioarele cu cătușe magice ca să-l oprească să se mai atace. Îi părea extrem de rău pentru aceste măsuri - și mai mult când se întoarse de dimineață să vadă că își dislocase ambii umeri ca să se elibereze din cătușe. El era prea obosit să-i pese.

În timp ce se implică tot mai puțin în farse față de anul trecut, Remus hotărî să se preocupe mai mult de studiile sale. În secret, Remus spera să profite de determinarea lui James și Sirius de a nu se concentra la lecții. Voia să fie din nou primul la istoria magiei și știa că avea o șansă destul de bună - nu numai asta; notele sale deveneau din ce în ce mai bune la transfigurare, ierbologie și astronomie și avea mari șanse să fie cel puțin în primii trei.

Farmecele și poțiunile încă îi aparțineau lui Lily Evans, dar voia s-o ajungă din urmă pe cât de mult posibil și să micșoreze distanța dinte ei. Ca atare, își depăși în sfârșit frica de bibliotecă și își petrecu aproape fiecare oră liberă pe care o avea acolo, terminându-și eseuri și revizuind materia. Cititul i se îmbunătăți destul de mult - era încă încet dacă nu folosea vraja, dar observă că exercițiul constant îl ajuta în a recunoaște literele mai repede decât înainte.

Lily era și ea des la bibliotecă și după câteva zile în care se salutară politicos din cap unul pe altul, Lily își strânse lucrurile și veni să se așeze lângă el. Se înțelegeau foarte bine unul cu altul, ori citind în liniște, ori chestionându-se unul pe altul la diferite materii.

Inevitabil, Lily fu a doua persoană după Sirius care îi descoperi secretul lui Remus.

— De ce faci chestia aia? întrebă, privind curios înspre el.

— Ce chestie?

— De fiecare dată când deschizi o carte nouă, îți pui mâna pe ea și te scarpini cu bagheta în cap.

— Nu fac asta. Remus așeză bagheta pe masă, rușinat.

— Ba da o faci, zise Lily calmă, un zâmbet jucându-i-se pe buze. Ai și bombănit ceva. A fost o vrajă?

— Ăă.

— Of, haide, spune-mi - are ceva de-a face cu cărțile? Așa îți dai seama de chestii mai repede decât mine?!

Remus fu așa de încântat de acest compliment că își lăsă garda jos de data asta.

— Promiți să nu spui nimănui?

— Promit.

— Mă ajută la citit. Nu-s... Nu știu... ăă... mă rog, mi-e mai greu decât altora. Să citesc în modul obișnuit.

— Uau! Cum funcționează?! Ochii i se măriră, așa cum făceau de obicei când devenea entuziasmată de ceva. Remus fu surprins - nu părea foarte interesată de faptul că nu putea citi normal.

— Așa, îi arătă. Ea încercă să-l copieze, dar păru dezamăgită.

— N-a funcționat.

— E foarte greu de făcut, îi explică. Mi-a luat la nesfârșit să o fac ca lumea.

— De unde ai aflat despre ea? E magie super, super avansată!

— Nu eu - Sirius. Nu cred că e scrisă undeva, aparent a încropit-o din mai multe vrăji. Probabil de-aia e și așa greoaie.

— Pe bune?! Dacă ochii lui Lily se măreau mai tare de atât riscau să iasă din orbite. Puteam să jur că-i mai deștept decât pare la ore! Of, idiotul! Mai arată-mi-o încă o dată!

Pe lângă Lily, Remus se găsi des înconjurat și de prietenele ei, Mary și Marlene. La început nu prea era convins de acest aranjament - el încerca de obicei să le evite pe celelalte fete din an, pur și simplu din instinct. Plus că, cele două M-uri puteau fi găsite, în general, în spatele clasei chicotind sau curgându-le balele după câte un vrăjitor celebru în camera de zi. Fu plăcut surprins însă, să vadă că ambele fete își luau studiile la fel de în serios ca el - și că interesul lor în cântăreți și starlete magice nu era cu nimic diferit față de obsesia lui James și Sirius cu echipele lor preferate de quidditch.

Îi plăcea în mod special să vorbească cu Mary - ea se născuse într-o familie de încuiați și era din sudul Londrei; accentul ei îl făcea pe Remus să se simtă ca acasă, în mod ciudat. Era modestă și avea un zâmbet larg și un râset gălăgios și molipsitor. Marlene era puțin mai tăcută, dar extrem de comică și era capabilă să imite aproape pe oricine din școală - inclusiv pe profesori. Când o imita pe McGonagall, era spectaculară; Remus râdea cu lacrimi.

Cele trei fete erau excepțional de amabile cu Remus și știa că asta era în mare parte din cauză că credeau că e bolnav. Nu-l deranja însă, fiindcă învăța o groază de chestii interesante de la ele. Unu la mână, Mary avea o vrajă care acoperea coșurile - care nu-i estompa în totalitate cicatricile, dar le reducea considerabil aspectul. El nici măcar nu se gândise să caute soluții în reviste de înfrumusețare.

Îi făcură cunoștință cu o groază de alte lucruri de fete - precum faptul că lui Mary îi plăcea de Sirius, și lui Marlene de James. Lui Remus i se părea că erau amândouă duse cu capul și se întreba dacă ar simți la fel, dacă ar fi fost ele nevoite să împartă o baie cu Potter și Black. 

La rândul lui, Remus le ajută la istoria magiei, fiind aparent singurul elev din toată școala căruia i se părea profesorul Binns interesant. Marlene era excelentă la astronomie și îi arătă cum să-și traseze constelațiile pe hartă folosind câteva dispozitive mnemonice istețe.

— Ești așa de treabă, Remus, Marlene și Lily erau super speriate de tine în anul întâi, zise Mary într-una din seri, în maniera ei tipică, directă, în timp ce se întorceau în camera comună împreună.

— Ce?! Remus aproape că-și scăpă cărțile din mână, surprins.

— Mary, nu fi așa bădărană! o certă Marlene.

— Erai destul de agresiv, explică Lily. Iar James începuse să le spună tuturor că erai foarte dur și că erai într-o gașcă de golani.

Remus pufni de râs.

În timp ce intrară în camera comună, îi spionă repede pe Sirius, James și Peter, care erau adunați într-un colț, cu capul într-o carte imensă și groasă. Marlene și Mary pufniră în chicote când îi văzură și fugiră sus pe scări. Lily împărtăși o privire care spunea multe cu Remus înainte să le urmeze.

Ștrengarii priviră în sus în timp ce se apropie prietenul lor, iar Peter acoperi foarte ostentativ cartea pe care o citeau, cu câteva bucăți de pergament.

— Toate bune, băieți? zise Remus, încercând să privească în spatele lor. Ce faceți?

— Nimic! zise James vesel. Unde ai fost?

— La bibliotecă, zise Sirius, înainte ca Remus să apuce să deschidă gura. Cu fan clubul lui .

Remus surâse.

— Hai sictir, Black, știu când ești invidios. Optase să nu le spună prietenilor săi că Marlene și Mary îi plăceau. Ego-urile lor nu erau capabile să suporte așa umflare. Oricum, nu voia să schimbe subiectul:

— Serios, ce ascundeți acolo?

Toți trei se uitară unul la celălalt vinovați, iar Remus se simți puțin rănit. Puneau ceva la cale fără el - trebuia să-și fi dat seama. Se gândi că era până la urmă cinstit - el refuzase să participe la farse atât de des că acum nu mai voiau să-l includă deloc.

— Ziua ta! izbucni Peter brusc. Vine imediat.

— Mda. Remus se scărpină în cap, confuz. Săptămâna viitoare.

— Pregătim o surpriză! zise Peter, rânjind puternic, evident foarte mulțumit de el însuși. Lui Remus nu-i scăpă privirea enervată a lui James și știu imediat că Peter mințea. Bine atunci - dacă nu voiau să-i spună.

— Ah, da, înghiți în sec, forțând un zâmbet. Păi, atunci sper doar să nu mă faceți de râs ca anul trecut.

— Oh nu, nici gând! Sirius zâmbea, ridicându-se și strângând cartea la piept, titlul încă ascuns. Suntem noi genul de prieteni care am vrea să te facem de râs, Lupin?

— Da, sunteți. Remus dădu din cap, încet, mijindu-și ochii la ei și spuse:

— Fără cântat. Fără petreceri mari. Nimic care să-

— Te bage în bucluc, știm, încheie James, ridicându-se și el. Hei, de ce nu le invităm și pe noile tale prietene? Ne-ar prinde bine să ne mai amestecăm cu sexul frumos, nu crezi?

— Mhm, sigur. Sirius își dădu părul peste umăr. Mai degrabă zi că vrei s-o prinzi pe Evans de una singură.

— Cum îți permiți, răspunse James, cu obrajii puțin mai rumeniți decât de obicei.

***

— Atunci, dacă nu ești într-o gașcă, se întrebă Mary câteva zile mai târziu. Își verificau eseurile la ierbologie unul altuia, iar Mary citea cel mai repede, așa că terminase deja. De unde ai toate tăieturile și vânătăile?

— Am un iepure de casă, răspunse Remus, citind mai departe eseul lui Marlene. Are un temperament feroce.

Lily zâmbi spre el.

— Ah, da? Credeam că locuiești într-o casă de copii?

— Așa e, zise sec. Dar avem voie cu animale de companie. Asta era pe undeva adevărat - avuseseră un peștișor de aur pentru ceva timp, până când fusese răsturnat acvariul de către unul din copiii mai mari, într-un acces de furie.

— Oh, într-o casă de copii? Mary privi spre el. Te-ai născut și tu într-o familie de încuiați?

— Nu, zise Marlene, repede. Lupin e un nume de vrăjitori - tatăl tău? Se uită către el pentru confirmare. El dădu din cap, tulburat.

— Da, de unde ai știut?

— Am văzut numele pe un trofeu.

— Un... trofeu?

— Da. Nu mai știu pentru ce, cred că e în fața camerei comune din Ravenclaw.

— Ah, da. Nici măcar nu aruncase o privire spre trofee în afară de cupa de quidditch, căreia James se oprea săptămânal să-i aducă un omagiu. Fu cuprins brusc, de o dorință de neoprit să fugă până pe coridorul Ravenclaw și lăsă eseul pe care-l citea în jos.

Lily îl urmări cu privirea.

— Du-te, Remus, zise blând, luându-i pergamentul din mână. Celelalte fete se uitau și ele la el, cumva compătimitor. Dădeau din cap. El sări practic în picioare.

Nu prea știa la ce să se aștepte. Abia putu citi pentru câteva momente; era fără suflu de la sprintul în sus pe trei etaje. Vitrina era din mahon și sticlă, lustruită constant de Filch - sau de elfii de casă, probabil. Era burdușită de trofee și premii pentru o mie de realizări diferite. Campion la Șah Vrăjit, Câștigătorul Turnirului celor Trei Vrăjitori, Finalist la Suflarea Baloanelor pentru Cea Mai Bună Gumă Drooble's.

Și, iat-o. Era o statuetă imensă, aurie înfățișând un vrăjitor cu bagheta ridicată într-o fandare comică, de parcă servea o minge de tenis. Lyall Lupin, Campionul Hogwarts la Duel, 1946.

Se uită la trofeu pentru mult timp, citind și recitind scrisul. Încercă să se gândească logic. Asta doar îi confirma chestii pe care le știa deja. Tatăl său fusese în Ravenclaw - McGonagall îi spusese asta în primul an. Era un bun duelist - excepțional, aparent. Și Slughorn și bătrânul bețiv, Darius, îi spuseseră asta. Sincer, tot ce vedea aici, doar îi confirma că tatăl său fusese la Hogwarts - aparținuse la Hogwarts. Atinsese probabil acel trofeu. Remus își puse degetele pe sticlă de parcă ar fi putut să treacă prin ea și să-l apuce cu mâinile.

Chapter Text

Sâmbătă, 10 martie 1973

Ștrengarii nu puteau fi mai fericiți să descopere că ziua lui Remus pica într-o sâmbătă în acel an. Asta deschidea calea, în opinia lor, spre tot felul de chestii mișto care nu erau posibile în timpul săptămânii.

În timp ce se apropia ziua, Remus încercă să ignore tachinările lor și apropourile ostentative despre ce-l aștepta. Nu-l deranja ce făceau, avea suficientă încredere în ei - puteai să te bazezi pe ei că urmau să se facă de râs, dar până acum nu-l ridiculizaseră niciodată. James primea tot felul de pachete bombate împachetate în hârtie maro în ultima săptămână iar Remus spera doar să nu fie cadouri pentru el - nu ar putea niciodată să se revanșeze.

Remus se gândi mult la ce însemna că împlinea treisprezece ani - mai exact ce însemna să fie un vrăjitor de treisprezece ani cu o problemuță blănoasă. Descoperirea trofeului din vitrina Ravenclaw făcuse ceva ciudat cu dialogul intern al lui Remus. Crezuse întotdeauna că avea o idee destul de bună despre cine era - un copil dintr-un centru de plasament, sărac, puțin slăbănog, supărat, rău, plin de cicatrici, greu de cap când venea vorba de școală, dar suficient de isteț când conta. Venirea la Hogwarts îi provocă câteva schimbări, bineînțeles - poate că nu era chiar așa de bătut în cap, chiar dacă încă era convins de restul lucrurilor.

Tatăl său fusese foarte isteț. Fusese în Ravenclaw până la urmă. Pălăria de sortare considerase și ea să-l pună pe Remus în Ravenclaw, dar se răzgândi. Asta nu însemnase mare lucru pentru Remus în momentul acela, dar acum se întreba și se tot întreba despre asta. Ce-ar fi însemnat dacă ar fi fost sortat în Ravenclaw? Ar fi știut mai multe despre tatăl său acuma? Despre cine a fost?

Ce-ar fi fost dacă tatăl său nu s-ar fi sinucis? Ce-ar fi fost dacă Remus n-ar fi fost mușcat deloc?  "Ce-ar fi fost dacă" era un joc periculos.

În timp ce adormi în noaptea dinaintea zilei sale de naștere, Remus se adânci într-un vis pe care nu-l mai avusese demult.

Stă într-un pătuț, într-o cămăruță mică de culoare albastru-deschis. Este vară și fereastra este larg deschisă; perdele se înfoaie. Fereastra e imensă - suficient de mare să intre un bărbat în toată firea prin ea. Remus e foarte mic și foarte speriat.

E cineva cu el în cameră, și-o să-i facă rău. E un monstru - mama lui i-a promis că nu existau, dar oh! Oh, e o mincinoasă, cea mai mare mincinoasă, pentru că acolo e un monstru și acuma traversează camera; vine înspre el și o să-l mănânce cu totul!

— Cui îi e frică de lupul cel mare și rău?

Își închide ochii strâns și se pitește sub cuvertură și tremură și plânge.

Apoi... apoi nu mai e nimic - nimic solid, nimic real. E în dureri, e așa mult sânge și atâtea lacrimi și groaznic de multă gălăgie. Vrea doar să doarmă. Un alt bărbat se ivește deasupra lui, înalt și suplu și îngrijorat.

— Tati.

— LUMOS MAXIMA!

Remus se trezi brusc, smucindu-se, aproape țipând. Dormitorul se umplu de-o lumină albă, nenaturală care răzbătu prin draperii, făcându-l să-și mijească ochii. Avu doar timp să-și șteargă lacrimile de pe obraji înainte să deschidă James și Sirius draperiile grele, cântând:

— La mulți ani, Lupin!

— E încă întuneric afară, muiștilor. Se strâmbă, frecându-și ochii și ridicându-se în fund. Încercă să-și oblige inima să nu mai bată atât de tare.

— Este fix doisprezece și un minut, zise Sirius. Și ca atare, oficial este a treisprezecea ta zi de naștere.

— Unde-i Pete? Remus coborî din pat, călcând prin cameră. O decoraseră orbește cu panglici, despre care era sigur că decorau în mod normal terenul de quidditch când erau meciuri și cu luminițe magice care rămăseseră de la Crăciun.

— Într-o misiune, zise James cu ochii sclipitori. Haide, îmbracă-te.

— Unde mergem?

— Nicăieri, răspunse Sirius lejer. Dar vei dori să fii îmbrăcat corespunzător pentru când vin musafirii tăi.

— Musafirii mei?!

— Bineînțeles, zâmbi Sirius. Am încercat să o păstrăm doar între Ștrengari, dar, vezi tu, atâta lume a vrut să sărbătorească cu tine.

Remus nu putea să-și dea seama dacă Sirius era sarcastic, așa că se hotărî să nu răspundă, în schimb își trase o pereche de blugi pe el și o bluză cu mâneci lungi care părea suficient de curată. Când termină să se îmbrace, se auzi un ciocănit ascuțit la ușă.

— Poftiți! răsună vocea lui James, veselă. Sirius observă tresărirea lui Remus și explică:

—E ok, am pus o vrajă de tăcere pe cameră.

Fruntea lui Remus se încreți.

— Adică... cine e pe partea cealaltă a ușii nu ne poate auzi de fapt?

James se lovi cu palma peste frunte.

— Suntem niște idioți, mormăi spre Sirius, deschizând ușa.

Afară era Peter, arătând foarte mulțumit de sine, cu obrajii rozalii, înconjurat de Lily, Marlene și Mary. Remus căscă gura în timp ce intrară toți în cameră cu zâmbete largi și nemaipomenit de încântați că reușiră să-l surprindă. Țineau în mâini felicitări și pachetele mici.

— Nu credeam că fetele au voie aici?

— Frumoasa Mary a testat asta pentru noi săptămâna trecută - nu pare să se întâmple nimic rău, explică James.

— Odată și-odată veți citi cu toții "Hogwarts: O scurta istorie" și atunci pot să mor fericit, oftă Sirius, scuturând din cap tragic.

James începuse să scoată pachete de sub pat, deschizându-le. Părea că dăduseră iarăși o raită pe la Honeydukes - munți întregi de dulciuri au fost excavate; boabe Bertie Bott's de toate aromele, broscuțe de ciocolată, bomboane de șerbet Fizzing Whizzbees, Cea mai Bună Gumă de Mestecat Drooble's, bomboane de șerbet de lămâie, brioșe în formă de ceaun - ca să nu mai zică de prada pe care o adusese Peter de la bucătărie; sendvișuri cu șuncă, cu ou și maioneză, cu pui, cu cașcaval și castraveți murați, pungi întregi cu chipsurile preferate ale lui Remus - sare și oțet - chifteluțe umplute cu ouă, cârnăciori în foitaj, plăcinte cu carne de porc, mini gustări cu cașcaval și ananas, plus niște fructe de complezență.

Între timp, Sirius așeză pături pe dușumea și aruncă câteva perne de pluș catifelate pe jos.

— Lupin, zise cu un zâmbet mare. Bine ai venit la festinul tău de la miezul nopții!

— La mulți ani, Remus! strigară fetele la unison.

Se așezară toți împreună, iar Sirius puse un disc la pick-up - își deschisese până la urmă cadourile de la Andromeda - după cum ceruse, primise două albume Bowie:

"Hunky Dory" și "The Man Who Sold the World".

— Stai lângă mine, Sirius, zise Mary, repede, Marlene uitându-se cu reproș la ea. Sirius ridică din umeri și agreă, dar se aplecă înspre Remus să-i înmâneze un pachet.

— Deschide-l pe ăsta primul!

Era lung și cilindric, foarte ușor și prost împachetat.

— Nu trebuia să-mi iei nimic, mormăi Remus, desfăcând capetele.

— Un poster? Fruntea lui Lily se încreți, privindu-l pe Remus cum desfășura hârtia groasă și lucioasă. Era imens, un print A2, alb-negru cu David Bowie care purta un costum sclipitor, argintiu și lovea puțin sacadat cu piciorul în sus. 

— Am pus-o pe Andromeda să mi-l trimită de Crăciun. Sirius rânjea, nemaiputând să se abțină. Dar l-am vrăjit eu însumi să se miște!

— Uau! Remus zâmbi sincer înapoi. Mersi! Este minunat.

Fetele îi luaseră pachete cu dulciuri și prăjituri - și Lily îi dădu o carte despre poțiuni. El privi sceptic înspre ea dar ea zâmbi.

— Nu pot să-l mai las pe Severus să ți-o tot dea peste nas.

— Te rog nu-i menționa numele lui Smiorcăius cu ocazia acestei zile extrem de sacre, spuse James prefăcându-se oripilat. Lily dădu ochii peste cap și se întoarse la tarta ei cu gem, ignorându-l în mod vădit. James păru abia să observe, își drese doar vocea și se uită la Remus cu ochii lui căprui și năstrușnici. Cadoul meu vine mai târziu... după ce ne-am înfundat toți până la refuz.

— Oh Merlin, Potter. Marlene chicoti. Ce ai plănuit?

Nu voia să spună.

Remus trebuia să recunoască că se simțea bine - sperase ca James și Sirius să-i respecte dorințele și să mențină petrecerea doar între Ștrengari, dar nu era așa rău că participau și fetele. Le știa destul de bine acum și chiar se simțea bine în compania lor. Mary putea să-l întreacă pe Sirius când venea vorba de nerușinare fățișă, iar așa cum prevăzuse Remus, imitarea lui Marlene a tuturor membrilor de catedră îi lăsară pe Ștrengari fără suflare - Peter trebui chiar să-și schimbe tricoul după ce pufni niște suc de dovleac pe el.

— Încep să înțeleg de ce ne-a abandonat Remus pentru voi, zise James pe la ora unu jumate, ștergându-și lacrimile de râs din colțul ochilor.

— Da, sunteți chiar de gașcă, pentru niște fete. Sirius îi făcu cu ochiul lui Mary, care îl luă în derâdere și-l înghionti jucăușă.   

— Mda, n-are nimic de-a face cu faptul că vreau să-mi termin temele, răspunse Remus sec, întrebându-se dacă mai putea să mănânce o broscuță de ciocolată.

— Of, cum s-au schimbat vremurile, zise Sirius trufaș.

— N-o să mai râdeți când vă bate Remus la toate examenele, comentă Lily.

— Pff! James se ridică, întinzându-se ostentativ de parcă urma să facă vreo faptă grozavă. Examene! Noi, Ștrengarii, avem griji mai mari. Dragă domnule Black, domnule Pettigrew - făcu un gest fluturător spre fereastra dormitorului - să începem?

— Măiculiță! Sirius se ridică abrupt. A sosit timpul?!

James își închise ochii și adăugă solemn:

— Întocmai.

— Atunci să-i dam bice! strigă Peter, ridicându-se și el.

Fetele se uitară puțin agitate una la cealaltă și apoi la Remus, care putu doar să ridice din umeri ca să le arate că habar n-avea ce se întâmpla. Sirius, Peter și James se îndreptară spre geam, deschizându-l larg. Nu puteau sta locului de la entuziasm, lipsa de somn și prea mult zahar și tot chicoteau ca copiii neastâmpărați .

— Haideți! Peter le făcu semn celorlalți. O să vreți să vedeți asta!

James scoase la iveală o colecție de obiecte de un roșu strălucitor care arătau ca o încrucișare între rachete spațiale și dinamită. Mâinile îi erau pline, la fel și ale lui Sirius.

— Alea-s... Marlene strâmbă din nas. Doar nu-s artificiile doctorului Filibuster?!

James zâmbi ca un maniac.

— Oh nu! zise Lily. N-avem voie! O să treziți tot castelul!

— Poți să pleci dacă nu-ți convine, Evans, izbucni Sirius, înmânându-i câteva rachete lui Peter. Ai promis să nu strici nimic.

— Remus, Lily se întoarse către el. Spune-le tu, o să te asculte pe tine!

— N-o să mă asculte, răspunse Remus. Și oricum, vreau să le vad! N-am văzut niciodată artificii magice.

— Atunci o să ai parte de-o surpriză! Sirius îi făcu cu ochiul.

— De câte aveți nevoie?! Mary se holbă, părând impresionată.

— Treișpe, evident.

— O să intrați în așa multe belele...

— Of, nu mai fi așa o mironosiță, Lil! Marlene își puse mâna în jurul roșcatei.

— O să avem grijă să nu pățiți nimic, fetelor, zise James sincer, ochelarii alunecându-i pe nas în timp ce se chinuia să controleze muniția. Nu vă faceți griji.

— Nu-mi fac griji. Lily își încrucișă mâinile, sfidător. Cred doar că sunteți-

— Uups!

BUM!

— Peter!

Se aplecară toți pe fereastră să vadă racheta pe care o scăpă Peter cum căzu înspre sol într-un torent de artificii verzi și aurii.

— Scuze... Peter părea rușinat. Sirius râse.

— Nu, e bine așa - acum dacă tot am început, putem la fel de bine să și continuăm, nu? începu să-și arunce propriile artificii pe geam, în aerul clar de noapte. James și Peter îl urmară repede și în curând Lily uitase să fie enervată în timp ce priviră toți uimiți la spectacolul minunat care lumina cerul înstelat.

Artificiile au durat mult mai mult decât cele încuiate, unele pocniră de zece sau de doișpe ori înainte să se stingă. Își schimbau culorile de la roșu la verde, mov la portocaliu, răsucindu-se și unduindu-se în diferite forme, în final formând cuvintele: "LA MULȚI ANI PENTRU VÂRSTA DE TREISPREZECE ANI, REMU".

Sirius oftă, iritat.

— Am știut că o să fie prea multe litere.

Pe lângă spectacolul strălucitor de lumini, artificiile făcură și o gălăgie satisfăcătoare, fuseseră atât de gălăgioase încât Remus putu auzi ceilalți Gryffindori deschizându-și ferestrele să vadă dacă castelul era cumva sub asediu. Era convins că auzise pe oricine locuia deasupra lor spunând:

— Iarăși au făcut Ștrengarii ăia o boacănă de-a lor.

Inevitabil, cineva începu să bubuie în ușă și se auzi vocea înaltă a lui McGonagall răsunând de partea cealaltă a ei:

— Potter! Black! Să nu credeți că nu știu că voi ați fost, DESCHIDEȚI UȘA!

— La dracu'! James se strâmbă. Băgați-vă mai bine sub pat, domnișoarelor...

După ce fuseseră toți certați una bună, cu promisiunea că vor avea două luni de detenție și că vor fi trimise scrisori acasă către părinți, McGonagall (care era o apariție înspăimântătoare în cămașa ei de noapte din tartan roșu) îi părăsi, iar Marlene, Lily și Mary se întoarseră fără tragere de inimă înapoi în dormitorul lor. Era deja ora două dimineața când se hotărâră băieții că era în sfârșit timpul să doarmă.

— La mulți ani, Remus, zise Peter, urmat de un căscat gălăgios.

Remus zâmbi în întuneric de aproape-l dureau obrajii.

— Da, Sirius căscă și el. La mulți ani, Remu.

Chapter Text

Luni, 19 martie 1973

— Am niște vești bune, zise Madam Pomfrey zâmbind călduros. N-am vrut să spun nimic în cazul în care nu am fi reușit să rezolvăm totul - dar o să mă vezi peste vară.

Pentru un moment Remus îndrăzni să spere că asta însemna că nu se întorcea la Sf. Edmund, dar medi-vrăjitoarea continuă:

— Doamna Orwell, matroana ta de la casa de copii, a avut generozitatea să-mi permită să Apar pe proprietate în dimineața ambelor luni pline de peste vară. Îi zâmbi fericită.

Ei, bine. Era mai bine decât nimic. El îi zâmbi ușor înapoi.

— Minunat! cârâi. Își simțea mâinile și picioarele ca de plumb, abia putea să-și ridice capul să bea din poțiunea pe care i-o oferea.

Era în jurul orei patru după-masa iar Remus pierduse deja lecțiile - dormise aproape toată ziua. Somnul era în continuare singurul tratament care părea să funcționeze cu adevărat.

— I-am zis lui Dumbledore că o voi face cu sau fără permisiunea lui - n-aș putea să trăiesc cu gândul că te întorci în septembrie în aceeași stare cum ai ajuns anul trecut.

— Aș putea sta în casa unui vrăjitor peste vară, asta ar fi și mai sigur, încercă Remus. Prietenii mei-

— Îmi pare rău, dragule. Madam Pomfrey scutură din cap. Pur și simplu nu e suficient de sigur. Familia Potter ne-a contactat, dar trebuie să-ți păstrăm anonimitatea cât de mult timp putem - știu că nu e foarte îmbucurător pentru tine, dar e mai bine dacă stai cu încuiații.

Remus își închise ochii și trase aer în piept adânc. Erau numai două luni și vara era încă departe. "Rămâi pozitiv, rămâi pozitiv".

Zgomotul neașteptat de clinchete de la capătul secției îl alertă pe Remus din mantra lui meditativă pe care și-o repeta mintal. Madam Pomfrey se-ncruntă și se întoarse să se uite prin perdeaua lui Remus.

— Domnule Pettigrew! strigă ea. Ce aveți impresia că faceți?!

— M-m-mă scuzați Madam Pomfrey - noi doar...

— Ridică ploștile alea imediat și pune-le înapoi în dulap! Și dumneata, șterge-ți zâmbetul ăla de pe față domnule Black și apleacă-te să-l ajuți.

— Salut, Remu. James își miji fața pe după perdea. Scuze de gălăgie.

Remus zâmbi, încercând să se ridice.

— E ok.

— Întinde-te la loc! îl dojeni Madam Pomfrey. Ai avut trei oase rupte, nu fi ridicol.

— Mă simt mult mai bine!

Poc!

— DOMNULE PETTIGREW, CE-AM SPUS? Madam Pomfrey dispăru, părând foarte supărată.

James se trânti în scaunul de lângă patul lui Remus.

— Ești gata să mergem? întrebă dezinvolt. Remus putea întotdeauna să conteze pe James să nu-l trateze ca pe un invalid.

— Dacă mă lasă. Remus indică din cap către perdeaua prin care dispăru Pomfrey. Cum a fost meciul?

— I-am distrus. James dădea din cap entuziasmat, aruncându-i hoțoaica în poalele lui Remus. Își trecu degetele prin păr de parcă încerca să-și readucă aminte de sentimentul când tocmai dăduse gol. L-am făcut pe unul dintre prinzătorii Ravenclaw să plângă.

— Ce drăguț. 

— Cum a fost... știi tu, noaptea ta?

— Ok, răspunse Remus sec, încrețindu-și buzele. Nu vorbeau des despre lunile pline - și Remus era destul de recunoscător pentru asta. Nu prea-i plăcea ideea ca ei să știe prea multe. Durerea era un lucru personal.

— Trei oase rupte, a zis?

— Mda. Dar le-a reparat pe toate, e incredibilă, cu o singură vrajă. Încuiații trebuie să poarte ghips săptămâni întregi.

— Ce ciudat!

— REMU! Sirius trase perdeaua la o parte. TRĂIEȘTI! - căzu dramatic pe podea la capătul patului lui - Eram convins că încearcă să ascundă ceva, băbăciunea nu voia să ne lase să venim în vizită.

— Nu-i spune așa, răspunse Remus iritat. Și nu-mi spune nici mie așa!

— Dar ai vrut o poreclă, zise Sirius într-o voce indignată în timp ce se ridică în picioare. Peter apăru și el, bosumflat și cu mâinile-n buzunare.

— Nu-i adevărat. Fruntea lui Remus se încreți. Când am zis vreodată că-

— Anul trecut, zise Sirius repede. Aproape exact acum un an, ai zis că nu te-ar deranja să ai o poreclă atâta timp cât nu era Lupin Lunaticu'.

— Doamne, ai memoria unui elefant. Remus dădu ochii peste cap. În fine - își coborî vocea, în caz că stătea Madam Pomfrey la pândă - tot scopul poreclelor era să nu afle nimeni cine a scris harta. Nu cred că "Remu" va prosti pe careva.

— Are dreptate aici, zise James pe-un ton înțelept. Oricât de distractiv a fost.

— Bine atunci. Sirius oftă. Dar putem să-i spunem Remu până ne vine o idee mai bună, nu?

— Nu.

— Ce plictisitor. Sirius rumegă în mintea lui altceva de zis, evitând în mod vizibil să se uite înspre bandajele lui Remus. Deci, ne cărăm de aici sau mă fac comod pentru o rundă răsunătoare de Snap Exploziv?

— Nu merge nicăieri, se forfoti Madam Pomfrey pe lângă ei. Domnul Lupin va rămâne aici peste noapte sub observație.

— Nu! protestă Remus. Mă simt mult mai bine!

Întotdeauna îi zicea asta - nu prea era adevărat, dar știa că urma să se simtă mai bine la un moment dat și nu prea conta dacă era în aripa spitalului sau nu.

— Nu încerc să fiu rea dinadins, Remus. Asistenta oftă. Este vorba de sănătatea ta.

— Mă duc direct în pat!

— Avem noi grijă de el! zise James sincer, ridicându-se. Remus așteptă să vadă dacă va funcționa. James era bun cu adulții, mai ales vrăjitoarele. Reușise chiar s-o înduioșeze pe McGonagall o dată sau de două ori (deși s-ar putea să fi avut mai mult de-a face cu abilitățile lui de quidditch).

Madam Pomfrey era de neclintit.

— Îmi pare rău domnule Potter, dar nu se poate.

— Bine, zise Peter, cu o fermitate care nu-i stătea în caracter. Atunci, rămânem aici.

— Da, ziseră Sirius și James la unison.

— O să pierdeți cina! zise Remus.

— Sunt sigură că putem aranja ceva, doar de data asta, zise Madam Pomfrey, încercând să nu zâmbească. În regulă, băieți - dar trebuie să faceți liniște. Și să vă faceți temele, n-o să vă las să îl folosiți pe domnul Lupin ca scuză că nu aveți ce să predați mâine.

Își flutură bagheta și produse încă trei scaune din eter, împreună cu un birou lung din lemn de pin, conținând călimări și condeie. Remus își deschise gura să vorbească, dar Madam Pomfrey era aparent clarvăzătoare.

— Și nu, Remus, tu n-ai voie să faci teme. Doar odihnește-te.

Remus își închise gura și se întinse înapoi în pat. Cum era să le-o ia înainte lui James și Sirius dacă femeia nu-l lăsa să învețe?

— Pot să-mi citesc măcar cartea? întrebă, smerit.

— Cât timp nu-ți obosești ochii.

Plecă, și ceilalți trei băieți își scoaseră diligenți temele și începură să scrie. Remus încercă să-și lungească gâtul ca să vadă la ce lucrau - el era la zi cu ale lui, dar citise în plus pentru farmece încercând s-o învingă pe Lily în examenele care urmau.

— A-a-a. James își acoperi tema cu mâneca. Nu trage cu ochiul Remu, doar odihnește-te.

— Îhh, mai bine spune-mi Lupin Lunaticu', mormăi Remus. Orice numai nu, Remu!

— Dar ți se potrivește! zise Sirius peste condeiul lui. Reeeeeemuuuuuu.

— Opriți-vă sau vă mușc.

— Reeeemuuu.

— Reeeeemuuu! li se alătură Peter. Toți trei începură să râdă isteric, încercând să nu fie auziți.

— Îmi urăsc numele. Remus își acoperi fața cu cartea pe care o citea. Nu era cinstit - James Potter era liniștitor de comun; Peter Pettigrew era perfect respectabil și Sirius Black era așa de al naibii de cool, din orice unghi o priveai.

— Chiar ați putea să-mi spuneți oricum altcumva, sincer, nu știu ce-ar putea fi mai rău.

— Luni' Remu? sugeră James, ajutător. Remoony?

Sirius abia putea să mai respire de râs.

— REMOONY! pufni, trântindu-se pe birou, cu umerii tremurând.

— Moony e chiar una bună, zise Peter deodată, foarte rațional.

— Hă?

— Moony. Ca poreclă.

Remus se uită la el, nu era obișnuit să acorde prea multă atenție la ceea ce zicea Peter. Se gândi la asta, repetându-și cuvântul în minte. Semăna cumva cu "Lunatic" dar nu era nici pe aproape la fel de oribilă.

— N-o urăsc, zise în final.

— Mie-mi place maxim, zise James. Moony. Ți se potrivește.

— N-o să... știți voi, se prindă lumea? se îngrijoră, mușcându-și buza.

— Nu. Sirius flutură o mână. Le zicem că e după încuiatul acela din The Who.

— Toți sunt încuiați în The Who, răspunse Remus. Dar eu nu bat la tobe.

— Dar îți place să lovești chestii. Sirius ridică din umeri.

— Mersi.

— Nicio problemă, Remoony.

***

Câteva ore mai târziu, după ce le adusese Madam Pomfrey cina, James plecase la antrenamentul de quidditch și Peter avea detenție. Sirius renunțase să-și mai continue temele cu mult timp în urmă și încerca în schimb să perfecționeze blestemul tentaculelor pe el însuși.

Remus era foarte determinat să ignore acest comportament - știa că Sirius pronunța incantația greșit, cu accentul pe silaba greșită - dar nu avea de gând să-i spună, pentru că nu înțelegea exact de ce voia Sirius să aibă un tentacul în loc de braț așa de tare și nu putea să fie dintr-un motiv bun.

La un moment dat, plictisit, Sirius se propti cu picioarele pe patul lui Remus.

— Și zi, ce citești?

— Epopeea lui Ghilgameș, oferi Remus, răsfoind la următoarea pagină. Era aproape de sfârșit, iar vraja cititului se slăbea - dacă Sirius l-ar lăsa în pace pentru încă cinci minute...

— Despre ce e?

— E a ta! zise, surprins. Am luat-o de pe raftul tău!

— Ah, e una din alea încuiate? N-am citit multe dintre ele, sincer. Au fost ale unchiului meu Alphard.

— Aha.

— Deci?

— Deci ce, Black?

— Despre ce e vorba?

— Despre un bărbat pe nume Ghilgameș.

— Ok, bănuiesc că ești de acord că ăsta-i un nume mai rău decât Remus Lupin.

Remus chicoti.

— Da, așa e. Se poate întotdeauna și mai rău.

— Deci zi-mi despre tipul ăsta Gulaș.

— Ghilgameș. Era un rege. Cu mult timp în urmă.

— Vezi, acuma sunt intrigat, așa încep toate poveștile bune. Sirius își puse capul în palme, privind înspre Remus de parcă era un profesor care preda subiectul lui preferat.

— Nu, vrei doar să amâni eseul la astronomie.

— Pff, am să-l copiez pe al lui James. Sirius flutură o mână, nepăsător. Spune-mi mai multe, oh deținător al cunoașterii, ce ești. Eu ți-am citit ție de multe ori. 

Remus oftă, lăsând cartea jos. Nu aveai cum să scapi când era Sirius într-o astfel de stare.

— Ghilgameș era un rege.

— Da, cu mult timp în urmă, am stabilit asta.

— Deci, ori taci din gură, ori poți să te cari.

— Ok, ok! Sirius ridică mâinile ca și cum s-ar preda. Continuă.

— Deci era rege, dar nu unul bun. Nu era complet uman - era două treimi zeu, așa că era mai puternic decât toți ceilalți și oamenilor lui le era frică de el. Era periculos. Așa că oamenii lui s-au rugat - ăă... asta e atunci când îi rogi pe zei pentru ajutor - și zeii le-au trimis un alt om care să-i ajute să-l controleze pe Ghilgameș.

— Celălalt era și mai puternic?

— Nu, dar era pe jumătate animal.

— Și acest om-bestie l-a omorât pe Ghilgameș?

— Nu. S-au luptat unul cu celălalt timp îndelungat, dar Ghilgameș tot a câștigat. Însă nu l-a omorât pe Enkidu - el... oarecum a recunoscut că sunt egali. Și devin prieteni - cei mai buni prieteni. Au o groază de aventuri împreună, luptându-se cu tot felul de alți monștri și chestii din astea. E mișto.

— Vreau să știu mai multe despre omul-bestie.

— Enkidu. Era stăpânul animalelor, și era fericit să trăiască în sălbăticie, dar dup-aia când e trimis să-l controleze pe Ghilgameș, nu mai poate niciodată să se întoarcă în natură. Așa că nu aparține niciodată undeva.

— Dar îl avea pe prietenul său, nu-i așa?

— Da, dar... mă rog, nu vreau să dau de gol sfârșitul.

— E ok, abia dacă citesc cărți încuiate.

— Dar pierzi atât de multe! exclamă Remus. Păi, bine atunci. Enkidu moare.

— Ce?!

— Da, e cam trist, era și personajul meu preferat.

— Dar de ce?

— Ca să-l învețe pe Ghilgameș despre moarte, cred. Înainte de Enkidu, era prea arogant ca să creadă că ceva îl putea răni. Dar după ce-l pierde, își dă seama că nu e stăpân peste nimic. Nimeni nu poate controla moartea.

—  Ăsta-i un gând foarte depresiv, Moony.

Remus ridică din umeri. Lui i se păruse totul destul de simplu și la obiect.

Chapter Text

Vineri, 20 aprilie 1973

Still don’t know what I was waiting for 
And my time was running wild
A million dead end streets - and
Every time I thought I’d got it made
It seemed the taste was not so sweet
So I turned myself to face me
But I’ve never caught a glimpse
Of how the others must see the faker
I’m much too fast to take that test

Remus iubea "Hunky Dory" mai mult decât orice. Era deopotrivă vesel și radiant - apoi întunecat și introspectiv. Simțea că parcă David Bowie avea un fel de putere supraumană de a vedea în sufletul lui. Chiar dacă nu înțelegea întotdeauna versurile, simțea că parcă cumva aveau sens.

Îngâna melodia de la piesa "Changes" în șoaptă, în timp ce mergea în sus și-n jos de-a lungul rafturilor întunecate ale bibliotecii, bagheta luminându-i calea. Trebuia să recupereze la poțiuni - dar Lily se oferise să-l ajute peste weekend și deja revizuise la transfigurare toată ziua. Îi luase o veșnicie să transforme un joben vechi într-un iepure și înapoi.

Remus găsi raftul pe care-l căuta - "Ghidul Vrăjitorului Britanic despre Legile Nupțiale 1700 - 1950". Spera că ăsta era suficient de recent. Tomul era imens și trebui să-și ia o scară ca să ajungă la el. Dacă se întindea, Remus aproape că atingea coperta prăfuită de piele și tocmai voia să tragă cartea înspre el când se apropie o altă mână și-l înșfăcă de încheietură.

Strigând, Remus își trase mâna înapoi și aproape că se prăbuși de pe scară, trezindu-se față în față cu Narcissa Black.

— Îhh, tu erai, zise neîncântată. Era cu un cap mai înaltă decât el, așa că erau aproape la același nivel cât timp își păstra echilibrul pe scară. Ea nu-i dădu drumul, spunând:

— Dă-mi-o încoace.

— Nu, eu am luat-o primul, răspunse, încercând în continuare să se tragă înapoi. Ea avea o strânsoare de fier.

— Pleacă, băiețelule. Pentru ce anume ai putea să vrei cartea asta? Îl împinse tare iar el se prăbuși pe spate, aterizând dureros pe noadă.

Narcissa zâmbi victorioasă în jos spre el, ținând în mână cartea grea. El se încruntă enervat.

— Tu pentru ce o vrei?

— Asta nu-i treaba ta, îl sictiri, scuturându-și părul bălai din ochi într-o maniera care, în mod bizar , îi reamintea de Sirius. Ea se întoarse și plecă printre rafturile întunecate. Remus se grăbi să se adune de pe jos.

— Așteaptă, zise, încercând să nu ridice tonul, ca să nu-l dea afară Madam Pince din nou. Hei, Narcissa, așteaptă! O trase de robă.

Ea se răsuci cu ochi furioși și bagheta ridicată. Remus își apucă instinctiv propria baghetă în ultimul moment. Amândoi stătură ca niște statuete pentru câteva momente. Știa că-i blestemase pe James și pe Sirius de câteva ori și că întreaga familie Black știa să facă magie neagră. Dar în același timp, Remus nu blestemase niciodată o fată și i se părea nedrept.

— Vreau doar să știu, zise grijuliu, alegându-și vorbele. Dacă are ceva de-a face cu tine și cu Sirius... și treaba cu logodna.

Ea își coborî încet bagheta, privindu-l cu interes suspicios.

— Deci ți-a spus totul despre asta, da? își ridică o sprânceană - care era încă neagră ca părul ei natural. Da, băiețelule, exact pentru asta îmi trebuie. Doar nu crezi că vreau să fiu măritată cu mucosul ăla, trădător de sânge, nu?

Remus ridică doar din umeri. Adevărul era că nu prea se gândise cum se simțea Narcissa despre toată treaba. Fusese atât de concentrat să-l ajute pe Sirius că nu luase în considerare că s-ar putea să mai fie încă cineva care lucra activ la rezolvarea aceleiași probleme. Narcissa oftă, nerăbdătoare.

— Ei bine, nu vreau. Și nu m-aștept ca verișorul meu răzgâiat să vină cu vreo soluție prea curând, așa că iată-mă aici.

Nu mai suna nervoasă, doar mâhnită. Acum că era aproape de ea, Remus putea să observe cearcănele din jurul ochilor ei.

— Și eu vreau să găsesc o soluție. Cel puțin, asta încercam, zise Remus ridicându-și bărbia în sus ca să-i întâmpine privirea, dorindu-și să nu fi fost mai scund decât ea.

— Ha. Narcissa râse într-o voce lipsită de umor. Un băiat de anul al doilea?! Și ce-ai găsit până acum, hm? Își lovi călcâiul lăcuit de dușumeaua întunecată.

— Păi... Remus înghiți în sec. Nu mare lucru - nimic suficient de bun până acum. Doar dacă...mă rog, dacă tu ai fi fost deja măritată.

— M-am gândit la asta, se răsti Narcissa. Încă nu-s majoră, nu pot. Altfel m-aș fi măritat în secret cu Lucius în momentul când au propus acest aranjament ridicol, dar împlinesc șaptesprezece ani abia în octombrie.

— Aha. Remus dădu din cap, surprins să audă asta. Și... nu poți aștepta, pentru că ceremonia de logodnă are loc vara asta, nu?

— Corect. Se uită la el cu mai puțin venin acum, ca și cum i se părea conversația amuzantă mai degrabă decât iritantă.

— Dar, mă întrebam - în ce constă efectiv ceremonia?  o întrebă, simțindu-se mai curajos. Ce trebuie să faceți, tu și Sirius?

— Oh, porcăriile tipice ale familiei Black, răspunse ea. Un banchet, astrograma noastră, probabil un portret comemorativ cu noi doi. Mama mea încă îl are pe al Bellei atârnat în sala de mese.

Gândul unui portret înfățișându-i pe Sirius la treisprezece ani împreună cu verișoara lui, Narcissa, de șaisprezece ani, era respingător pentru Remus. Narcissa nu părea nici ea să savureze ideea.

— Asta-i numai vina lui să știi, zise ea. Se comportă de parcă e vreun caz special. Dacă s-ar fi ținut de tradiții ca noi ceilalți, dacă ar fi stat în banca lui până era suficient de mare ca să scape... Își pierdu șirul, ochii ei deschiși la culoare, plini de lacrimi furioase, pe care le șterse repede.

— Oricum, nu contează. Eu mă mărit cu Lucius și cu asta basta. Îi mulțumesc lui Merlin că Lucius m-a sprijinit în toată tevatura asta, oricare altul ar fi fugit mâncând pământul.

Remus nu voia să comenteze. Ce știa el despre relații? Nici măcar nu văzuse una îndeaproape. Rămaseră în liniște pentru câteva minute în timp ce încercă Narcissa să se adune. Odată ce izbutise, își trase puțin nasul și se uită din nou la Remus.

— N-am să te blestem, zise cu mărinimie. Dar te previn - aproape mi-a ajuns cu oamenii care vor să se amestece în viitorul meu. Așa că nu-ți mai băga nasul unde nu-ți fierbe oala.

Cu asta, se întoarse și plecă, lăsându-l pe Remus cu suficiente lucruri pe cap.

***

Luni, 30 aprilie 1973

— Moony, pentru ce-s toate cărțile astea? întrebă James, când se împiedică de un morman pe care îl stivuise Remus cu grijă lângă intrarea în dormitor - erau inutile și plănuia să le ducă înapoi în acea după-masă.

— Fac cercetări, răspunse, fără să ridice ochii din cartea pe care tocmai o citea. Voi unde ați fost?

— Să complotăm. Sirius îl urmă pe James înăuntru, pășind peste cărțile împrăștiate pe care prietenul lui încerca să le ordoneze. Remus ridică o sprânceană.

— Complotați? Hartă sau năzbâtii?

— Puțin din ambele, zâmbi Sirius, aruncându-se pe patul lui Remus. Luă o carte în mână.

— "Ritualuri de Căsătorie Vrăjitorești"?! râse. Cu cine te însori, Moony? Nu cu Evans, altfel te va provoca James la duel.

— NU-MI place de Evans, se răsti James, de unde stătea pe vine. "Căsătorii Magice", citi, ridicând ultima carte și așezând-o în vârful mormanului. Serios, Remus, ce-i asta?

Remus oftă, lăsând cartea jos și frecându-și ochii.

— Încerc să te ajut pe tine, îl lovi pe Sirius ușor cu piciorul. Cineva tre' să te scoată din logodna aia stupidă.

— Hei! Sirius se încruntă. Eu fac tot ce pot.  

— Ce faci?

— Păi, n-am avut eu mai multe detenții decât oricine altcineva anul ăsta? Cred că primesc o Urlătoare pe săptămână. Și leii mei, nu uita de leii mei la meciul de quidditch.

Remus se holbă la el, stupefiat.

— Și cum anume ar trebui să ajute toate astea?

— Le demonstrez că nu sunt genul care se căsătorește.

— Nu te supăra, prietene, adaugă James, așezându-se lângă ei pe pat. Dar nu cred că alor tăi le pasă dacă ești sau nu genul care se însoară.

— Exact. Remus dădu din cap. Tu ești moștenitorul. Trebuie să te însori cu cineva de sânge pur. Și familia Black are o lungă istorie de măritiș intrafamilial, chiar și părinții tăi sunt veri.   

— Ăă... de unde știi? Sirius părea stânjenit.

— Am citit. Remus gesticulă înspre cărți. Sunt o groază de informații despre familia ta la bibliotecă. Una din cele mai vechi case vrăjitorești din Marea Britanie, care poate fi atestată încă din Evul Mediu, când sediul familiei era la Inverness, în Scoția-

— Eu știu toate astea. Sirius își flutură mâna.

— Da, dar știai că nu ești primul Black care a vrut să se sustragă dintr-o căsătorie?

— Păi, evident Andromeda - deși aia era mai degrabă că voia să se căsătorească, doar că Ted era nepotrivit...

— Nu numai ea - Lyra Black a sfidat dorințele familiei în 1901 să se mărite cu cineva din familia Crabbe, și Delphinus Black trebuia să se însoare cu nepoata lui în 1750 dar a lăsat-o la altar și s-a însurat cu Fidella Bulstrode. Și unchiul tău Alphard nu s-a însurat niciodată deși nu e nicio explicație-

— Mda, noi n-avem voie să vorbim despre el, răspunse Sirius puțin agitat. Am auzit-o pe maică-mea răbufnind despre el și sunt aproape sigur că era pe invers.

Se lăsă o liniște stânjenitoare.

— Tata îl știa pe Alphard, zise James. A zis că era un tip de treabă.

— A fost foarte de treabă cu mine. Sirius ridică din umeri. Mi-a lăsat și bani și toate cele, s-a asigurat că nimeni nu poate pune mâna pe ei până nu sunt eu major. Ai mei sunt furioși de numa', știți, pentru că n-a returnat toți banii în seiful familiei, așa că îi sunt recunoscător pentru asta, chiar dacă era... mă rog, nu contează.

Gâtul lui Remus era foarte uscat, își drese vocea, vrând să schimbe subiectul.

— Deci, ideea e că poți să ieși din impedimentul ăsta. Singura problemă e că nu pot găsi detalii bune despre cum au reușit toți să scape.

— Nu-ți bate capul, zise Sirius posac. Chiar dacă descoperi ceva folositor - niciunul din ei n-au avut-o ca adversară pe maică-mea. Știți cum e ea. Probabil ne-ar obliga să facem un Legământ Suprem.

— N-ar îndrăzni! zise James, îngrozit.

— Ar face orice, aprobă Sirius din cap.

Remus își mușcă buza, gânditor. Nu știa ce era ăla un Legământ Suprem - suna a magie neagră. Din câte citise deja despre casa Black, știa că următoarea lui oprire trebuia să fie secțiunea restricționată a bibliotecii. Trebuia să-i împrumute mantia lui James pentru asta și să meargă noaptea. Nu conta. Refuza să se lase descurajat de la asta. I-o datora lui Sirius.

Nu-i spusese Remus lui Sirius odată că propria sa problemă era fără speranță și fără scăpare? Și nu muncise Sirius fără oprire, învățând să facă magie complicată, de nivel NEWT, doar ca să-l ajute? Asta era la fel. Trebuia să-și dea silința mai mult. Faptul că știa că Narcissa lucra și ea la problemă era reconfortant, în mod ciudat. Remus știa de la blestemele ei că trebuia să fie o vrăjitoare desăvârșită și foarte deșteaptă, și nu încăpea îndoială că obținea de obicei ce-și dorea.

"Eu mă mărit cu Lucius și cu asta basta." Trebuia să însemne asta ceva. Își aminti că Flitwick le spusese că iubirea - iubirea aia de zi cu zi, naturală și umană - era una dintre cele mai puternice forme de magie. Deși Remus, personal, nu putea să vadă exact ce era natural despre cuplul Narcissa și Lucius, știa că era cel puțin mai puternic decât onoarea de familie. Trebuia să fie.

Chapter Text

Mai 1973

Sesiunea de examene începu în cel mai inoportun moment pentru Remus, și anume în mijlocul lui mai, chiar când trebuia să vină luna plină. Luna însăși pica vineri, ceea ce însemna că putea să participe la examenul de poțiuni dimineața - dar își pierdea tot weekendul dormind, când ar fi preferat să revizuiască. Mai mult de atât, luna îi dăduse peste cap magia cu totul.

Avusese impresia că se întâmplase mai rar în anul al doilea, dar când se apropiară examenele - ori din cauza nervozității ori din cauza zilelor mai lungi - Remus observă că magia îi devenea mai puternică, mai sălbatică și mai greu de controlat. Cea mai mică mișcare de baghetă crea cele mai fantastice rezultate, și câteodată abia dacă termina de rostit o incantație că deja îi țâșnea vraja din vârful baghetei, provocându-i furnicături în degete de la șoc.

James începuse să-i spună "Calmează-te, Moony!" de cel puțin trei sau patru ori pe zi, în timp ce Remus încerca să exerseze diferite vrăji de bază la transfigurare și la farmece care inevitabil deraiau prea mult. Sperase că exersarea incantațiilor mai simple l-ar putea ajuta să-și recâștige controlul, dar aparent nu era cazul, din moment ce spărgea fereastra dormitorului a treia oară încercând să leviteze setul de joc cu bile.

— Reparo, murmură Sirius, privind înspre revizuirea lui la astronomie. Geamul se repară de-ndată. Remus oftă.

— Chiar trebuie să te relaxezi, prietene, zâmbi James. Oricum, nu avem niciun examen practic până săptămâna viitoare.

— Dar sunt așa în urmă cu toate! mormăi Remus, adunându-și bilele și așezându-le din nou în cutie.

— Dacă tu ești în urmă, eu ce-s?! miorlăi Peter de pe jos, unde avea cinci manuale deschise în fața lui, toate la materii diferite. Știu că o să pic la transfigurare, iepurele meu nu s-a preschimbat deloc anul ăsta și știu că o să ne pună să facem ceva super greu.

— Măcar ești bun la poțiuni, contracară Remus. Și la ierbologie, eu nici măcar nu pot să țin minte ce înseamnă fiecare frunză...

— Pe mine m-ai bătut la ultimul test de ierbologie, îi reaminti James. Și ne bați pe toți la curul gol când vine vorba de istoria magiei, ți-am copiat tema tot anul.

— Dar tu ești cel mai bun la transfigur- Remus începu să zică, dar fu întrerupt de un trosc asurzitor când trânti Sirius cartea lui de astronomie pe jos.

— Vreți să tăceți din gură?! Încerc să revizuiesc! țipă, ridicându-se în picioare. Sunteți ca niște gâște care trăncănesc toată ziua. Mă duc la bibliotecă. Își luă traista pe umăr și o tuli afară din cameră.

Rămaseră muți pentru câteva momente. Peter, care își mușca buza, părea să mai aibă puțin și să plângă. James oftă.

— Ignorați-l, e doar într-o pasă proastă pentru că trebuie să se întoarcă în curând acasă. Nu că l-aș judeca, adaugă repede. Cu părinți ca ai lui și toate cele. 

— Da, bănuiesc. Remus dădu din umeri, deși nu i se părea o scuză suficient de bună, sincer să fie. Nu era ca și cum el, Remus, de-abia aștepta vacanța de vară. Bine, el nu trebuia să se însoare cu verișoara sa, sau să participe la banchete înfumurate - dar nici Sirius nu trebuia să fie încuiat într-o celulă o dată pe lună, sau să se ascundă de băiețașii duri mult mai mari decât el, a căror unică plăcere era să-ți îndese capul în toaletă.

— Deci n-o să stea iarăși cu tine, James? întrebă Peter agitat - probabil bucurându-se de o posibilă vară fără Sirius, pentru că însemna că-l putea avea pe James doar pentru el.

— Nu, răspunse James, sunând mult mai puțin vesel de această perspectivă. Are evident o invitație deschisă - cu toții aveți. Îl ținti pe Remus cu privirea, continuând:

— Dar nu credem că are vreo șansă după fiascoul de la Crăciun. El crede că va fi închis de tot în casă până la ceremonia de logodnă.

Remus simți o săgetare vinovată în piept. Tot nu descoperise o soluție viabilă la asta, și printre revizii și luna plină nici nu apucă să se gândească ca lumea la asta timp de două săptămâni. Judecând după comportamentul Narcissei pe coridoare - care blestema pe oricine îndrăznea măcar să îi arunce o privire aiurea - nici ea nu se descurcase mai bine.

— Păi dacă continuă să se comporte așa o să-și piardă mai mult decât părul data viitoare, zise Peter sfătos, în timp ce-și făcea ordine în notițe.

— Ce vrei să spui? James se ridică în picioare, fruntea încrețindu-i-se. Vrei să zici că e cumva vina lui?!

— Nu! Peter părea alarmat de tonul lui James. Nu, mă refer doar că... mă rog, știți că ieri și-a împachetat toate bannerele ălea Gryffindor în cufăr. Vrea să le pună prin cameră ca să-i enerveze pe ai lui. Chestiile astea sunt exact genul de lucruri care o să-i creeze probleme.

— Nu e nimic rău în a avea puțină mândrie de casă, zise James defensiv, trăgându-și nasul, deși aruncă o privire îngrijorată spre cufărul lui Sirius.

Remus nu voia să se amestece. Personal, era de acord cu Peter și Narcissa - Sirius era, de cele mai multe ori, cel mai mare inamic al său. Pentru cineva atât de inteligent și înzestrat cu abilități magice, era total lipsit de subtilitate, sau chiar și chibzuință. Dacă s-ar fi putut abține din comentarii la fiecare oportunitate, poate că nu s-ar fi aflat în poziția de a fi logodit la vârsta de treisprezece ani. Remus știa mai bine decât oricine importanța de a ține capul plecat, a rămâne neobservat, mai ales dacă erai diferit de toți ceilalți din jurul tău.

James, care semăna mai mult cu Sirius decât cu Peter sau Remus, era total împotrivă. În mintea lui, cel mai important lucru era să lupți înapoi. Dar dacă totul era o luptă, atunci inevitabil cineva trebuia să piardă. Și până nu era major, acela va fi de fiecare dată Sirius.

***

— Excelent, domnule Potter! McGonagall îi oferi o laudă care nu-i stătea în caracter, în timp ce transformă James iepurii în două perechi de papuci de casă roșii, de catifea, tiviți cu blăniță.

Remus trase aer adânc în piept, pregătindu-se pentru propria lui încercare. Trecuse o săptămână jumate de la luna plină și reușise în sfârșit să-și stăpânească magia, deși încă-l mai cuprindea nervozitatea câteodată. Îl privi pe Sirius cum își flutură plictisit bagheta peste propriii iepuri, iar ei se transformară într-o pereche drăguță de papucei negri, îmblăniți.   

Papucii de casă ai lui Peter încă aveau urechi și o codiță chiar și după trei încercări și scăpau căcăreze pe masă. Când veni rândul lui Remus își închise mai întâi ochii, simțindu-se puțin amețit până ce intonă incantația.

Papucii lui nu erau așa îngrijiți ca ai lui James sau Sirius, dar erau purtabili și măcar nu mai aveau trăsături iepurești, chiar dacă rămăseseră de-un maro tern. Cel puțin știa că dăduse ce era mai bun din el la examenul teoretic - de fapt la toate examenele sale teoretice. Era mulțumit că-și amintise tot ce trebuia să-și amintească când venea vorba de materiile sale preferate, și că nu fusese chiar pe lângă nici la poțiuni, ierbologie și astronomie.

La finalul examenului de transfigurare, McGonagall întoarse toți iepurii la starea lor originală și îi trimise țopăind înapoi în cușca lor la capătul încăperii, pregătindu-se de următorul examen. Apoi începu să le înmâneze niște foi albe care arătau ca niște orare goale.

— Pesemne că sunteți conștienți - zise ea foarte formal - că în anul al treilea puteți să vă alegeți un minim de două materii adiționale pentru care să obțineți nivelul O.W.L.. Acestea sunt formularele voastre de înscriere. Vă rog să vă gândiți cu grijă, analizând fiecare materie în parte, apoi vă rog să completați formularul și să-l returnați în biroul meu nu mai târziu de ultima zi din semestru.   

Un murmur entuziasmat cuprinse clasa, iar când privi Remus în jos spre formularul său, la materiile enumerate acolo, îl apucă o trepidare puternică.

În timp ce ieșiră din clasă unul după altul, Peter începu imediat să-l sâcâie pe James la cap ca să afle ce materii voia să facă - ca să și le selecteze și el fix pe aceleași.

— Studiul încuiaților, zise Sirius, în timp ce ieșiră afară în soarele de vară. Definitiv o să iau studiul încuiaților.

Remus își dădu ochii peste cap. Nicio surpriză aici - dacă era vreo materie care avea să asigure dezaprobarea totală a familiei Black, atunci asta era.

— Crezi că Evans o s-o aleagă și ea pe asta? James își frecă bărbia. Sirius zâmbi.

— Mă-ndoiesc, prietene, e născută în familie de încuiați. Dar ai putea s-o impresionezi cu cunoștințele tale.

— Da... da, poate... James privi în jos, gânditor.

— O s-o treci pe asta atunci, James? întrebă Peter îngrijorat. Crezi c-o să fie grea? Bănuiesc că l-am putea ruga pe Remus să ne ajute... tu o alegi pe asta, Moony?

— Nu. Remus scutură din cap. Care-ar fi rostul? Dar voi puteți s-o faceți, poate atunci încetați cu toate întrebările.

În secret își dorea să fi existat și materia "studiul vrăjitorilor" pe care s-o fi putut alege, ca să nu se mai simtă tot timpul așa depășit de situație. Dar, bănuia că asta era aroganța vrăjitorilor.

— Divinație... asta-i un fel de ghicitul viitorului, nu? James se așeză pe iarbă, dându-și jos roba. Sirius îl urmă și el, suflecându-și mânecile.

— Cred că da. Globuri de cristal și citit din cești de ceai.

— Pare floare la ureche. Hai s-o luăm pe asta.

Toți trei scrijeliră pe foaie. Remus însă nu. Nu-i surâdea ideea de a cunoaște viitorul - orice îl aștepta, era oricum sigur că n-avea cum să fie de bun augur. Își atinse repede bagheta de tâmplă și șopti:

— Lectiuncula Magna. Începu să-și citească opțiunile. Aritmanție - murmură - asta-i ca aritmetica?

— Ceva cu numere oricum, răspunse Sirius. Cică e foarte dificilă.

— Îngrijirea creaturilor magice... nu știu ce să zic. James pufni din nas. L-ați văzut pe profesor? Are mai multe cicatrici decât Moony.

— Hei, Remus îl lovi în gleznă. Îngrijirea creaturilor magice îi păruse chiar interesantă. Până la urmă, chiar el însuși era un fel de creatură magică.

— Cred că mă bag și eu la aritmanție dacă te bagi tu, zise Sirius, citindu-și mai departe foaia.

— Chiar o să fie greu? se îngrijoră Peter.

— Te ajutăm noi, Pete, nu-ți face griji, îl liniști James. Oricum sunt lucruri mai bune despre anul trei decât teme în plus - Hogsmeade!

— Mergi la Honeydukes de trei ori pe săptămână, răspunse Remus, contemplând posibilitatea de a alege studiul runelor antice.

— Da, dar vreau și la Zonko's!

Remus îi zâmbi. Era de fapt chiar entuziasmat de vizitele în Hogsmeade - nu fusese până acum în niciuna din zonele magice protejate în afară de Hogwarts și se săturase să tot audă cât de grozavă era Aleea Diagon. Oftă și se întinse pe spate, privind spre nori. Se va gândi la materiile lui de anul trei mai târziu, nu era grabă. Momentan voia să se bucure de sfârșitul examenelor și să se delecteze cu gândul că mai aveau încă o lună întreagă până se încheia anul.

— Hei, hei, Evans! James se ridică brusc.

Remus oftă în sinea lui. James se comporta din ce în ce mai mult ca un idiot în ceea ce-o privea pe Lily, de când cu festinul din mijlocul nopții.

— Nu sunt un câine, Potter, îi răsună vocea din jur. Nu mă striga ca pe unul.

— Servus Sirius, asta era vocea lui Mary acum. Remus se ridică, clipind.

Marlene făcu timid cu mâna, iar el îi făcu cu mâna înapoi.

— Toate bune, Macdonald? Sirius dădu din cap, dându-și degajat părul după ureche. Începuse să facă asta de fiecare dată când era câte-o fată prin preajmă. Remus ura chestia asta.

Toate trei aveau înghețate în mână, ceea ce părea o idee excelentă având în vedere vremea neobișnuit de caldă. Lily fermecase un evantai chinezesc s-o urmărească, creând o briză răcoroasă oriunde mergeau cele trei fete.

— Dă-mi să gust din înghețata ta. James îi făcu cu ochiul sugestiv. Marlene se înroși ca sfecla și se cocoșă de râs, dar Lily rămase calmă, arcuindu-și o sprânceană.

— Chiar arăți de parcă ai avea nevoie de ceva răcoritor. Aguamente!

Cu asta își îndreptă bagheta spre Ștrengari și îi stropi pe toți cu apă rece ca gheața. Remus sări la o parte, dar ea nu încerca să-l nimerească pe el oricum. James și Sirius o încasară cel mai rău și țipau consternați în timp ce li se udară părul și cămășile. Mary, Marlene și Lily râdeau, jubilând.

— Pentru ce-a fost asta? mârâi Sirius, desfăcându-și părul ud din fața ochilor cu mâinile ca să se încrunte la ele. Arăta ca un șobolan înecat.

— Credeam că vă plac glumele practice? Lily îi făcu cu ochiul, apoi se întoarse și plecă înspre lac.

— E de coșmar fata, mârâi Sirius, încercând un farmec cu aer cald pe părul său.

— Vezi că aia-i viitoarea mea nevastă despre care vorbești, răspunse James visător, privind-o cum pleacă. Ochelarii i se aburiră comic. Of, nu mai fi așa dramatic, o să te usuci într-o juma' de oră pe căldura asta.

— De unde credeți c-au făcut rost de înghețate? întrebă Peter, de departe.

Remus zâmbi, întinzându-se din nou pe iarbă. Nu conta plecatul înapoi acasă sau logodnele sau materiile noi. Momentan, totul era exact așa cum trebuia să fie.

Chapter Text

Vineri, 29 iunie 1973

Remus era în întârziere, și mai erau încă atâtea de făcut. Ca de obicei, dormise mai mult decât restul Ștrengarilor, și până când se trezise el, Peter era singurul rămas, fugind pe ușă afară și strigând repede:

— Neața Lupin! Succes!

Verificând ora, Remus sărise din pat și alergase în duș panicat. În timp ce se pieptăna în oglindă se gândi cu părere de rău că s-ar putea s-o facă pentru ultima oară, fiindcă matroana îi va rade cu siguranță părul periuță, primul lucru când ajungea înapoi la Sf. Edmund mâine. Apoi trecu prin lista sa de treburi în minte.

Mai întâi micul-dejun, evident - nu putea pierde asta. Dacă se mișca mai cu talent, ar putea să-i mai prindă încă pe James și Peter, înainte să plece în misiunile lor. Era probabil singura șansă să-i vadă, pentru că astăzi, în ultima zi de școală, Ștrengarii care de obicei erau de nedespărțit, urmau să rămână separați până la ospăț.

După micul-dejun trebuia să fugă înapoi sus să-și facă bagajele - Remus era destul de sigur că-i aștepta o detenție diseară, și s-ar putea să nu aibă suficient timp a doua zi, înainte să prindă trenul. După ce își făcea bagajele, trebuia să-și returneze cărțile la bibliotecă. Asta-l umplu de vinovăție - tot nu găsise încă ceva care să-l ajute pe Sirius, în ciuda săptămânilor întregi de cercetări. Singura lor speranță acum era să găsească cei doi verișori Black o scăpare, după ce avea loc ceremonia de logodnă.

În drum spre bibliotecă urma să-și predea formularul cu aplicația pentru materiile noi în biroul lui McGonagall - o amânase suficient de mult deja. Apoi, după ce returna cărțile și-și preda formularul, Remus se gândea că trebuia să aibă destul timp să se întâlnească cu Peter în fața serelor la ora unsprezece, de la care avea să preia mantia invizibilității.

Cât timp mergea totul ceas, Remus ar trebui apoi să reușească să ia umbrelele de care avea nevoie din magazia paznicului de vânătoare și să le aducă pe furiș înapoi în dormitor. Va fi în jurul orei prânzului după toate astea - Remus spera să poată folosi acea oră să citească în liniște - împrumutase o carte de la Sirius și mai avea numai un capitol de citit, deci chiar voia s-o termine până să plece acasă. Mai ales, pentru că avea dubii că McGonagall l-ar lăsa să citească în timpul inevitabilei detenții din acea seară.

Puțin după prânz, avea să înceapă prima etapă a planului de final de an al Ștrengarilor. El va evita haosul și va verifica dacă își împachetase totul - posibil ajutându-l și pe Sirius să-și împacheteze, pentru că celălalt băiat tot nu se preocupase de asta, iar Remus suspecta că o va lăsa pe ultimul moment. Apoi începeau pregătirile pentru ospăț - tot ce avea de făcut era să se prezinte suficient de devreme ca să-i ajute pe James și pe Sirius cu incantațiile finale. Asta presupunând, bineînțeles, că niciunul din ei nu avea să fie prins până atunci.

Deodată se auzi un ciocănit la ușa din baie, chiar când Remus își trăgea blugii pe el.

— Ți-am lăsat niște toast aici, Moony, răsună vocea lui Sirius. Am zis să-ți salvez niște timp.

— Oh, excelent, mulțam! strigă Remus înapoi, luându-și repede tricoul pe el, de parcă Sirius ar fi putut să-l vadă prin ușa de lemn.

— Succes! Ne vedem după-masă!

— Da - și ție!

Remus auzi pașii lui Sirius retrăgându-se și dispărând pe scări în jos. Ei, bine. Măcar un lucru era deja rezolvat. Ieși din baia aburindă și văzu farfuria cu toastul așezată pe cufărul său. Patru felii - Sirius nu se zgârcise - și fiecare unsă din abundență cu câte-un conținut diferit. Remus zâmbi și își reînnoi hotărârea să-l ajute pe Sirius să-și facă bagajul mai târziu.

Își petrecu o oră mestecându-și relaxat toastul, apoi adunând de pe jos varii catrafuse care se întinseră în toate colțurile camerei, de pe patul său pe rafturile prietenilor lui, chiar și jos în camera comună. Se folosi de această oportunitate să asculte "Hunky Dory" pentru ultima oară, luându-și la revedere cu drag de la pick-up pentru câteva luni.

Posterul cu David Bowie pe care i-l făcuse cadou Sirius nu se mai mișca - Remus era cumva bucuros, pentru că însemna că putea cel puțin să-l ia cu el înapoi la Sf. Edmund, fără să creeze suspiciuni. Cufărul său nu părea să mai vrea să se închidă așa ușor cum o făcuse la finalul verii trecute, când venise înapoi la Hogwarts, și fu nevoit să rearanjeze obiectele de câteva ori până reuși să strivească totul în interior suficient cât să se închidă.

Remus se spălă pe dinți și merse să-și strângă cărțile de returnat la bibliotecă, vârându-le în traista sa roasă și uzată. Se întrebă dacă matroana l-ar lăsa să-și ia o geantă nouă de școală - deși ultima oară când ceruse una ea se folosi de oportunitate ca să-l învețe să coasă. "O deprindere necesară în viață", spusese. Nu se obosi să-i explice că farmecul de reparare era mult mai bun - dar deja nici ăla nu mai făcea față.

— Remus! Mary îl opri în timp ce tocmai ieșea din camera comună. Ești singur?

— Da, dădu din cap, cu un zâmbet ghiduș pe buze. Ea zâmbi înapoi.

— Oho, ce plănuiți? Tocmai ziceam cu Marlene că a fost prea mare liniște în ultimele săptămâni...

— Nu mă întreba și n-o să te mint, îi răspunse el. Scuze, dar trebuie să returnez cărțile-

— Te caută Lily, zise ea repede.

— Oh, ăă... o să fiu în sala de mese la prânz. Am puțină treabă până atunci, spune-i că-mi cer scuze!

Cu asta se grăbi prin gaura portretului, afară pe coridorul plin de elevi, unde era o forfotă nemaipomenită. Toată lumea își lua la revedere în ultimul moment. Peeves, prins bineînțeles în agitația generală, descoperise evident unde ținea Filch hârtia igienică și arunca role întregi de șervetele umede spre oricine-i stătea în cale.

Cu mâinile peste cap, Remus se grăbi spre biroul lui McGonagall chiar când Peeves ținti înspre ușă. Remus se feri la timp, iar Peeves zbură mai departe ca un maniac în timp ce McGonagall - care auzise un mare Pleosc! - își deschise larg ușa. Își miji ochii spre Remus, care stătea aplecat cu mâinile peste cap.

— Domnule Lupin.

— A fost Peeves! El se îndreptă repede. Sincer, doamna profesoară!

— Te cred, îi oferi un mic zâmbet. Spiritele sunt întotdeauna în vervă în ultima zi din an. Ai ceva să-mi dai? Profesoara bătrână privi înspre foaia pe care o ținea în mână.

— Ah, da! își întinse mâna înspre ea.

— Excelent, te rog poftește înăuntru, Lupin.

— Ăă...

Dar nu puteai s-o refuzi pe McGonagall, sau s-o întrebi dacă puteați discuta mai târziu. Se întrebă ce Dumnezeu putea să vrea de la el - era imposibil ca Sirius și James să fi fost deja prinși. Va fi destul de evident odată ce începea prima etapă a planului dar nu auzise încă nimic...

— Așază-te, domnule Lupin. Servești niște ceai?

— Ăă... da, ok, se așeză, neliniștit. McGonagall își flutură bagheta și micul ceainic cu model de tartan de pe birou începu să toarne lichidul în două cești identice.

— Servește și lapte, zise profesoara pe un ton absent, în timp ce scană foaia de pergament pe care i-o dăduse.

— Divinație, zise ea, studiul încuiaților și aritmanție. 

El nu spuse nimic. Ea îl privi, în final, analizându-l pe deasupra ochelarilor ei pătrățoși.

— Acestea sunt aceleași materii pe care și le-au ales domnul Potter și domnul Black, dacă nu mă înșel? La fel și domnul Pettigrew, nu?

Remus dădu doar din cap. De fapt, Peter își alesese numai divinație și studiul încuiaților - aflase că putea să-și aleagă un minim de două materii noi și se decise să nu se strofoce mai mult decât era necesar. Remus ar fi preferat mai degrabă să moară decât să ia mai puține materii decât James sau Sirius.

— M-ar interesa să aflu ce te-a determinat să-ți alegi studiul încuiaților, în mod particular? Iei în considerare o carieră în departamentul pentru relații încuiate cumva?

— Ăă... se bâlbâi Remus. Habar n-avea ce era ăla departamentul pentru relații încuiate, dar nu suna foarte interesant.

— M-aș fi gândit că ai suficiente cunoștințe despre lumea încuiată, având în vedere că ți-ai petrecut atât de mult timp din viață în ea.

— Da, dar... mă rog...

— Nu e nevoie să-ți alegi materii doar pentru că și le aleg prietenii tăi, domnule Lupin, zise profesoara McGonagall mai amabilă decât s-ar fi așteptat. Veți face oricum aceleași materii de bază împreună.

Remus ridică din umeri. Nu știuse ce să facă. Adevărul era, că toate materiile îl interesau - ok, poate nu studiul încuiaților, acolo avea dreptate - dar în final, nu îi plăcuse ideea de a pierde lecțiile pe care le putea face împreună cu Ștrengarii.

— Unul dintre cele mai frumoase lucruri despre școală, domnule Lupin - începu McGonagall tacticos - sunt legăturile și relațiile făcute pe viață. Știu că ți-ai făcut niște prieteni foarte dragi la Hogwarts.

Remus se luptă cu o grimasă. De ce trebuia s-o facă să sune așa de melodramatic?! Ea își drese vocea aparent amuzată de reacția lui.

— Niște prieteni foarte dragi. Dar școala este de asemenea un loc unde ne putem provoca pe noi înșine, să ne testăm abilitățile. Mă înțelegi?

El aprobă din cap, inexpresiv. Ea oftă, sorbindu-și ceaiul.

— Rezultatele examenelor tale au fost excelente anul acesta, Remus.

El se îndreptă puțin când auzi asta. Personal, era puțin ofticat de rezultate. Nu-l bătuse pe James la transfigurare, sau pe Snape și Lily la poțiuni, dar în toate celelalte luase cele mai mari note din clasă.

— Ca atare, continuă McGonagall, n-am nici o problemă cu a-ți permite să studiezi aritmanție - despre care, trebuie să-ți spun, că este una dintre cele mai provocatoare materii pe care le oferim la Hogwarts. Dar mă-ndoiesc că studiul încuiaților este un mod potrivit de a-ți petrece timpul, de-aici încolo. Mă tem, că s-ar putea să ți se pară foarte plictisitor. Ai luat de exemplu în considerare, studiul runelor?

Remus își frământă mâinile în poale. I se păruse destul de interesant. Dar își petrecuse atât de mult timp chinuindu-se să citească engleza, și să-i ajungă din urmă pe ceilalți elevi, încât capitulă la gândul că trebuia să învețe o limbă nouă. McGonagall părea că-i înțelegea grijile - cel puțin parțial.

— N-o să fie așa de grea cum crezi, să știi. Ești un elev extrem de talentat, și foarte silitor.  Mai mult de atât, colegele tale, domnișoarele Mary Macdonald și Marlene McKinnon vor fi în aceeași clasă.

Asta nu suna chiar așa rău. Îi era drag de cele două M-uri acum, și ar fi fain să-și petreacă puțin mai mult timp cu ele. Ce bine trebuia să fie să aibă o oră unde nu era niciun Sirius care trebuia să se dea în stambă, niciun Peter care încerca să-i copieze notițele - și niciun James care se comporta ca un tăntălău ca să-i atragă atenția lui Lily.

— Ok, zise el. O să încerc.

— Excelent, zise McGonagall cu un zâmbet larg pe față, părând cu adevărat încântată. Își flutură mâna peste formular ca să-l modifice.

— Ăă...doamna profesoară? întrebă, deodată, puțin emoționat.

— Da, Lupin?

— Mă... mă gândeam la încă o materie. Poate... poate în loc de divinație?

McGonagall îi zâmbi pieziș.

— Păi, din punctul meu de vedere, nu pot să spun că am văzut vreodată vreun beneficiu în urma divinației... asta dacă vrăjitorul sau vrăjitoarea în cauză nu are darul clarviziunii.

Remus dădu din cap și asumă că nu era astfel înzestrat.

— Mă gândeam, poate la... Adică, probabil e o prostie... - "James spusese că era o prostie, o materie de fete", se gândi - Ăă... la îngrijirea creaturilor magice, zise în grabă.

McGonagall îl privi surprinsă.

— Asta e ceva ce te interesează?

— Ăă... da, bănuiesc. Nu numai pentru că-s... știți. Dar. Da, probabil chiar de-aia.

McGonagall își sorbi din nou ceaiul, spunând:

— Ei bine, este un subiect foarte interesant. Consider că dacă ești interesat mai mult de asta decât de divinație, atunci din partea mea, e în regulă.

— Super, ok, atunci o voi schimba. Dădu din cap, simțindu-se puțin rușinat dar deopotrivă chiar mulțumit de sine. McGonagall își flutură din nou bagheta.

— Tatăl tău era chiar foarte priceput la îngrijirea creaturilor magice, să știi, zise ea. Remus ridică din sprâncene.

— Nu știam.

— Oh, da, dădu ea din cap, de parcă stătea cu el de povești. Era un expert în domeniul său.

— Domeniul... său?

— Apariții spirituale non-umane. Năluci, fantome, precum și - dementori. Toate destul de întunecate, mă tem. Îngrijirea creaturilor magice se concentrează în mare parte pe creaturile corporale - adică, cele muritoare, dar se prea poate să-i moștenești talentele.

— Aha, înțeleg. Mulțumesc, doamna profesoară. Remus se ridică repede. Nu avea timp să se gândească la tatăl său acum. Avea atâtea de făcut.

— Trebuie să merg la bibliotecă, continuă el, indicând spre traista plină de cărți, a cărui tiv aproape plesnea.

— Da, da, desigur. McGonagall aprobă din cap. Mulțumesc, Remus. Ne vedem la ospăț diseară.

— Da, pe mai târziu!

Când ieși în sfârșit din biroul lui McGonagall, Remus privi la ceas. Era unsprezece fără zece. La naiba. Nu avea timp de bibliotecă acum, trebuia să se întâlnească cu Peter afară, și îi lua de obicei, cel puțin cincisprezece minute să iasă din castel, asta dacă nu-l deraia vreuna din scările mișcătoare. Se opinti în traista lui absurd de grea, oftă și se porni la drum.

Când ajunse la sere, transpirat, fiindu-i prea cald în lumina puternică a soarelui, Peter îl aștepta deja de ceva timp, evident frământându-și anxios degetele.

— În sfârșit! răsuflă el ușurat. Am crezut că s-a întâmplat ceva.

— Scuze, gâfâi Remus, ștergându-și fruntea cu mâneca. McGonagall a vrut să stăm de vorbă. Totu-n regulă?

— Da. Peter dădu din cap, ochii fugindu-i în toate direcțiile. Așa cum mi-a zis James. I-ai văzut?

— Nu.

— Atunci ar trebui să fie totul ok. Poftim. Peter îi înmână lui Remus mantia invizibilității.

— Mulțam. Hei, te întorci în dormitor?

— Da, am încă de împachetat.

— Perfect, pot să te rog să-mi duci cărțile înapoi? Am vrut să le returnez la bibliotecă, dar McGonagall...

— Ok. Peter luă traista. Ce mama naibii, Moony! mârâi, afundându-se sub greutatea ei.

— Ne vedem la prânz?

— Probabil. Succes! Peter se zori înapoi înspre castel, lăsându-l pe Remus din nou singur.

Privind în jur ca să se asigure că era gol, Remus nu pierdu timpul, apropiindu-se de magazia cu echipamente. Mai fusese odată înăuntru la o detenție în anul întâi - era mult mai spațioasă în interior decât părea de afară, și era plină de scule pentru mentenanța vastei proprietăți din jurul Hogwarts. Încuietoarea nu reacționă la incantația Alohamora, dar fu definitiv receptivă la câteva răsuciri rapide cu una dintre agrafele de păr ale lui Lily Evans. Ea îi dăduse agrafa cu o seară în urmă, privind contrariată spre el, dar nu întrebase pentru ce-i trebuia.

Odată ce intră, Remus acționă rapid, găsind cufărul negru și mare plin cu umbrele. Nu era sigur de ce aveau vrăjitorii încă nevoie de umbrele - trebuiau să existe vrăji capabile de a te proteja de ploaie? Dar, cu toate acestea, nu voiau ca cineva să le invoce și să le strice distracția. Remus acoperi cufărul cu mantia și șopti un farmec de imponderabilitate spre el, înainte să-l leviteze cu totul afară din magazie.

Se întoarse înapoi în școală într-o plimbare lejeră, încercând să nu pară că punea ceva la cale, ascunzându-și bagheta sub robe în așa fel încât să nu vadă nimeni că ghida cufărul invizibil. Îi luă mai bine de jumătate de oră să navigheze cufărul prin castel fără să fie observat și fără să se lovească de alți elevi. De câteva ori trebui să leviteze chestia peste capul său, ceea ce necesită mult efort și concentrare.

Totuși, izbuti, ajungând la destinație cu un simț profund de realizare. Lăsă cufărul în dormitor și blocă încuietoarea cu un farmec permanent de lipire. Spera că dacă cineva încerca totuși să-l invoce, măcar nu reușea să-l deschidă la timp ca să se salveze. Împături mantia cu grijă și o lăsă pe patul lui James.

Peter îi lăsase traista cu cărți în fața patului. Remus oftă, dându-și seama că trebuia să returneze cărțile până mergea jos la masa de prânz. Ridicând-o în spinare, coborî din nou scările în camera comună Gryffindor.

Fu din nou deraiat, de data asta de către Lily, care arăta extrem de agitată și extrem de încântată să-l vadă.

— Aici erai! strigă ea, luându-l de umeri. Te-am căutat peste tot!

— Salut, Lily, zâmbi politicos. Îmi pare rău, putem s-o lăsăm pe mai târziu? Trebuie să ajung la-

— În nici un caz! își scutură vehement capul. Putem merge sus la tine în cameră? Ceilalți nu-s acolo, nu?

— Nu, oftă. Putea să se ducă la bibliotecă mai târziu, dacă sărea peste a-și termina de citit cartea, sau dacă vizita lui la Madam Pomfrey nu dura foarte mult. O urmă pe Lily în sus pe scări.

— Vreau oare să știu ce-i chestia aia? zise ea, privind spre cufărul mare și negru.

— E un cufăr plin cu umbrele, zise prompt. Ea ridică o sprânceană, dar nu puse mai multe întrebări.

— Am ceva pentru tine. Își puse geanta pe cufăr, cotrobăind prin ea. Scoase un obiect foarte straniu. Arăta ca o țiplă de plastic, transparentă. Remus își apropie sprâncenele în timp ce i-o înmână. El o întoarse pe dos.

— Ăă... Lily...?

— Îmi pare rău că mi-a luat atâta - a trebuit să aștept o veșnicie după acetat. Mama a făcut rost de el de la o prietenă care e profesoară. Le folosesc pentru proiectoare la școlile încuiate. Mă rog, probabil știi asta deja.

Remus dădu din cap, confuz. Era un proiector la Sf. Edmund, dar avea nevoie de un bec nou deja de trei ani și din câte știa nimeni nu apucase să-l schimbe.

— Ai o carte? Lily indică spre traista lui. Scoate una să-ți arăt.

El se conformă, curios să vadă despre ce era vorba. Ea deschise cartea la o pagină oarecare, o puse pe cufăr, apoi puse folia transparentă deasupra.

— Uită-te, zise ea.

Remus privi, gata să-și scoată bagheta în caz că voia ca el să citească ceva. Ea scutură din cap, împingându-i mâna la o parte.

— Doar uită-te, zise.

Se uită din nou, frecându-și ceafa.

"Sunt trei elemente cheie pentru a putea realiza un Legământ Suprem de succes. În primul rând..."

— Ce?! exclamă Remus, luând cartea în mână și holbându-se.

— A funcționat?! Lily îl privi nerăbdătoare. Poți să-l citești?

— Eu... Da...pot... Cum Dumnezeu, Evans! răsfoi la altă pagină, înlocuind folia. Funcționă din nou. Era mult mai simplă decât vraja lui Sirius.

— Ar trebui să funcționeze și când ești plecat de la Hogwarts, zise ea, ochii ei verzi sclipindu-i de bucurie. M-am jucat puțin cu incantația, și am combinat-o cu puțină muncă de poțiuni, dar ar trebui să dureze destul de mult.

— Ești nemaipomenită! zise Remus, continuând să citească. Mulțumesc mult!

Dintr-o dată Lily sări pe Remus, aruncându-și mâinile în jurul gâtului său, luându-l în brațe. Fiind luat prin surprindere, Remus simți cum se-înroșea. Nu fusese luat prea des în brațe - darămite de-o fată. Ea era moale, și părul îi mirosea frumos, a mere.

— Am vrut să ți-o dau de ziua ta, zise, pășind înapoi încă zâmbitoare. Dar am tot dat-o de gard. Ce mă bucur că a funcționat până la urmă! Ai fi zis că o luam razna dacă n-o terminam!

— Da, râse, emoționat, încercând să-și revină de la îmbrățișare. Mulțumesc, Lily, asta-i... e pur și simplu incredibil.

— O meriți Remus, zise ea convinsă. Sinceră să fiu, muncești atât de mult și ții pasul cu Potter și Black.

Remus ridică din umeri. Se lăsă o liniște puțin stranie.

— Ok, te las să-ți vezi de treabă, zise Lily în final. Scuze că te-am reținut. Ne vedem la ospăț?

— Da... da, definitiv. Remus privi înapoi înspre carte. Of, stai așa - Evans, ai o umbrelă?

— Ăă... Cred că da? S-ar putea s-o fi împachetat deja.

— Despacheteaz-o, zise el ferm. Și ia-o cu tine la ospăț, bine?

—... Ok?

Odată ce plecă, Remus își luă un minut să stea jos. Nu-i venea să creadă că Lily făcuse așa ceva. Nu-i venea să creadă că nu se gândise el la asta! Era așa o soluție simplă, așa de elegantă. Va putea citi toată vara! Dădu la altă pagină.

"Este important de reținut că un Legământ Suprem, odată făcut, nu mai poate fi înlocuit cu niciun alt fel de legământ, jurământ sau promisiune făcută ulterior, indiferent de orice considerente morale sau legale care ar putea exista în legătură cu un astfel de jurământ. Este, astfel, crucial să-"

— Oh! Remus căscă gura, răsuflând brusc. Era ca și cum se produsese un "clic" în creierul său și totul se așeză în loc. OH! Sări în picioare. 

Biblioteca trebuia să mai aștepte încă puțin.

***

Era în momente ca astea, în timp ce pășea în susul și-n josul coridorului întunecat, când Remus își dorea să fi avut harta Ștrengarilor completă. Din nefericire, reușiseră să traseze numai două treimi din castel până acum, și erau departe de a eticheta fiecare elev pe ea.

Remus aștepta deja în fața camerei comune Slytherin de douăzeci de minute, fără de noroc. Elevii îmbrăcați în robe verzi care treceau pe lângă el îi ignorau rugămințile de-al ajuta. Până și Baronul Sângeros și-a văzut de drum cu un pufnit disprețuitor. Devenea disperat. Va pierde masa de prânz așa. Se uită la cel mai apropiat ceas. Era ora doișpe jumate. Faza întâi a planului era iminentă.

Când se deschise din nou peretele camerei comune, inima îi plonjă în stomac.

— Măi, măi, măi. Snape surâse disprețuitor. Au zis că e un Gryffindor nebun care dă târcoale pe aici, dar n-am crezut să fie Lupin Lunaticu'.

Remus oftă.

— Hai sictir, Smiorcăius.

— Nu fi așa de nepoliticos. Snape își ridică bagheta. Ar trebui să-ți spăl gura aia spurcată cu săpun. 

— Nu credeam că știi ce-i ăla spălatul, îi răspunse Remus sec.

— Auzi, băi-

— Putem s-o lăsăm moartă? zise Remus, iritat. Este ultima zi din an și am un milion de lucruri mai bune de făcut. Poți să... nu știu, mă lași să intru sau ceva?

— Să te las să intri? Ochii negri ai lui Snape străluceau amuzați. De ce aș face una ca asta?

— Trebuie să vorbesc cu-

— Dă-te la o parte, Snape, slinosule, se auzi o voce din spatele lui Severus. Barty Crouch Junior păși afară de după zid, urmat de Regulus. Remus simți o mică măsură de ușurare.

— Regulus! Poți s-o chemi pe Narcissa pentru m-

— Mordeo! Crouch ținti un blestem către Remus fără avertizare, pe care reuși să-l evite în ultimul moment, scoțându-și propria baghetă.

— Expelli- începu, dar era prea târziu. Crouch îl blestemă a doua oară, iar durerea îl străfulgeră prin craniu, capul răsunându-i de durere. Era oribil, dar nici măcar nu tresări. Duruse numai pentru puțin timp, iar el era prieten vechi cu durerea. Dacă credeau că ceva așa de comun avea să-l oprească, habar n-aveau cu cine aveau de-a face.

— Ce vrei corcitură semipură? întrebă Crouch, rânjind ca un dement. Sau ești doar prost de stai și te perinzi p-aici?

— E prost, zise Severus. Prost bâtă.

— Taci din gură, Snape, zise Crouch, îndreptându-și bagheta spre Severus acum. Remus își miji ochii, atent. Aparent, Snape era incapabil să-și facă prieteni oriunde mergea.

— Tăceți amândoi. Regulus vorbi în sfârșit, părând plictisit. Privise înspre fața lui Remus în tot acest timp. Ce vrei, Lupin? Mai bine-mi spui odată, până nu se hotăraște Barty al nostru să exerseze vreun blestem de neiertat pe tine.

— Trebuie să vorbesc cu Narcissa, zise Remus cât de clar și calm posibil. Este urgent. Este despre... știi tu, chestiile familiei Black.

Regulus îl privi pentru ceva timp, fără să zică nimic. Semăna așa de tare cu Sirius - îi lipseau doar bucuria și umorul. Dacă n-ar fi știut mai bine, ar fi zis că Regulus era fratele mai mare.

— Snape, du-te și adu-o pe verișoară-mea, bine? zise, scurt și la obiect, fără să-și miște măcar capul.

Snape părea furios, dar ascultă de el. Făcea toată lumea orice le ziceau Blackșii să facă? James îl tachina de multe ori pe Sirius pentru că se comporta de parcă făcea parte din familia regală, dar poate că juca doar rolul pe care fusese crescut să-l joace.

Crouch se plictisi repede și se cără, lăsându-l pe Regulus și Remus stând față în față într-o liniște de mormânt. Remus fu chiar bucuros să-i vadă fața acră a Narcissei când trecu în sfârșit prin zid.

— Oh Merlin, oftă ea, privind înspre Remus. Ce mai e acum?

— I-am dat de cap! zise, repede. Ăă...problema. Am o soluție.

— Ah, da? își încrucișă brațele, fără să pară deloc convinsă.

— Legământul Suprem, zise grăbit, dornic să toarne tot din el, ca să poată pleca. Nu poate fi încălcat, niciodată.

Ea pufni din nas.

— Da, se subînțelege.

Remus își dădu ochii peste cap nerăbdător.

— Ce vreau să zic - spuse rar, simțindu-se încurajat - este, că dacă ai face un Legământ Suprem, atunci nu mai poți face alte promisiuni care i se împotrivesc. Nici măcar nu poți fi obligată să faci alte promisiuni. Sau jurăminte. Sublinie ultimul cuvânt, plin de subînțeles.

Ochii Narcissei se luminară aproape instantaneu când se prinse. Pentru un moment, buzele ei frumoase și rozalii formară același "Oh" pe care îl făcuse Remus cu o oră în urmă sau așa, când i se aprinse becul. Ea nu avu timp să vorbească, însă, pentru că în același moment se auzi un urlet undeva, mai sus pe coridor, făcându-i pe toți să se întoarcă. O elevă din Slytherin dădu buzna afară din baia fetelor de la capătul coridorului, bocind:

— Pur și simplu... au explodat toate! Părea tulburată și aproape de leșin. Prin ușa pe care o lăsă ea deschisă, puteau să vadă, clar ca bună-ziua, valuri întregi de spumă roz care se revărsa din toate chiuvetele și toaletele. Era cu adevărat magnific - torenți superbi de bule moi și săpunoase năvăleau din fiecare robinet și scurgere. 

— Eu, ăă... trebuie să plec! rânji Remus, făcându-i cu ochiul Narcissei, apoi o luă la fugă.

Chapter Text

Restul după-amiezii a fost nimic mai prejos de haotică - iar Remus știa că oriunde erau Sirius și James, cu siguranță se distrau de minune. Fiecare baie din castel fusese afectată de viitura misterioasă de spumă, și nimeni nu părea să fie capabil s-o oprească pentru prea mult timp. Torenți imenși de bule înfundau coridoarele ca o zăpadă roz, iar acei elevi care nu voiau să se joace cu ea, nu păreau să fie deranjați de faptul că trebuiau să se desfășoare în afara castelului, tolănindu-se pe iarbă și petrecându-și ultima zi stând la soare.

Remus, care trebuise deja să-și sacrifice ora de prânz, tot mai trebuia să ajungă la bibliotecă să-și predea cărțile, apoi să-l ajute pe Sirius să împacheteze (deși, sincer, își spunea în gând, în timp ce se deplasa pe scări în sus spre turnul Gryffindor, făcuse chiar destule ca să-l ajute pe Sirius pe ziua de azi) și trebuia s-o vadă și pe Madam Pomfrey pentru un scurt control de final de an. Trebuia de asemenea să ajungă devreme în sala mare ca să-i ajute pe James și Sirius cu ultima fază a planului. Nu era magie prea complexă, dar trebuia să fie puternică, și în mod ideal aveau nevoie de cât mai multe baghete.

Mai întâi biblioteca, își spuse în gând, intrând hotărât în camera de zi care acum era pustie. Măcar nu era nimeni care să-l rețină. Era evident că unul din ei fusese mai devreme în dormitor de când plecase el, pentru că era și mai dezordonat decât fusese înainte iar mantia invizibilității lipsea acum.

James, care era probabil cel mai ordonat dintre toți patru, își împachetase toate lucrurile cu o seară înainte, și își făcuse cu grijă patul. Spațiul lui Remus era destul de ordonat numai pentru că era complet gol, în afară de pijamale și cartea de pe noptieră. Peter încercase să-și facă bagajele la un moment dat, dar fusese distras pe la jumătate - cufărul lui era larg deschis, cu tot felul de boarfe atârnând pe-afară, grămezi de cărți stăteau pe patul lui, iar cravata roșie îi atârna de margine. Patul lui Sirius era de departe cel mai rău. Trebuie să fi venit sus să-și fi căutat ceva la un moment dat, pentru că fiecare sertar din comoda lui era deschis, așternuturile erau date la o parte iar cufărul lui era complet gol.

Remus își luă traista cu cărți și plecă imediat - se hotărî să se gândească la restul mai târziu. Își dorea să mai aibă încă mantia invizibilității, în timp ce încercă din nou să scape de Peeves. Poltergeistul era în elementul lui, înotând în mormanele de spumă, apoi țâșnind afară pe lângă elevii și profesorii neatenți. Remus își aminti scurt că McGonagall îi spusese azi dimineață despre tatăl său "năluci, fantome..." se întrebă oare ce impresie avusese tatăl său - tatăl său campionul Ravenclaw la duel, care avea o fire colerică - despre Peeves, poltergeistul.

— Bună ziua Madam Pince, zise Remus într-o voce joasă și respectuoasă când intră în bibliotecă. Era aproape goală sala, iar bibliotecara bătrână și trasă la față, sorta un teanc de cărți returnate, înalt cât un turn, trimițându-le cu bagheta înapoi pe rafturile lor, cu mare bucurie.

— Lupin, zise ea fără să-i arunce măcar o privire în semn de salut. El plasă cărțile sale cu grijă pe tejghea, cât mai departe de ea.

Deși nu-l mai înspăimânta bibliotecara, Remus era în continuare destul de agitat în jurul ei, pentru că era evident că ar fi preferat ca niciun elev să nu aibă permisiunea să atingă vreodată cărțile ei prețioase.

— Astea-s toate? întrebă ea arțăgos. Am să știu, dacă nu.

— Sunt absolut toate acolo, zise el, dându-se încet înapoi.

— Domnul Pettigrew nu a returnat "Plantele otrăvitoare ale insulelor britanice" și domnul Black, cel mare, are trei cărți despre transfigurare restante.

— Oh, ok... ăă... Am să le zic când îi văd.

— Le voi scrie părinților dacă nu mi le aduc înapoi până la ora cinci.

— Le spun, repetă, aproape de ușă. Oftând ușurat, se îndreptă înspre aripa spitalului în pas lejer, abținându-se de la impulsul de a se avânta cu capul înainte într-o bătaie cu bulgări de spumă, pe care o aveau cei din Hufflepuff cu Slytherinii.

Vraja părea să fie durabilă - și mai multe bule emanau din băile pe lângă care trecea, și dacă nu se înșela, deveneau și mai mari. Habar n-avea unde erau Sirius, James și Peter în acel moment, dar știa că trebuie să se distreze copios.

— Remus, dragule! Madam Pomfrey îi zâmbi când intră în aripa spitalului. Mulțumesc că ai venit - știu că ai prefera mai degrabă să te distrezi cu prietenii tăi astăzi.

El ridică din umeri cu un mic zâmbet pe buze.

— Nu mă deranjează.

— Am doar câteva lucruri să-ți spun, până începe vacanța de vară. Mergem la mine în cabinet?

O urmă înăuntru și acceptă recunoscător, platoul de biscuiți cu care îl servi ea - stomacul său chiorăia deja pentru că sărise masa de prânz.

— Acuma, Madam Pomfrey se așeză jos și invocă fișa lui medicală din neant. Am încercat s-o contactez pe matroana ta de la Sf. Edmund de câteva ori... se pare că nu-i familiarizată cu poșta noastră. Tot încearcă să mă facă să vorbesc cu ea într-o mașinărie încuiată. I-am explicat că n-avem niciun "tel afon" la Hogwarts, dar nu cred că mă crede...

— Nu. Remus își înăbuși râsul. Nu, v-ar crede.

— Mă rog, am reușit totuși să agreăm că voi fi prezentă înainte și după izolarea ta de ambele luni pline. I-am explicat că afecțiunea ta a devenit... mai dificilă în ultimul an, dar că n-ar trebui să existe niciun pericol pentru oricine altcineva din școală.

— Ok. Remus aprobă din cap. Acum că se obișnuise cu ideea, era chiar fericit că Pomfrey urma să fie acolo câtuși de puțin, peste vară. Îi va face lunile pline puțin mai suportabile.

— Vreau să ai grijă de tine între timp. Mănâncă mese întregi și menține-ți un balans bun între odihnă și mișcare.

Remus nu avu inima să-i spună lui Madam Pomfrey că n-avea niciun cuvânt când venea vorba de odihnă sau cât de des putea face mișcare, cât timp stătea la Sf. Edmund. Nimeni la Hogwarts nu părea să înțeleagă ce fel de instituție era.

După aceea, îi verifică o parte din rănile de la lunile anterioare ca să se asigure că se vindecau corespunzător, apoi făcu câteva vrăji de diagnosticare. Era aproape ora patru când mergea înapoi spre Gryffindor pentru a mia oară în acea zi.

Filch nu reușise să îmblânzească spuma, dar măcar se oprise din a țâșni din fiecare robinet și scurgere din castel. Ceilalți trebuie să se fi plictisit și să fi trecut la altceva. În timp ce urcă în turn, văzu câțiva elevi afară pe mături, zburând pe lângă ferestre. Era o zi superbă, și ceilalți Ștrengari trebuie să fi mers și ei afară, să se bucure de ea.

Se șocă însă când ajunse în dormitor.

— Salut, Moony. Felicitări pentru umbrele. James zâmbea spre el. Era singur, pe partea lui Sirius de cameră. Împacheta.

— Da, bravo pentru spumă. Filch e foc și pară - își frecă ceafa, stânjenit - Unde-i Sirius?

— Face ceva dement pe mătură, cred. Am zis să-l ajut cu toate astea.

— Ai nevoie de ajutor?

— Nu, nu-ți face griji. Nu voiai parcă să-ți citești cartea sau ceva?

Remus ridică din umeri. Se simțea puțin rușinat acum. Era mai potrivit s-o facă James, până la urmă - James era prietenul lui Sirius cel mai, cel mai bun.

— E ok, hai că te ajut, zise degajat, strângând din dezordinea lui Sirius și sortând-o repede. Remus începu să-i facă ordine în albume, aranjându-le în ordine alfabetică, pentru că așa îi plăcea lui Sirius.

— Pune-le pe alea în cufărul meu, zise James, indicând spre cutia cu discuri. Cărțile încuiate la fel. I-am zis că am eu grijă de ele pentru el. Știi cum sunt lucrurile cu maică-sa și taică-său.

Remus aprobă din cap, cărându-le pe patul lui James.

— O să cam fie o vară de rahat fără voi doi, remarcă James, părându-i cu adevărat rău.

— Da, răspunse Remus, neștiind ce altceva să mai zică.

— Sirius crede... crede că s-ar putea să nu se mai întoarcă în septembrie.

— Poftim?! Remus privi brusc în sus, alarmat. James se încruntă îngândurat.

— Da, crede, având în vedere chestia cu logodna... că s-ar putea să-l trimită la Durmstrang. Să-l țină departe de bucluc până când pot să-l însoare. Destul de drastic, în opinia mea, dar îi văd în stare de așa ceva.

— Logodna s-ar putea totuși să nu aibă loc, zise Remus repede. Am senzația... Mi se pare doar, că Narcissa n-o să lase să se întâmple asta. Încă nu voia să-i spună lui James nimic - pentru că James i-ar fi spus lui Sirius, și Sirius s-ar putea să se enerveze că Remus merse pe la spatele lui să vorbească cu familia lui. Și ce se întâmpla dacă nu funcționa? Nu putea să-și creeze așteptări.

— Narcissa? James se uită spre el curios. Despre ce vorbești?

— Știu doar că ea nu vrea să se căsătorească cu Sirius și Sirius nu vrea să se căsătorească cu ea, atât - Remus scutură din cap - Să-i împachetez și revistele încuiate în cufărul tău?  

***

— A fost un an minunat. Dumbledore radia către sala cea mare în timp ce dispărură ultimele firimituri de mâncare din farfurii, în urma ospățului de final de an. Lui Remus urma să-i fie dor de mâncare cel mai mult, așa că se servise cu trei porții de desert. Ravenclaw câștigase cupa casei anul acela, și sala era decorată în drapele de catifea colorate în albastru regal și bronz. De fiecare dată când răsunară chiote de la masa Ravenclaw în timpul cinei, Remus simți o străfulgerare în buric și se gândi la tatăl său.

Discursul lui Dumbledore continuă:

— Sunt enorm de mândru de voi, bineînțeles. Acum că suntem toți sătui, vreau să spun câteva cuvinte...

— Sunteți pregătiți, flăcăi? zise Sirius în șoaptă, suficient de încet cât numai Ștrengarii să audă. Dumbledore continuă:

— ... felicitări încă o dată casei Ravenclaw...

— Acum!

— ... câștigând anul acesta-

Se auzi un zbierat de la capătul sălii și toată lumea se suci să vadă cum fiecare cupă de pe masa Ravenclaw începu să țâșnească bule roșii-aurii. Împroșcară în sus ca niște geysere, lovind tavanul și erupând într-o ploaie cu stropi colorați, care căzu peste elevii de dedesubt, pătându-le robele cu dungi vișinii de Gryffindor.

— Nu vă opriți! șopti Sirius, într-o voce înaltă și entuziasmată, în timp ce Ștrengarii își mișcară baghetele folosindu-și fiecare strop de concentrare. Toate cupele de pe restul meselor, explodară la unison, provocând același efect, în timp ce elevii țipau și încercau să se ferească. Părul, pielea și hainele lor pătându-se de un roșu și auriu intens.

Nici măcar cei de la masa Gryffindor nu scăpară - nedorind să-i scutească de la distracție, James insistă să fie incluși și ei. Lily Evans își adusese umbrela, și zâmbea mucalit spre Remus în timp ce Mary și Marlene se zbăteau să se înghesuie cu ea sub umbrelă. În colțul îndepărtat al sălii, Remus o zări pe Narcissa, ascunzându-se furioasă sub masă. Părul ei blond era mânjit cu roșu și auriu și se contrasta groaznic cu tenul ei de porțelan.  

Ea îl străpungea pe verișorul ei cu privirea atât de puternic că Remus se întrebă cum de nu cădea Sirius lat pe loc. Dar se consolă cu gândul că această întâmplare avea numai să-i cimenteze ideea, că trebuia să scape de căsnicia cu Sirius cu orice preț.

— Omnistratum! zise Dumbledore, calm, țintindu-și bagheta spre tavan.

Deodată, bulele se sparseră și se evaporară în eter, de parcă apăruse brusc un câmp de forță peste capetele lor.

— Tergeo! Directorul zâmbi amabil, fluturându-și bagheta peste întreaga sală. Vopseaua roșie-aurie dispăru instant de pe mese, podea și de pe elevi. Ordinea fusese restabilită.

— Ah, oftă James, dezamăgit.

— Un mod excelent de a sărbători victoria Gryffindor de pe terenul de quidditch anul acesta. Dumbledore își drese vocea, în timp ce elevii se cățărară din nou pe bănci, reluându-și locurile, privind precauți spre cupele lor.

— Deși salut și încurajez manifestările de mândrie de casă, doresc pe această cale să reamintesc tuturor că adevăratul fairplay constă în abilitatea de a ceda victoria cu grație. Vă rog să mă urmați în a ridica paharele în cinstea casei Ravenclaw, câștigătorii cupei caselor al anului 1973.

Remus avea sentimentul neplăcut că deși Dumbledore nu se uitase în direcția Ștrengarilor, ei erau definitiv publicul țintă al acestei dojeni. Se simțea puțin rușinat - dar numai puțin. Era greu să te simți cu adevărat prost când știai că nu făcusei rău nimănui, și când aveai stomacul plin cu așa mâncare bună.

James și Sirius își plănuiau deja finala pentru anul următor, Peter zâmbea și dădea din cap ca un naiv. Lily îi făcu cu ochiul lui Remus în timp ce-și ridicară cupele, iar el speră ca nimic să nu se schimbe vreodată.

Chapter Text

Sâmbătă, 30 iunie 1973

Dragă Remus,

M-am întors acasă abia de juma' de oră și deja mi s-a spus că fac familia de rușine de cinci ori. Cinci. Trei din cele cinci ori nici măcar n-au fost spuse de către oameni care sunt în viață - portretele strămoșilor noștri au decis să se ia și ele de mine.

O să mă apuc acum să-mi pun pe pereți chestiile Gryffindor cred.

Sper că ai ajuns cu bine acasă.

Sirius O. Black.

***

Dragă Sirius,

Bufnița ta a ajuns înainte să ajung eu înapoi - a trebuit să luăm două linii de metrou și un autobuz, a durat o veșnicie.

Îmi pare rău de chestia cu familia ta. Ai grijă. Îmi doresc să fim iar toți împreună la școală.

Remus.

***

Vineri, 13 iulie 1973

Dragă Moony,

Vino să mă vizitezi în curând, eu și Peter murim de plictiseală!

Nu-i trimite lui Sirius nicio bufniță - maică-sa le-a interceptat pe ale mele și le-a returnat pe toate cu blesteme atașate de scrisori! Noroc că a observat tata înainte să avem probleme, dar ce mama naibii! Mă gândesc să încerc s-o contactez pe verișoara lui, Andromeda, să văd dacă scrisorile ei ajung. Cred că le trimite pe poșta încuiată, dar Godric știe cum ar trebui să pricepem cum funcționează - nici măcar nu mi-am deschis încă manualul de studii încuiate.

Spune-mi dacă crezi că poți să mă vizitezi. Ține minte, mama a spus oricând. Putem vorbi cu matroana ta și cu Madam Pomfrey - cu ministrul magiei, dacă trebuie!

James

***

Dragă James,

Știu eu cum funcționează poșta, dar tre' să șutesc niște timbre. Și nu știu care e adresa lui Sirius.

Am întrebat-o pe Pomfrey după ultima lună plină - a zis nu. A zis că lumea magică e prea periculoasă pentru mine. Nu știu dacă vrea să zică, că-s eu ăla periculos.

Îmi pare rău, prietene.

Moony

***

Duminică, 5 august 1973

Dragă Moony,

Deci. N-o să-ți vină să crezi ce s-a întâmplat. Pe bune. Ceremonia era gata să înceapă - eu eram îmbrăcat în niște robe hidoase, verzi (cu manșoane din dantelă neagră - DANTELĂ, Moony. Dacă-ți poți imagina. Ai fi zis că arăt ca un imbecil.) Regulus era acolo, și maică-mea, taică-meu, și juma' de familie.

Apoi intră Narcissa, purtând ceva ce arăta de parcă îi aparținuse bunicii mele. Și nu arată deloc fericită, așa că m-am gândit - da, pe bună dreptate, nici eu nu-s chiar încântat. Dar dup-aia se ridică, în fața tuturor și zice "Trebuie să ne oprim îndată."

Așa că toată lumea se oprește, și maică-mea arată de zici că mai are puțin și începe să blesteme pe toată lumea, și unchiu-meu o întreabă pe Narcissa "Ce ai impresia că faci?", Regulus rânjește spre mine, Bellatrix rânjește și ea, doar că ea arată puțin mai dementă decât Reg. Apoi Narcissa le șoptește ceva părinților ei, și mătușă-mea EFECTIV LEȘINĂ. Nu te mint. Și toată lumea mormăie și șoptește. Dup-aia maică-mea nu mai poa' să suporte și le cere să-i zică ce se întâmplă, așa că Narcissa se ridică în picioare și SE UITĂ ÎN OCHII LU' MAICĂ-MEA și-i zice.

Că a făcut un Legământ Suprem să se mărite cu Lucius Malfoy imediat ce-și termină examenele NEWT.

Nu-mi amintesc dacă ți-am zis ce-i ăla un Legământ Suprem, dar practic, nu poate să nu se mărite cu Malfoy acum - altfel mor amândoi. Nu știu dacă ar trebui să mă simt puțin ofensat în acest moment, sincer. Adică, ce spune asta despre tine dacă fata cu care trebuia să te căsătorești preferă mai degrabă să moară decât să se mărite cu tine, chiar și dacă e verișoară-ta?

Mă rog, după cum îți poți imagina, toată familia Black e la război acum, nimeni nu-și vorbește pentru că s-a lăsat cu câteva blesteme între taică-meu și unchiu-meu. Nu-mi vine să cred ce-a făcut Narcissa. Pe bune, aproape că începusem s-o plac pentru o secundă, până mi-am amintit că e tot o Black, și din Slytherin, și că vrea să se mărite cu Lucius - pămpălău libidinos - Malfoy, dintre toți.

Dar se pare că am scăpat ca prin urechile acului. Nu mai sunt alte verișoare cu care să mă pot căsători acum. Toată lumea e furioasă, evident, dar măcar nu-s furioși pe mine, o dată în viață. Cred că o să mă întorc probabil înapoi la Hogwarts în septembrie - am auzit-o pe maică-mea spunând că se gândește să-l facă pe Reg moștenitor în locul meu. Nu dau doi bani pe asta, mă doare-n cot de moștenirea casei ăsteia scârboase și de rahatul lor de avere. Aș prefera să mă lase toți în pace și să mă ignore pe vecie.

Sper că vacanța ta merge la fel de bine ca a mea (deși nu pot să-mi dau seama cum, pentru că  - sincer, ce răsturnare de situație, nu Moony??)

Ne vedem peste câteva săptămâni,

Sirius O. Black

***

Luni, 6 august 1973

Dragă Moony,

Pun pariu că ți-a spus Sirius deja vestea, dar în caz că n-a făcut-o - LOGODNA E ANULATĂ! Ai avut dreptate, s-a rezumat totul la Narcissa până la urmă. Stranie abilitate ai tu Remu' bătrânul meu prieten. Ce zici, n-ai vrea să-mi dai niște cote pentru cupa mondială de quidditch la anul?

Vara mea e super plictisitoare de unul singur. Ai lui Peter s-au dus toți să-și vadă rudele din Franța, deci n-am pe nimeni să mă ajute măcar să-mi exersez pasele. Sper că vara ta nu-i prea rea. Mă gândeam că poate ai putea s-o rogi pe Madam Pomfrey să te aducă pe Aleea Diagon în august? Sau poate am putea să ne întâlnim și să te aducem înapoi dup-aia? Mama tot mă întreabă de tine, i-ar plăcea să te revadă.

Contactează-mă dacă poți.

Al tău în perpetuă plictiseală,

James

***

Luni, 13 august 1973

[Carte poștală înfățișând Turnul Eiffel primăvara]

Dragă Remus,

Bonjour și toate cele din Paris!

Sper că vacanța ta e bună. Mi-ar fi plăcut să fiți toți aici.

Peter

***

Remus răspunse la toate aceste comunicări cu fervoare, mult mai mult decât o făcuse cu un an în urmă. Ștrengarii îi văzuseră scrisul suficient de des încât să știe cât era de groaznic și se gândea că nu i-ar fi deranjat câteva greșeli de ortografie. Îi spusese lui James că-i părea foarte rău, dar nu putea veni pe Aleea Diagon (Madam Pomfrey spusese că nu era nici acolo sigur, și nu voia să-i spună de ce) și îl felicită pe Sirius pentru burlăcia sa, obținută cu greu, fără să-i spună că el, Remus, avusese ceva de-a face cu asta. Ar fi sunat prea mult a laudă și nu voia ca Sirius să i se simtă dator cu ceva.

Vara lui Remus era probabil la fel de plictisitoare ca a lui James și Sirius, dar plină de mult mai mult zel decât oricare vară dinaintea ei. Madam Pomfrey se ținu de cuvânt și apăru în fiecare seară înainte și în fiecare dimineață de după luna plină. Ca atare, își petrecu mai puțin timp acoperit de bandaje, și avu mai mult timp să citească și să-și plănuiască anul ce urma.

Când îi ajunseră cărțile, grație amabilității lui Dumbledore și a coșului din Hogwarts cu lucruri de mâna a doua, Remus fu încântat să poată citi în avans. Aritmanția era foarte dificilă, dar provocarea îl stimula - iar îngrijirea creaturilor magice era absolut captivantă, chiar și numai pentru ilustrațiile color din carte, care erau absolut fantastice.

Chiar și matroana comentă - oarecum suspicioasă - că Remus se schimbase foarte mult după cei doi ani în care fusese plecat la școală.

— Mă bucur să văd că te ții departe de bucluc, zise ea într-o dimineață, când îl găsi stând la capătul grădinii, citindu-și manualul greu, folosindu-și folia magică de acetat. La acel moment, Remus doar își miji ochii către ea și-i zâmbi placid. Ea bineînțeles, habar n-avea că înainte să se sfârșească vara, el va fi comis prima sa infracțiune serioasă.

Încă de la Crăciunul său cu familia Potter, Remus se simțea afectat de-o problemă, pe care nu știa cum s-o rezolve. Și anume, banii. Nu-i avea - ca încuiat sau vrăjitor, Remus era sărac lipit pământului. Asta nu contase până acum prea mult - până la urmă, Sf. Edmund îi acoperea nevoile de bază, iar Hogwarts îi oferea restul.

Dar. Dar. I-ar fi plăcut, cel puțin, să poată returna generozitatea pe care i-o arătaseră prietenii săi. Îi cumpăraseră nenumărate dulciuri și cadouri; Sirius îi oferise capacitatea să citească, pentru numele lui Dumnezeu, și Lily îi salvase de una singură întreaga vară. De ceva timp deja, Remus se hotărâse să găsească prima oportunitate care ar putea rezulta în remunerație.  

Norocul său făcu că această oportunitate se prezentă într-o după-amiază de iunie. Citea din nou, bineînțeles, stând afară pe-o bancă în umbra unei umbrele de bar care trebuie să fi fost donată cândva după ce intrase el în anul întâi. Acum că avea treisprezece ani, deși nu era printre cei mai în vârstă băieți din Sf. Edmund, nu mai era nici la fundul grămezii, și putea, în mare parte, să scape de cele mai multe ori nevătămat.

O umbră căzu peste cartea sa, iar el privi în sus. Craig Newman, un skinhead de șaisprezece ani îl săgeta cu privirea. Gașca lui Craig era în vârful lanțului trofic al Sf. Eddy. Toți ascultau reggae, purtau bocanci de luptă și blugi strâmți prinși cu bretele. Unii aveau și tatuaje, iar toți erau plini de vânătăi.

— Hai salut Lupin, bombăni Craig spre el. Remus clipi, închizându-și încet cartea și întrebându-se dacă era bună de ceva pe post de armă. Măcar era grea.

— Hai salut, Newman, dădu din cap încercând să nu se arate mic și speriat. Își intră natural înapoi în accentul său vechi peste vară, articulând prost cuvintele și mâncând din vocale. Era cel mai sigur așa.

— Ce citești mă acolo? Craig își miji ochii la carte, cu o privire suspicioasă. Remus se întrebă dacă Craig știa să citească. Ridică din umeri, degajat.

— Ceva dă școală.

— Mda. Craig aprobă din cap. Remus nu clipi. Nu înțelegea ce se întâmpla - voia Craig doar să poarte o discuție lejeră?

— Ia zi mă, te duce bibilica? întrebă băiatul mai mare deodată.

Remus nu știa în urma cărui răspuns era mai probabil să se trezească bătut măr, așa că nu răspunse deloc. Nu conta, pentru că Craig nu păru să fie deranjat de asta. Își scărpină doar bărbia, apoi își scoase un pachet de țigări din mâneca cămășii.

— Te duce. Belești ochii-n cărți toată ziua. Își aprinse țigara de la un chibrit tras pe talpa bocancului, apoi îi oferi lui Remus pachetul.

Remus întinse mâna și luă una. El nu mai fumase niciodată, dar majoritatea băieților de la Sf. Edmund fumau. Craig i-o aprinse, iar Remus inhală. Ochii i se umplură de lacrimi instantaneu și încercă disperat să nu tușească sau să se înece. Era scârboasă.

Craig se uită la el amuzat și continuă:

— Eji' și mic. Slăbănog adică.

— Bănuiesc, răspunse Remus, tușind, privindu-l pe Craig cum inhalează și încercând să-l copieze.

— Te bagi la o bișniță?

— Bișniță?

Craig dădu din cap, ochii lui minusculi fixați pe Remus.

— Da mă, eji' numa' bun. Dăm cu jula pe la magazinu' dă spirtoase. Mâine noapte. N-are pază. N-are nimic, în afar' d-o javră. Luăm ce-i în casă ș-alcoolu', mă-nțelegi. Primești și tu partea ta. Tre' doar să te bag pă geamu' din spate.

— Înțeleg. Remus dădu din cap, de parcă gândul nu l-ar terifia deloc. Trase iar din țigară, de data asta din obișnuință. Putea să vadă oarecum care era atracția, odată ce treceai de gust. Luă în considerare sugestia lui Craig.

Pe de-o parte, era al naibii de periculos. Gașca lui Newman nu era cunoscută pentru finețea lor, iar câțiva dintre ei erau deja sub probațiune. Pe de altă parte, nu părea să aibă de ales. Când voia Craig Newman să faci ceva, trebuia pur și simplu s-o faci. Plus, că putea definitiv să beneficieze de asta. Banii încuiați erau absolut nefolositori pentru el, bineînțeles, dar s-ar putea să existe totuși o variantă...

Remus îl privi pe Craig Newman în ochii lui mici de purceluș.

— Vreau doar țigări.

Craig surâse și dădu din cap. Așa își începu Remus scurta sa carieră ca infractor.  

Chapter Text

In the corner of the morning in the past
I would sit and blame the master first and last
All the roads were straight and narrow
And the prayers were small and yellow
And the rumour spread that I was aging fast
Then I ran across a monster who was sleeping 
By a tree
And I looked and frowned and the monster was me

Sâmbătă, 1 septembrie 1973

După prima spargere, Craig și gașca lui fuseseră atât de mulțumiți de Remus încât îl luaseră cu ei la încă patru lovituri de case și afaceri mici în orașele dimprejur. Chiar și fără mantia invizibilității, Remus descoperi că avea un talent natural de a se băga în locuri unde n-avea voie. Asta zicea Craig cel puțin; "Are talent înnăscut, puștiu'".

Talentul era un lucru ciudat, se gândea Remus, în drum spre King's Cross. Își aminti de James care lăsa câte un săculeț cu monede în urmă de fiecare dată când dădeau o raită pe la Honeydukes. James nu avea talentul înnăscut de a fura, aparent. Dar Remus nu credea că asta era tocmai o evaluare corectă, când James nu fusese nevoit să fure vreodată. Era moștenitorul unei averi enorme, la fel ca Sirius. Și adevărul era, că pur și simplu nu știai de ce ești capabil până nu încercai. Trebuia să fie foarte ușor să fii bun atunci când nu aveai niciun motiv să nu fii.

Totuși, Remus se hotărâse să nu le spună niciodată Ștrengarilor ce făcuse vara aceea și își petrecu tot restul călătoriei visând cu ochii deschiși la toate cadourile de Crăciun și de zilele lor de naștere pe care va putea în sfârșit să le cumpere prietenilor săi.

Cufărul lui Remus pentru Hogwarts era burdușit anul acesta de cartușe de țigări și pachete de tutun. Suficiente cât să pună o mică afacere pe picioare - dacă era destul de iscusit s-ar putea chiar să scape de toate înainte de Crăciun. Aveau voie să meargă în Hogsmeade anul acesta, iar matroana îi semnă permisia fără probleme - chiar și Madam Pomfrey se gândea că era probabil destul de sigur pentru el să meargă.

Matroana, aparent, își învăță lecția. Îl acompanie pe Remus până la King's Cross, apoi îl lăsă acolo, salutându-l din scurt. Cu inima bătându-i la fel de puternic ca acum doi ani în urmă, Remus se avântă spre barieră și răsuflă ușurat odată ce ajunse în siguranță pe partea cealaltă. Era înapoi acasă.  

Nu-i luă mult să-l spioneze pe Sirius cu privirea, care se rezema de un stâlp al platformei lângă familia lui. Doamna Black îl cocoloșea pe Regulus, care arăta mai palid decât în mod obișnuit și care stătea cu spatele foarte drept în timp ce Walpurga îi pieptăna părul și-i turuia în ureche. Îl ignoră în mod vădit pe fiul ei mai mare, a cărui păr era dinadins nearanjat și ale cărui robe erau voit șifonate și dezordonate. Remus se gândi că era mai bine să nu se apropie.

— Salutare, Moony. Fu bătut pe umăr și se întoarse să-i vadă pe James și Peter zâmbind spre el. James se înălțase cu câțiva centimetri, iar fața îi părea puțin mai suplă, dar avea aceiași ochi mari și căprui și același mop de păr negru. Peter arăta ca el însuși, deși părea să se recupereze de la o arsură dureroasă de soare.

— Hei. Remus zâmbi înapoi înspre ei, inima sărindu-i din piept de bucurie. Totul era exact cum trebuia să fie.

Fluierul răsună și se urcară în tren ca să găsească un compartiment gol și să-l aștepte pe Sirius. Fu în sfârșit lăsat să li se alăture în ceea ce păru a fi ultimul moment, și intră în compartiment bombănind supărat ceva.

— Menținerea aparențelor, pe dracu'.

— Deci, nicio schimbare aici. James îi făcu cu ochiul lui Remus. Sirius se uită către ei toți și fața i se lumină cu un zâmbet. Zâmbetul acela, tipic Sirius Black.

— Am crezut că n-o să vă mai văd niciodată!

— Godric, chiar tre' să fii tot timpul așa dramatic? James îl lovi cu pumnul în umăr, în timp ce se ridicară toți să-l salute.

— Habar n-ai cum e ea, se plânse Sirius, dând noroc cu James într-o maniera călduroasă și frățească. Apoi îl văzu pe Remus și surâse ghiduș, zicând:

— Tu ești ăla, Moony? își lungi ostentativ gâtul, ridicându-și mâna să-și umbrească ochii, privind în sus spre el. Poți să mă auzi de-acolo sus??

— Ha-ha, răspunse Remus, foindu-se stânjenit. Sunt la fel de înalt ca James.

— Nu mai ești, contracară James, stând mai aproape de Remus ca să vadă că era într-adevăr cu un centimetru jumătate mai înalt decât băiatul cu părul negru.

— Mda, cum de m-am ales cu două prăjini ca prieteni, hm? Sirius rânji, lovindu-l pe Remus pe spate, jucăuș. Noroc că te am pe tine, nu, Petey, băiatu' meu?

— Hă? Peter privi în sus de la merdeneaua lui, confuz. Peter Pettigrew nu părea să fie mai înalt decât fusese când avea unsprezece ani, deși era considerabil mai lat.

Sirius părea să crească grațios și în proporții perfecte, ceea ce era tipic. Era puțin mai înalt, dar nu uscățiv ca James, suplu, dar nu slăbănog ca Remus. Bărbia i se lărgi de asemenea peste vară, ivindu-i-se în fizionomie trăsăturile bărbătești ale maturității.

— Bun. James își frecă mâinile împreună în timp ce se așezară. Acum că am trecut de toate astea - zic să trecem la alte treburi. Ceva planuri pe anul ăsta?

— Trebuie să terminăm harta, zise Remus repede. Asta-i stătea pe creier de ceva timp. Nu mai avem mult, și pun pariu că putem desluși farmecul homunculus dacă depunem puțin efort.

— Definitiv, zise James. Harta e practic moștenirea pe care-o lăsam în urmă, nu? O să lucrăm la ea, promit.

— Și chestia aialaltă, zise Sirius brusc, foarte tăios. James și Peter făcură un schimb de priviri, și Remus simți un nod în stomac.

— Ce "altă chestie"? întrebă, sprâncenele apropiindu-i-se.

James îl privi în ochi, părând foarte serios.

— Doar ceva despre care vorbeam anul trecut. O să... ăă... o să-ți spunem dacă ne hotărâm s-o facem.

— Nu vrem să-ți creăm probleme, Moony - Peter râse nervos - Cu cât știi mai puțin, cu atât mai bine, da?

Remus se simți ofensat. Nu scăpase el anul trecut din toate farsele la care participase și nu avuse el cele mai puține detenții? Și nu fusese el singurul care încercase cel puțin să vorbească cu Narcissa despre problemele de familie ale lui Sirius? Bineînțeles, ceilalți nu știau despre asta - dar dacă ei aveau un secret, și el putea să aibă unul. Privi iritat pe geam, ignorând restul conversației.

Într-un final, Peter oftă greoi.

— Unde-i vrăjitoarea cu căruciorul? Mi-e foame.

— Tocmai te-am văzut cum ai terminat o merdenea, răspunse James, puțin enervat pentru că era în mijlocul de a explica planul său de a vrăji măturile echipei de quidditch Slytherin în timpul următorului lor antrenament.

— Da, dar mi-e poftă de ceva dulce. Peter se bosumflă, golindu-și buzunarele și găsind numai ambalaje.

Remus ochi oportunitatea și se înveseli puțin.

— Te rezolv eu, Pete. Scotoci prin valiză și scoase câteva batoane de ciocolată, depozitându-le lângă el pe banchetă. Ceilalți trei băieți se holbară la grămada de ciocolate.

— Ce-s astea? Sirius ridică un baton Mars, privind suspicios către el. 

— Ciocolată încuiată, zise Remus. E bună! Haide că nu te mănâncă.

Peter desfăcuse deja un Milky Way și zâmbea încurajator către ceilalți. Remus își selectă o pungă de Maltesers, tolănindu-se satisfăcut că măcar de data asta adusese el gustările pe tren.

***

Remus observă că stăteau mai departe de masa profesorilor când se așezară la ospăț. Cu cei de anul întâi și doi după ei, Ștrengarii se treziră că nu mai făceau parte din cei mai mici elevi, ceea ce le conferi un sentiment inutil de mândrie și reușită.

— Faci și tu rune antice, nu-i așa, Remus? îl întrebă Lily, trântindu-se lângă el pe bancă. Își tunsese părul peste vară și avea un breton subtil care o făcea să semene puțin cu Jane Asher.

— Da. Dădu din cap.

— Moony ne abandonează! jeli Sirius comic, prefăcându-se că plânge inconsolabil pe umărul lui James.

— Ș-ș-ș. James îl mângâie pe spate solemn. Sper că ești fericit, Remus - îl dojeni - toate bune și frumoase că ai avansat la lucruri mai mari și mai bune, dar mai gândește-te și la noi ăștia mici, pe care-i lași în urmă.

— Nu las pe nimeni în urmă, bombăni Remus cu urechile înroșite. Doar n-aveam chef de divinație.

— Ignoră-i, zise Lily, sfătoasă, aruncând o privire dezaprobatoare spre James și Sirius, care se țineau unul pe celălalt, prefăcându-se în continuare că plângeau isteric de parcă le frânse cineva inima ireparabil. Lily țâțâi din buze, văzând că nu avu niciun efect și se întoarse înapoi la Remus, spunând:

— Nu trebuie să fiți legați cu cordon ombilical tot timpul. În fine, și eu fac studiul runelor, ai citit ceva în avans?

Remus dădu din cap, entuziasmat.

— Da, pare foarte interesant.

— Aha! Sirius se uită în sus cu viclenie. Acuma înțeleg.

— Ce? întrebă Remus cu nervozitate. Sirius avea acea privire șireată și imprevizibilă în ochi.   

— Nu cred că are nimic de-a face cu avansarea carierei academice - își frecă bărbia, plin de ințelepciune - Eu cred că dragul nostru Remoony a fost deviat de la materia de umplutură preferată de toți, de către sexul frumos!

— Taci din gură. Remus se-nroși și mai tare, încercând să nu se uite la Lily. Sirius știa întotdeauna să zică cel mai jenant lucru.

— Da, taci din gură, Black. Lily oftă. Sincer, voi nu puteți nici măcar să vă purtați frumos unul cu altul. Doar pentru că nicio fată nu s-ar apropia de voi nici măcar cu o prăjină de-un metru-

— Trebuie să te anunț că nu cu mult timp în urmă am fost logodit, urmând să mă căsătoresc, răspunse Sirius, dându-și părul peste umăr. James pufni de râs, umerii tremurându-i.

— Ce alte materii ți-ai mai ales, Remus? întrebă Lily, ignorându-i voit pe ceilalți Ștrengari.

— Îngrijirea creaturilor magice. Remus oftă. James și Sirius făcură destul mișto de el pe tema asta.

— Oooh! Marlene se întoarse brusc spre ei. Și eu și Mary facem materia aia!

— A-HA! zise Sirius din nou, și mai tare, iar James se prăpădi de râs.

Din fericire, sortarea începu atunci, iar sala se liniști. Ceremonia era extrem de plictisitoare dacă nu erai implicată în ea, observă Remus, și se chinui să se abțină din căscat în timp ce coada speriată de copii de anul întâi continua să se împuțineze, iar locurile libere de la capul mesei se umplură de elevi noi. Atenția îi fugi spre masa Slytherin, unde Narcissa stătea la capătul îndepărtat, cu un aer regal ca de regină, părând mult mai veselă decât o văzuse ultima oară.

Regulus, acum un elev în anul al doilea, stătea la celălalt capăt față de verișoara lui, părând la fel de plictisit ca și Remus. Apoi era Snape, printre Slytherinii de anul al treilea, holbându-se la Lily, ca de obicei. Îi prinse privirea de câteva ori, iar Remus o văzu zâmbind spre el în felul ei tipic, prietenos, dar asta nu păru să-l înveselească pe Snape deloc. Numai Lily putea rămâne prietenă cu cineva atât de nefericit, își spuse Remus în gând.

Ospățul, când apăru, fu delicios și binevenit ca întotdeauna. Remus se servi, cum îi era obiceiul, de două ori din fiecare fel, incluzând desertul, iar când se încheie masa, Dumbledore își începu discursul tipic de început de an. Remus se deconectase anii trecuți de la această porțiune a serii - fiind prea plin de mâncare bună și prea somnoros de la ziua lungă ca să fie atent. Dar ceva despre tonul serios al discursului de obicei jucăuș al directorului, îl îndemnă să asculte.

Observă că nu era singurul. Se auzea un murmur încet și sibilic de la masa Slytherin, în special printre cei din anii superiori. Gryffindorii din jurul lui Remus păreau să se îndrepte și ei puțin mai mult.

— Ce-a fost asta? "Unitate în fața întunericului" și toate cele? întrebă Remus, în timp ce părăsiră sala mergând spre dormitoare. Avertizările confuze ale lui Dumbledore îi răsunau în urechi.

— Ah, da, stai că n-ai de unde să știi... zise James, încet. Privi înspre Sirius, care-și târâia picioarele, cu mâinile-n buzunare. Îți zic când suntem singuri, bine?

Așteptară să-și primească parola pentru anul acela ("Bazaconie") și se-îndreptară direct sus spre dormitorul lor familiar. Toate paturile erau făcute, cuferele așezate lângă ele, iar Remus simți o doză de bucurie în timp ce intră în cameră. Sirius începu să-și despacheteze de-ndată, scoțându-și albumele și cărțile mult iubite din cufărul lui James. James își scoase doar mătura și începu s-o lustruiască cu grijă, stând cu picioarele încrucișate pe pat.

— Deci? întrebă Remus, nerăbdător. Discursul dubios?

— Ah, da. James înghiți în sec. Privi din nou înspre Sirius, care părea să-i ignore. James oftă, trecându-și mâna prin păr. E oricum totul numai politică.

— Politică? Remus suspină iritat în sinea lui. Habar n-avea nimic despre politica încuiaților, darămite despre ce se întâmpla în lumea vrăjitorilor - în afară de Statutul Secretului, pe care îl acoperiseră în anul întâi la istorie. Urma ceva referendum despre aderarea Marii Britanii la Comunitatea Europeană - dar asta mai dura ceva ani, dacă înțelesese Remus discursul premierului corect, și nu prea vedea cum i-ar afecta asta pe vrăjitori.

— Păi, știi că există... ăă... gen, vrăjitori întunecați?   

— Da... Remus încercă să pară avizat. Își aduse aminte că citise ceva despre Grindelwald, dar nu urmau să-l studieze până la examenele OWL.

— A avut loc o creștere în magie întunecată, atâta tot. Și tata mi-a spus... că se întâmplă niște chestii la minister. Șefii de departamente cer reforme mai stricte în privința vrăjitorilor născuți în familii încuiate și... a oamenilor diferiți. Tata zice că nu trebuie să ne facem griji, sunt doar prejudecățile tipice. Dar bănuiesc că Dumbledore a considerat că trebuie să fim puși în gardă. 

— Maică-mea și taică-meu au chemat o adunare, zise Sirius brusc. Amândoi se întoarseră să-l privească. Părea torturat și rușinat de asta și nu putea să se uite în ochii lor. Sirius continuă însă:

— Bineînțeles, nu m-au lăsat să particip, dar Reg s-a dus. Vorbesc într-una despre acest Lord al Întunericului - habar n-am, poate-i vreun politician pe care vor să-l susțină la viitoarele alegeri. Tot ce știu e că dacă Blackșii îl susțin atunci nu poate fi bun.

Nici chiar James nu avu nimic pozitiv de zis în fața acestui anunț. Erau toți tăcuți, până când vorbi Peter.

— Suntem la Hogwarts, zise el. Mama zice într-una că Hogwarts este cel mai sigur loc din Marea Britanie. Și-l avem pe Dumbledore. O zise ferm, rezolvând dilema. Haide, Black, pun pariu că ai iar un disc încuiat și groaznic cu care de-abia aștepți să ne asaltezi urechile.

Îl priviră toți pe Peter, puțin surprinși. Sirius zâmbi.

— Acuma că zici, spuse el, ștergându-și pick-upul. Chiar am unul.

Chapter Text

Vineri, 7 septembrie 1973

Până la finalul primei săptămâni din anul al treilea, Remus se simțea de parcă avea nevoie de încă două luni numai să-și revină - și nici măcar nu fusese încă vreo lună plină. Se simțea ca un fraier că nu luase în considerare faptul că adăugarea a trei materii noi la actualul său orar îi va crește automat și volumul de teme. Dar bineînțeles că îi crescu și până când veni vinerea, se simți depășit de volumul de muncă pe care-l avea de terminat peste weekend.

— Nu-i cinstit, se plângea Peter. Anul ăsta trebuia să fie distractiv, cu vizite la Hogsmeade și toate cele.

— Tot o să mergem la Hogsmeade Peter, murmură James aplecat peste schema lui complicată de stele.

— Io-s de acord cu Pete, mârâi Sirius, completându-și jurnalul de vise pentru divinație. Hai să ne băgăm picioarele în astea și să mergem pe terenul de quidditch cât mai e încă lumină.

James privi în sus, entuziasmat.

— Da, hai s-o facem.

Se ridicară toți trei.

— Nu mersi, zise Remus, absent. El chiar se bucura de tema lui la transfigurare - un eseu despre transformările corporale. Era destul de bun la modificări de bază acum, pentru acoperirea de cicatrici și era capabil să răspundă la întrebări în detaliu.

— Ai avea chef să te uiți peste tema mea la studiul încuiaților, Moony? îl întrebă Sirius prietenește. Remus ridică din sprâncene.

— Dacă am timp. James, Pete, vreți să mă uit și peste a voastră?

— Mersi, Remus! Peter zâmbi, legându-și șireturile.

— Pentru mine nu trebuie, îl refuză James. Deși s-ar putea s-o rog pe Evans să mă ajute puțin mai târziu.

— Bătălie pierdută, prietene, îl sfătui Sirius. Nu înțeleg de ce ești așa de ahtiat după ea.  

James dădu doar din umeri, fără să pară descurajat.

Remus își petrecu câteva ore foarte satisfăcătoare de unul singur, terminându-și restul temelor pe săptămâna care urma. Începuse și la poțiuni, dar se gândea că putea totuși s-o lase pe mai târziu - Peter ar putea să-l ajute în schimbul temei de înțelegere la studiul încuiaților. Aveau ore duble la poțiuni lunea la prima oră - dar din fericire nu mai împărțeau lecția cu Slytherinii. De fapt, singura lecție pe care o împărțeau cu Slytherinii era aritmanția, iar aceea nu era o materie practică, deci era mult mai puțin probabil să se lase cu război între cele două case.

Aritmanția fu o adevărată surpriză pentru Remus - se așteptase să rămână în urma lui Sirius și James la început. Dar părea că totul se baza mai degrabă pe logică decât pe abilitate magică, așa că lui Remus îi păru prima sa lecție incredibil de simplă și la obiect. Tema, pe care știa că Sirius și James încă nu și-o începuseră, era să calculeze cifra inimii și a personalității folosind metoda agrippeană. Ceea ce i se păru chiar liniștitoare, deși știa că nu va recunoaște asta nimănui.

Ierbologia mergea mai departe în ritmul ei tipic - Remus nu se putea preface că era prea interesat de ea, dar măcar nu era dificilă. Nici astronomia nu era cel mai bun subiect al său, dar din fericire Peter era de obicei așa de încântat să fie singurul care știa ceva, încât îi dădea lui Remus toate răspunsurile fără să aștepte nimic în schimb.

Apoi era noua sa materie preferată; Îngrijirea creaturilor magice, miercurea și joia. Nu le va spune nimic nici despre asta celorlalți - deja îl tachinau pentru că-i plăcea istoria așa de mult, și pentru că făcea rune antice. Totul numai în glumă, bineînțeles - și el făcea mișto de ei că făceau divinație, care din câte auzise suna destul de groaznică.

Își citise cartea "Animale fantastice și unde le poți găsi" de două ori peste vară - fusese cartea sa preferată înainte de culcare. Pozele și descrierile erau așa de vioaie încât îi umpleau visele de cele mai spectaculare imagini. Nu fusese nimic în textul respectiv - Remus se asigură să verifice asta - despre vârcolaci. Din fericire, nu erau considerați în aceeași ligă cu "creaturile magice", și părea că nu vor studia "creaturi semi-umane" până anul viitor la apărare împotriva artelor întunecate. 

— Sper să facem unicornii, sau ceva fain de genul ăsta, oftă Marlene, rezemându-se de perete în timp ce stăteau la coadă în fața clasei pentru prima lor lecție.

Mary își ridică o sprânceană.

— Aș prefera să facem dragoni. Ceva mai mișto!

— Eu mă bucur doar că nu-l avem pe Kettleburn, răspunse Marlene. Asta-l făcu pe Remus să fie atent.

— Nu-l avem? Pe cine avem atunci?

— N-ai fost atent la ce-a zis Dumbledore la ospăț? Marlene îl privi dezaprobator. Kettleburn s-a tirat în România sau Bulgaria sau ceva de genul, să facă nu știu ce muncă pentru minister. Habar n-am cât de folositor va fi sincer, nu e chiar în formă...

— Deci pe cine avem?

— Oricine o fi, n-a fost prezent la ospăț. Marlene ridică din umeri. Dar orarul meu spune "profesorul L. Ferox".

În timp ce spusese asta, ușa de la clasă se deschise, iar elevii de anul cinci ieșiră afară, discutând animat. Gryffindorii de anul trei intrară înăuntru iar Remus își alese o bancă lângă geam, vizavi de Marlene. Când ieși profesorul afară din biroul lui, Mary, precum și Marlene - și, de fapt, fiecare fată din clasă - se ridică puțin mai drept în scaun.

Era mult mai tânăr decât Kettleburn, care era puțin mai cărunt, chiar și la vârsta lui mijlocie. Remus estima că profesorul avea în jur de treizeci de ani. Avea dealtfel toate membrele sale atașate în comparație cu Kettleburn, ceea ce era definitiv un plus. Părul lui era des, de un blond nisipiu, și era lung, atârnându-i până la jumătatea spatelui. Nu era îmbrăcat în robe, ca majoritatea profesorilor, ci în haine practice, de exterior și cizme maro de piele. Avea un ten puțin bătut de vreme, care-i conferea trăsăturilor sale puternice un fel de atractivitate dură. Ochii îi erau albastru deschis și străluceau când zâmbi călduros spre clasă.

— Bună ziua tuturor! răsună vocea lui într-un accent aspru de Liverpool. Își bătu palmele sale mari și bătătorite împreună. Bine ați venit la primul vostru an despre îngrijirea creaturilor magice. Eu sunt profesorul Ferox. Aveți toți cartea lui Scamander, sper?

Clasa își scoase imediat cartea "Animale Fantastice", împreună cu foi de pergament și condeie, apoi priviră toți atenți înspre el. Profesorul Ferox continuă să radieze spre ei.

— Excelent! continuă el. O super lectură, după cum sunt sigur că unii dinte voi au descoperit deja. Vă oferă un ghid drăguț și cuprinzător pentru a identifica și a recunoaște majoritatea celor mai cunoscute creaturi magice - dar ce nu vă poate oferi - și de ce veți avea nevoie ca să excelați la acest curs - sunt o gândire rapidă, o minte limpede și nervi de oțel.

Câteva fete chicotiră la asta, iar Remus fu cuprins de o doză de entuziasm. "Vezi, James," se gândi el cu regret, "nu este o materie de fete". Nu era sigur despre specificațiile date, însă. Avea destui nervi de oțel, poate - fu nevoit să-i aibă, după vara pe care o avusese - dar păstrarea unei minți limpezi nu era una din trăsăturile sale definitorii.  

— Acuma, Ferox bătu din nou din palme, cumva nerăbdător să înceapă. Se aplecă sub catedră, apoi spuse:

— Iată ce am eu pentru voi... Când își atingea palmele împreună, pielea lui aspră făcea un sunet de frecare - era clar că nu-și petrecea mult timp în interior, își spuse Remus în gând - Profesorul Ferox era evident un om de acțiune.

Profesorul ridica acum un coș mare, împletit, așezându-l cu grijă pe catedră. Îl deschise, iar din interior ieși o creatură mare și blănoasă. Era cea mai mare pisică pe care o văzuse Remus vreodată - cu blana flocoasă, argintie, tărcată cu pete mari întunecate, avea urechi înalte și ascuțite și o coadă ciudată ca a unui leu. Mieună, oarecum morocănoasă, apoi sări în sus să se așeze deasupra coșului în așa fel încât era la nivelul ochilor lui Ferox. Privea maiestuos în jos spre clasă, dând din coadă în stânga și-n dreapta.

Profesorul Ferox mângâie cu un deget lung spinarea animalului, care părea să tolereze asta, clipind încet.

— Poate să-mi spună cineva ce fel de creatură este Achilles?

— Este o pisică, zise Mary, direct, fără să-și ridice mâna.

Ferox râse vesel.

— O greșeală tipică, domnișoara...?

— Macdonald. Mary Macdonald.

— Domnișoara Macdonald. Nu, Achilles nu este o pisică - deși sunt des încrucișate.

— Ooh! un băiat din Ravenclaw din spatele clasei își ridică mâna.

— Da, domnule...?

— Stan Brook, domnule. Este un kneazle, domnule?

— Cinci puncte pentru Ravenclaw! Ferox aprobă din cap entuziasmat. Achilles este un kneazle.

Remus oftă în sinea lui. Știa asta - trebuia cel puțin s-o știe, în orice caz, își aminti că citise despre coadă. În mintea lui își șterse "gândirea rapidă" de pe lista cerințelor lui Ferox. Încercând să-i arate profesorului că era cel puțin dornic să învețe, Remus începu să-și ia notițe în timp ce vorbea Ferox, care încă îl mângâia pe Achilles inconștient.

— Puteți să identificați întotdeauna un kneazle după fizionomia sa de pisică, nivelul înalt de inteligență, blana tărcată și coada înfoiată, zise profesorul, indicând aceste trăsături afectuos. Sunt clasificate ca XXX de către Ministerul Magiei - poate să-mi spună cineva ce înseamnă asta?

Remus își aruncă mâna în aer de data asta, dar la fel făcu și Marlene. Ferox o alese pe ea, întrebând-o cum o cheamă.

— Marlene McKinnon, domnule, zâmbi ea către el. Creaturile clasate ca XXX nu sunt recomandate pentru domesticire, dar n-ar trebui să fie dificil de mânuit de către un vrăjitor calificat.

— Excelent. Cinci puncte pentru Gryffindor. Ferox își înclină capul. Remus spumegă, în liniște. Marlene citise asta direct din carte. Ferox continuă:

— Ne vom concentra pe creaturile clasificate XXX pentru tot restul anului. Acum, deși este adevărat că kneazelii nu sunt recomandați ca animale de companie - acest lucru nu este din cauza faptului că ar fi periculoși. De fapt, oricine vă spune că sunt periculoși, s-a aflat sigur pe partea greșită a unuia dintre ei și nu ar trebui să aveți încredere în ce vă spun. Poate să-mi zică cineva de ce?

Mâna lui Remus zbură din nou în sus - își amintea acum tot ce citise. Dar Ferox alesese alt Ravenclaw, de data asta.

— Pentru că pot detecta oameni suspicioși, chițăi Davy Kirk, câștigând alte cinci puncte pentru Ravenclaw.

— Definitiv. Profesorul zâmbi. Kneazelii sunt excelenți în a evalua caracterul cuiva și vor reacționa înverșunat față de oricine care nu este de încredere. Ca atare, ministerul le cere proprietarilor de kneazeli să dețină o licență adecvată și să se supună anumitor teste de competență. Dar, după cum vedeți - îl mângâie pe Achilles din nou. Pisica argintie abia dacă mișcă puțin, în afară de a supraveghea clasa - sunt niște animale de companie excelente, cât timp sunt tratate cu respect și grijă.

— Deci, este al dumneavoastră, domnule profesor? întrebă Mary, clipind cochet din gene. Este foarte drăguț.

 — Într-adevăr, răspunse Ferox. Dacă aveți grijă și nu-l asaltați toți deodată, Achilles vă va permite cel mai probabil să-l mângâiați. Puneți-vă la rând, vă rog.

Se creă o vâlvă generalizată în timp ce se ridicară toți din scaune, murmurând și formând o coadă. Remus se asigură să fie chiar la urmă, în ideea că poate se va încheia ora până să-i vină lui rândul. Achilles îl va urî cu siguranță - vârcolacii erau însăși definiția cuiva care nu era de încredere.

— Apropiați-vă de el încet, și nu evitați contactul vizual. Dacă încearcă să vă atace își va folosi ghearele, așa că rămâneți vigilenți... așa, o să te lase să-l mângâi acum, frumos și cu blândețe...

În timp ce se scurtă coada, profesorul continuă să vorbească, încurajându-i și povestindu-le lucruri interesante, combinate cu anecdote personale. Remus nu știa ce făcuse Ferox înainte să devină profesor, dar cu siguranță avusese niște aventuri pe cinste - călătorise peste tot, așa părea.

Într-un final, Remus se află în fruntea cozii. Se simțea pironit, uitându-se la animalul cu ochi galbeni anxios.

— Haide - cum te numești? Profesorul Ferox îi făcu semn să înainteze. Remus nu se mișcă din loc.

— Remus Lupin. Nu-s... ăă... pisicile nu tind să mă placă, mormăi el.

— Achilles nu este o pisică, zise profesorul, zâmbind în continuare. Haide Lupin, vino aici.

Remus oftă din greu și se apropie. Nu voia ca cineva așa de cool ca Ferox să creadă că era un pămpălău. Achilles îl privi cum înaintează. Părea să fie foarte inteligent, se vedea asta în ochii lui, chiar dacă avea un nas urât și turtit. Își întinse mâna, lăsându-l pe kneazle să-l miroasă. Ghearele nu erau scoase, dar Remus era dispus să pună pariu că erau foarte lungi și ascuțite. Fusese zgâriat de pisici în trecut și nu prea îi plăceau.

— Foarte bine, zicea profesorul Ferox. Acuma, vino mai aproape și mângâie-l, nu te sfii.

Înghițind puternic, Remus îl ascultă, pregătit să sară înapoi dacă trebuia. Dar Achilles nu părea să fie deranjat că el era un vârcolac. În schimb, începu să toarcă când Remus îl mângâie tentativ după ureche și își închise ochii, părând absolut docil.

— Aia-i! se bucură profesorul Ferox, încântat. Excelenți în a determina caracterul cuiva, kneazelii. Acuma, nu mai avem mult, așa că notați-vă vă rog tema...

Remus îl mângâie pe Achilles încă puțin. Părea să-i placă așa de mult încât se simți prost să se oprească.

— A fost fain, nu-i așa? comentă Marlene în timp ce plecau de la oră. Sper să ne aducă tot timpul chestii la care să ne uităm.

— Nu va fi prea practic când vom începe să studiem creaturile XXXXX, zise Remus.

— Poate o să-l aducă din nou pe Achilles, totuși, răspunse Marlene plină de speranță.

— Cui îi pasă de pisică! Mary o înghionti pe Marlene. E un bunoc.

— Da, chicoti Marlene. Mă întreb dacă are prietenă?

Remus oftă și rămase puțin în urma fetelor. Erau de coșmar când începeau să vorbească de băieți și era mai bine să te ții deoparte înainte să înceapă să vorbească poetic despre James și Sirius. Începu să viseze cu ochii deschiși în timp ce se îndreptau spre sala mare la masa de prânz.

Fusese o lecție mai bună decât se așteptase și chiar dacă Ferox nu-i dăduse puncte de casă, zisese practic că Remus avea un caracter de încredere. Nimeni nu spusese așa ceva până acum, și asta-l făcu să se simtă extrem de mulțumit de sine, acest sentiment persistând și în timpul prânzului, până la ora de poțiuni pe care o avură mai târziu în ziua aceea și continuă încă în acea noapte în timp ce adormi. Visă despre lei.

Chapter Text

Miercuri, 12 septembrie 1973

— Of, du-te înapoi la somn, Lupin! Sirius aruncă un papuc înspre el din pat.

— Scuze! Remus se crispă, vinovat, în timp ce-și închise repede draperiile, aruncând din nou camera în întuneric. Era ora cinci dimineața iar el era treaz. Mai treaz decât fusese vreodată în viață.

Se furișă jos, nedorind să deranjeze pe nimeni altcineva, ținându-și cutia de papuci sub braț. Cu o carte nou-nouță de citit, Remus se instală în cel mai comod fotoliu din camera pustie. Cobora des în camera comună, dis-de-dimineață, în zilele când corpul lui refuza pur și simplu să doarmă și avea atâta energie că credea că ar putea alerga ture în jurul castelului fără să transpire câtuși de puțin. Remus nu încercase asta efectiv - mai degrabă, făcea tot posibilul să ignore acest impuls ciudat, să-l încuie undeva adânc în interiorul său și să-și concentreze în schimb mintea.  

Cu toate acestea, avea dificultăți să se concentreze asupra cărții sale. Se gândi să meargă la plimbare, dar nu prea aveau voie afară înainte de ora micului-dejun care începea la șase. Îhh, trebuia să încerce să nu se gândească la micul-dejun, altfel începea să-i chiorăie stomacul. Ca să nu zică nimic despre cele trei porții de piure cu tocană de vită pe care le mâncase cu o seară înainte. Chiar și Peter păru impresionat.

Chiar dacă era timpul să meargă la micul-dejun, se hotărâse să fie în camera comună timp de-o oră de la șase jumătate încolo. Asta era ora ideală, hotărî el - nimeni nu se aștepta să pui ceva necurat la cale atât de devreme dimineața, iar ceilalți Ștrengari nu se trezeau decât pe la șapte jumătate, chiar și în zilele săptămânii. Sirius stătea cât de mult putea în pat. James se mai trezea devreme câteodată ca să se antreneze pe mătură, dar nu mai devreme de șapte.

Remus privi în jos spre cutia de pantofi din poala sa. Putea să emită un farmec rapid de redirecționare dacă cobora James mai repede decât se aștepta, asta n-ar trebui să fie prea dificil. Ținând cont însă, că în starea în care era momentan n-ar fi bine s-o facă cât timp avea cutia în brațe - altfel risca să dispară ceva mult mai vital. Fusese deja o dată la Madam Pomfrey pe acest semestru, când încercă să-și crească părul la transfigurare. Avusese nevoie de Peter și James să-l ajute să-și care pletele spre aripa spitalului, care creșteau necontenit. Sirius râse prea tare ca să fie de folos la toată tevatura.

Remus experimentă cu levitarea cărții sale, dar aceasta zbură până-n tavan, lovindu-se puternic înainte să pice pe podea. Oftă. Nu putea face nimic altceva în afară de a sta cuminte și a aștepta, aparent. Își dorea să fi putut pune un album să cânte - Sirius își lăsă pick-upul în camera comună împreună cu noile albume de la Andromeda - "Aladdin Sane" și "Led Zeppelin IV". Sirius asculta "Black Dog" non-stop de săptămâni întregi deja.

Remus își deschise cutia de pantofi, făcând un mic inventar, chiar dacă nu era necesar; aceasta avea să fie prima sa vânzare. Dacă venea cineva. Vorbise cu câțiva băieți din anul cinci pe care îi văzu că fumau cu un an în urmă și le trezi interesul. Păreau să creadă că "țigările încuiate" erau cumva mai potente, sau poate doar mai exotice decât cele vrăjitorești. Nu îi contrazise cu nimic, nedorind să descurajeze ideea și le spusese să dea de veste și altora.

Sirius obținuse la un moment dat o listă exhaustivă a tuturor regulilor școlii, sugerând să încerce să le încalce pe toate până ajungeau în anul șapte. Remus o citi și descoperi că nu scria nimic despre traficul de tutun. Nu și dacă interpretai textul mot a mot, cel puțin. Pe lângă asta, nu era ca și cum va fi un lucru regulat - avea numai atât cât adusese cu el.  

Plănuise să analizeze puțin mai bine situația, să aștepte până după luna plină, dar aflase că prima lor vizită la Hogsmeade era pe data de cincisprezece și se decise că trebuia să-i dea bătaie.

Sirius și James plănuiseră deja excursia cap coadă, fără să-i consulte pe Peter sau Remus, care erau, ca de obicei, fericiți doar să-i urmeze. Honeydukes, evident, apoi Zonko's ca să-și refacă stocul de bombe puturoase. Apoi Coliba Urlătoare, pentru că tatăl lui James nu credea că este bântuită, ceea ce însemna că nici James nu credea asta, iar Sirius voia să le dovedească amândurora că era adevărat. Apoi erau dornici să bea cu toții bere cu caimac.

Remus avea propriile planuri. Voia să le spună că murise o mătușă îndepărtată despre care abia aflase și că îi lăsă o foarte mică sumă de bani. Asta spera să fie o explicație suficientă ca să-l satisfacă pe James, care urma cu siguranță să-l întrebe pe Remus de unde dobândise noua sa avere. Remus era convins că infracțiunea minoră, chiar dacă avusese loc în lumea încuiată, nu era ceva peste care James ar putea trece cu vederea. Sirius s-ar putea s-o lase baltă, având prea puțin respect pentru reguli în orice circumstanță - dar tot va încerca probabil să-i împrumute lui Remus ceva din banii lui, ceea ce era fix opusul a ceea ce-și dorea.

— Lupin? Tu ești?

Un băiat din anul șase coborâse scările din dormitorul băieților, cu ochii încă împăienjeniți, ținând în mână un manual de nivel NEWT.

— Da. Remus se ridică mai drept în fotoliu, trezit din gândurile sale.

— Super, ăă... ai zis parcă cinci sicli pentru un pachet de douăzeci?

— Exact. Remus deschise cutia repede, gesticulând spre băiatul de anul șase să se apropie.  

Făcură schimbul iar băiatul se-ndreptă imediat să iasă prin gaura portretului, probabil să fumeze repede una înainte de a merge la bibliotecă. Monedele micuțe de argint răsunau puternic în cutia lui Remus iar el zâmbi bucuros. Vindea totul la preț dublu față de prețul pieței, dar dacă oamenii erau dispuși să plătească...

Mai făcu două vânzări la unii din anul cinci și la o fată de anul șapte care cumpără un pachet de tutun vărsat și-l întrebă dacă avea "ceva mai distractiv" de vânzare. Nu prea înțelegea la ce se referea. Și îi repetă doar că avea ori gata rulate, ori tutun vărsat. Ea ridică din umeri.

— O s-o întreb pe Martha Ebhurst din Hufflepuff, ea are de obicei chestii de calitate.

Remus dădu din cap, în continuare confuz. Oricum, părea să nu fie singurul elev din școală cu o minte antreprenorială.

Până la șapte fără un sfert, cutia de pantofi a lui Remus era pe jumătate goală și buzunarele îi zornăiau. Extrem de mulțumit, își împachetă totul deoparte în timp ce se umplu camera comună de elevi care-și începeau ziua.

— Ce fa' Remu'? James veni în jos pe scări, cu mătura în mână, fix când Remus se ducea spre dormitor. Te-ai trezit devreme.

— Da, n-am putut să dorm, răspunse Remus evaziv. Din fericire, James de-abia aștepta să iasă pe terenul de quidditch și nu fu atent la cutia de pantofi, sau zornăitul ciudat care se auzea din robele lui Remus.

— Ne vedem la prânz? strigă după el, deja la jumătatea camerei.

— Da. Remus dădu din cap, grăbindu-se în sus pe scări.

În dormitor, Peter era la duș iar Sirius încă dormea, cu plapuma aruncată peste capul său, singura parte vizibilă fiind părul lui negru care se revărsa pe perna albă. Remus se furișă silențios spre patul său și depozită banii și marfa înainte să-și colecteze cărțile pentru ziua în curs.

James deschisese evident draperiile lui Sirius înainte să plece și - se gândi Remus puțin enervat - nu primise nicio remarcă nervoasă de la Sirius pentru asta. Era suficientă lumină acum ca să-și sorteze temele în ordine și să și le depoziteze în traistă. Terminase toată treaba pentru următoarele zile, nefiind sigur cât avea să-l țină Madam Pomfrey departe de lecții. Spera că nu-l va ține mult - îl rugase pe James să-i noteze temele pentru clasele pe care le aveau împreună, dar urma să piardă îngrijirea creaturilor magice și runele. Nu putea să le roage pe una din fete să-și ia notițe pentru el, nu fără să iște întrebări nedorite despre unde se afla.

Îi chiorăi din nou stomacul. Se întrebă dacă James era deja la masă acum. Potter mânca des mâncarea pe drum, tot timpul în mișcare către un loc sau altul. Ușa băii scârțâi, deschizând-se, iar Peter ieși afară cu părul încă ud și obrajii înroșiți de la duș. Îi făcu cu mâna și intonă șoptit "Neața, Moony". Remus își ridică o mână ca răspuns.

Peter privi anxios înspre Sirius - care încă era o masă amorfă sub plapumă - și merse tiptil în jurul patului său să-și ia cravata. Remus privi amuzat cum încerca Peter să-și strângă lucrurile fără să facă niciun sunet. Era o linie subtilă, se gândi Remus, între a le respecta obiceiurile colegilor tăi de dormitor și a fi un papă-lapte absolut.

Era urât din partea sa, dar Remus se simțea deosebit de al naibii în dimineața aceea. Luna era devină. Își scoase bagheta încet din buzunar și o flutură foarte puțin, vorbind în șoaptă.

Instant, traista lui Peter îi alunecă de pe marginea patului, aterizând cu un trosc puternic care reverberă de toți pereții de piatră ai dormitorului, zguduind ferestrele. Cu ochii cât cepele, Peter încremeni în loc, pălind. Îi aruncă o privire lui Sirius, care părea să se trezească, și evadă practic din cameră, lăsându-și cravata în urmă.

Remus gâfâia de râs, trebuind să se așeze pe pat și să se țină de stomac. Când își deschise ochii, încercând încă să-și tragă răsuflarea, Sirius era sculat din somn, încă întins în pat, și se sprijinea într-un cot, privindu-l pe Remus de parcă era nebun.

— Ai făcut-o dinadins, așa-i?

Remus ridică din umeri și dădu din cap, ridicându-se și ducându-se înapoi la teancul de teme. Sirius aruncă cu o pernă după el.

— Muist.

— Ce vrei? Pete arăta ca un pămpălău mergând tiptil în jurul tău, nu m-am putut abține.

— Nu prea-i frumos din parte ta, Moony, să te iei de ăia mai slabi. Sirius căscă, întinzându-se.

— E în regulă. Remus își flutură o mână, indiferent. O să-i duc cravata. Oricum, trebuia cineva să te trezească, hai, e micul-dejun.

Sirius căscă din nou.

— Adu-mi ceva sus.

— Nu.

— James mi-ar aduce, se văită Sirius.

— James nu-i aici.

— Peter mi-ar aduce.

— După cum am stabilit, zise Remus, ridicându-și geanta pe umăr. Peter e un laș.

Sirius mârâi și se întinse înapoi.

— Bine, mă ridic. Mă aștepți?

— Mi-e foame, se plânse Remus.

— N-o să-mi ia mult! Trateaz-o ca pe o ispășire că m-ai trezit.

 — Ai aruncat cu un papuc după mine azi dimineață.

— Te-am lovit?

— Nu.

— Ei bine. Sirius ieși din pat, luându-și uniforma. Așa-ți trebuie, dacă te trezești la cea mai cretină oră din zi.

— N-am putut să dorm, zise Remus. Cred că-i luna.

Sirius se opri în fața ușii de la baie. Se uită spre Remus cu ceva asemănător milei - asta dacă Sirius Black avea măcar capacitatea să-i pară rău de altcineva decât de el însuși. Remus regretă că spusese asta - nu voia milă, aducea rar în discuție luna tocmai din cauza asta.

— Îmi pare rău, Lupin, zise Sirius. E... adică, îți faci griji de ea?

— Nu, nu-i asta, zise Remus repede. Doar că n-am stare. Mi-e foame într-una, așa că grăbește-te. Râse cu voce tare, ca să-i arate că totul era în regulă. Sirius zâmbi ghiduș, dispărând în baie.

— Ar trebui să zici mersi, Moony, strigă Sirius dinăuntru, dând drumul la duș. Nu sunt mulți Gryffindori care ar dormi liniștiți știind că împart camera cu un vârcolac fără stare.

— Lăbarule, strigă Remus înapoi.

***

Joi, 13 septembrie 1973

Se trezi la etajul superior, ceea ce era neobișnuit. Erau șoareci în casă, știa asta pentru că îi vedea adesea înainte să se transforme. Poate că odată ce se transforma îi urmărea, dar nu credea că îi prindea vreodată. Avea trei degete rupte, dar măcar nu i se dislocaseră umerii - asta se întâmplase deja de două ori anul acesta.

Înainte să se miște, Remus trecu printr-o listă mentală de verificări, din cap până-n picioare. Ce durea? Cât de tare durea? Era amorțit undeva? Se mișcau toate membrele când voia să și le miște? Da, părea totul în ordine. Câteva zgârieturi, niciuna prea adâncă. Scăpă ușor. Poate că lupul era și el fericit că era din nou la Hogwarts.

Se ridică de pe podea și șchiopătă înspre geam. Câteodată genunchii îi ieșeau puțin din încheietură, dar în dimineața asta erau doar dureroși. Încercă să-și mijească ochii prin crăpăturile dintre scânduri, dar n-avea rost. Casa era etanșată bine de tot.

— Remus, dragule? vocea lui Madam Pomfrey se auzi pe scări în sus.

— Vin acuma, cârâi el, răgușit. Hainele îi erau la parter, așa că își luă o pătură veche de pe pat cu mâna sa bună și și-o înfășură în jurul său. Mirosea a mucegai și a mortăciuni.

***

— Ce v-am zis eu vouă? Nu poate primi vizitatori în prima zi! Dojana lui Madam Pomfrey îi întrerupse visele. Remus clipi, căscând. Spitalul era luminat slab, perdelele erau trase. Trebuie să fie seară deja. Stomacul îi chiorăi. Se întrebă dacă mâncase ceva deja, sau dacă asistenta îl lăsase mai degrabă să doarmă. Pierdea atât de mult timp, după transformare - asemenea oaselor sale, nimic nu mai părea să se potrivească chiar cum trebuie.

— A trecut aproape o zi întreagă, se auzi vocea lui Peter acum. I-am adus ciocolată.

— Asta-i foarte frumos din partea ta, dragule, tonul lui Madam Pomfrey se îmblânzi puțin. Nu avea o fire disciplinară. Dar domnul Lupin doarme-

— Mi-ar plăcea niște ciocolată, strigă el, sperând că-l puteau auzi. Gâtul îi era răgușit.

Perdeaua se trase la o parte ca să-i dezvăluie pe Peter, James și Sirius stând acolo, arătând triumfători.

— Salutare Moony! James și Sirius ziseră în cor, trântindu-se pe marginea patului, de fiecare parte a gleznelor sale.

— Poftim. Peter îi aruncă trei broscuțe de ciocolată în brațe.

— Să trăiești!

— Ei bine, dacă tot te-ai trezit, oftă Madam Pomfrey. Îți aduc niște mâncare adevărată. Jumătate de oră băieți, atâta tot.

— Uite-ți tema, ciudatule. James scoase un pergament din traista sa, oferindu-i-l.

— Mersi, James, m-ai salvat. Remus și-o lăsă pe noptieră pentru mai târziu.

— Și aici e restul, Sirius îi înmână și mai multe. A trebuit să aștept în fața clasei de îngrijirea creaturilor magice jumătate din ora prânzului, așa că fă bine să iei note mari la asta.

— Pe bune? Remus se holbă la Sirius, surprins. Sirius dădu din cap imperios.

— Pe bune. Am stat chiar și la oră, sunt puțin invidios pe tine. Pare să fie un subiect interesant, mi-aș fi dorit să nu fiu obligat să continui cu divinația.

— Dar de mine nu-ți pasă?! zise James, suspinând dramatic.

— Pe tine te văd destul, replică Sirius, înghiontindu-l.

— Ai așa o inimă nestatornică. James oftă, făcând ochi mari spre Sirius, în așa hal încât Peter începu să chicotească incontrolabil. Sirius îl împinse din nou pe James iar James sări pe el, prinzându-i capul după braț, ciufulindu-i părul. 

— Hei, Moony, zise Peter brusc. Arabella Fenchurch mi-a dat să-ți dau ăștia. Îi puse pe noptieră un mănunchi de sicli. A zis că știi tu pentru ce sunt?

— Ăă... da, mersi prietene. Remus încercă să adune repede monedele și să le ascundă sub pernă. Eu ăă... aveam un cartonaș de la o broscuță de ciocolată pe care și-l dorea mult. Aglaonike din Thessalia.

— Of, eu l-am vrut pe ăla! Peter părea rănit. Remus dădu din umeri.

— Îmi pare rău prietene. Banii vorbesc.

Chapter Text

Sâmbătă, 15 septembrie 1973

— Ia-ți mantia, James.

— De ce?

— Nu se știe niciodată, nu?

— Bine, dar mă-ndoiesc c-o vom folosi.

— Nu uita că-mi datorezi un galeon pe pariul ăla.

— N-am uitat, răspunse James răbdător. Auzi, vrei să te calmezi, te rog?

— Niciodată. Sirius zâmbi înapoi. Realizezi că asta este cea mai tare chestie care mi se întâmplă în luni de zile? Nici n-am avut voie să merg pe Aleea Diagon vara asta.

— Ai avut parte de o groază de chestii, răspunse James, indignat. Tu ai avut cel puțin toată drama aia cu logodna. Familia mea e așa plictisitoare.

— Taci din gură Potter, familia ta e minunată și o știi prea bine. Eu am avut definitiv cea mai groaznică vară.

— Eu m-am distrat de minune în Franța, ciripi Peter, dar nimeni nu părea să-i acorde atenție.

— La tine cum a fost Moony? întrebă James, în timp ce se deplasau în jos pe scări spre camera comună. O gașcă întreagă de elevi de anul trei așteptau nerăbdători, pregătiți de prima lor excursie în sat. Elevii mai mari priveau spre ei cu nostalgie.

— Ce să fie? întrebă Remus, înăbușind amintirea sa din vară, despre cum se vârî pe gemulețul minuscul de la baie și despre aterizarea sa dureroasă în genunchi pe gresia de pe jos.

— Vara ta? Nu ne-ai povestit nimic.

— Nu-i nimic de povestit, zise Remus. Mai plictisitoare decât ale voastre - fără magie. Doar am citit.

— Ei bine, veniți cu toții la mine de Crăciun, zise James, vesel. Începură să iasă din camera comună pe rând și să se îndrepte spre ieșire. La fel ca anul trecut, da? Luna-i pe zece decembrie, așa că nici măcar nu trebuie să ne facem griji de asta.

Remus rămase cu gura căscată.

— De unde știi când e? Nici el nu se uitase încă așa de departe.

— Ți-am zis că ne-am plictisit peste vară. Sirius îl lovi cu cotul. Ne-am uitat chiar să verificăm pe următorii ani.

— Dar... de ce?! Remus nu știa dacă să se simtă foarte emoționat sau oarecum violat. Nu era treaba lor să-și bată capul cu asta. Era problema lui personală și fusese întotdeauna.

— E ca cu quidditchul, zise James - de fiecare dată când era ceva important pentru el, îl compara cu quidditchul - Trebuie să-ți cunoști slăbiciunile echipei tale ca să lucrezi la punctele ei forte.

— Dacă zici tu, răspunse Remus, ursuz, nedorind să mai continue discuția. Sperase că odată ce știau despre condiția lui s-ar opri cercetarea pe la spatele său și că-și puteau vedea toți de treabă așa cum prefera el - adică să ignore problema complet.

Problema era că nimic nu era privat când venea vorba de James și Sirius - toată viața ta era pusă pe tavă. Remus în continuare nu era obișnuit cu asta - oricât încerca să țină pasul, erau pur și simplu lucruri pe care nu voia să le împărtășească. Era totul bine și frumos dacă erai James și aveai părinți deschiși care vorbeau cu tine și te ascultau la rândul lor. Sau Sirius, care era atât de debordant încât era aproape în totalitate fără de rușine.

— Uite cine-i acolo. Sirius îl înghionti pe James, indicând către figura întunecată care aștepta în arcada intrării. Lily trecu pe lângă Ștrengari și merse către el. Snape.

— De ce mama naibii sunt prieteni?! James își trecu mâinile prin păr, distras.

— Au crescut împreună în același oraș, zise Remus, în timp ce merseră mai departe, privind înspre cuplul din fața sa cum vorbeau animat; o roșcată și un brunet.  

— De unde știi? James se întoarse spre el, părând ofensat.

— Mi-a zis ea.

— Îți place de ea, atunci? întrebă James, încercând vizibil să-și dea seama cum să reacționeze. Remus își dădu ochii peste cap.

— Nu. Doar vorbim, zise ferm. Și dacă-ți place ție de ea, atunci ai face bine să încerci și tu asta.

Observase recent că genul ăsta de discuții se tot strecurau printre conversațiile lor. Câteodată trebuia să verifice de două ori ca să se asigure că vorbea cu Ștrengarii și nu cu Marlene și Mary - "Îi place de ea", "Ei îi place de cutărică" și tot așa. Și mai rău de atât, Avni Chaudhry, o fată din Gryffindor din anul trei, se vedea acum cu Matthew Studt, un băiat din anul patru din Ravenclaw, și nimeni nu putu să vorbească despre nimic altceva timp de zile întregi; toată lumea părea să aibă o opinie despre toată treaba. Erau chestii extrem de plictisitoare pentru Remus, pentru care fetele (cu mici excepții) erau în general de neînțeles.

— Dar ea te place, zise James. V-ați făcut toată revizuirea împreună anul trecut.

— Doar pentru că pe voi v-a durut în cur, răspunse Remus defensiv. Se apropiau de sat acum, un grup de căsuțe drăguțe de piatră se zăreau chiar sub ei. Remus continuă:

— Și nu-i ca și cum am fost singuri, Mary și Marlene au fost și ele acolo.

— Tre' să luăm toți lecții de la Moony, îl tachină Sirius. Gagicile îl urmăresc peste tot. Cum reușești, Lupin? Cu ochii ăia mari și căprui ai tăi?

James și Peter chicotiră, dar Remus îl ignoră, mergând puțin mai în față, cu mâinile-n buzunar, încă șchiopătând puțin de la transformarea sa. Asta era o sugestie absolut ridicolă, mai ales când era evident pentru oricine care avea ochi să vadă, că Sirius arăta cel mai bine dintre toți băieții din an.

Era mai clar ca oricând, acum că erau toți mai înalți, dezvoltându-se din copilărie înspre adolescență. James avea o doză anume de orgoliu; care rezulta din faptul că era bogat și talentat pe terenul de quidditch, dar Sirius avea să fie întotdeauna într-o cu totul altă ligă. Remus nu se decise încă dacă să-l invidieze sau nu și încercă să nu se gândească prea mult la asta.

Când ajunseră în sfârșit în Hogsmeade, Remus nu putea să fie mai ușurat. Satul arăta ca un loc despre care Remus crezuse că exista numai în cărțile de copii. Străzile pavate străluceau în soarele gălbui de la jumătatea lui septembrie, iar șirurile dezorganizate de căsuțe medievale, cu bârnele lor negre, ar fi putut la fel de bine să fie făcute din turtă dulce și vată de zahar.

— Honeydukes?

— Honeydukes, răspunseră ceilalți la unison.

Remus nu intrase niciodată în magazinul de dulciuri pe ușa din față, nici nu fusese vreodată la parterul magazinului. Era plin de rafturi cu cutii, borcane și pungi de toate felurile de dulciuri posibile; copaci din acadele colorate, mari cât farfuriile, table de ciocolată cât bucățile de pavaj; grămezi întregi de șoricei sclipitori de zahar.

Magazinul era de asemenea plin de elevi de la Hogwarts, Ștrengarii fiind nevoiți să se împingă și să se strecoare prin mulțime ca să se apropie de marfă. Își umplură coșurile cu suficiente dulciuri cât să le ajungă cel puțin până de Crăciun, punându-se la coadă să plătească, casa de marcat fiind mânuită de un vrăjitor foarte agasat, cu părul alb. Remus realiză că acesta era probabil proprietarul Honeydukes, și se întrebă dacă comerciantul știa de pasajul secret din pivnița sa.

După aceea, următoarea lor oprire fu Zonko's, magazinul de glume, care era la fel de plin ca Honeydukes și unul dintre cele mai gălăgioase locuri în care fusese Remus vreodată. La fiecare cinci secunde părea să explodeze, să plesnească sau să fluiere ceva din interiorul magazinului, sunetele fiind acompaniate de hohotele de râs și zbieratul oripilat al elevilor. James și Sirius erau evident versați în cumpărăturile glumelor practice și dădură o tură eficientă prin magazin, cântărind beneficiile și dezavantajele fiecărei mașinării de parcă erau o pereche de bancheri la bursă. Jumătate de oră mai târziu plecau din magazin, împovărați de pungile pline cu bombe puturoase, baghete păcălitoare, călimări explozive, dulciuri de sughiț și săpunuri de mormoloci.

Remus se gândi că fuseseră poate puțin negândiți că-și făcuseră mai întâi toate cumpărăturile, pentru că următorul lucru pe care voiau James și Sirius să-l facă, era să viziteze Coliba Urlătoare, ceea ce însemna să părăsească strada principală și s-o ia la deal cu pungile după ei. 

— Deci, mai ziceți-mi odată, ce-i locul ăsta? Remus suspină în timp ce se chinuia să urce la deal. Genunchiul și șoldul încă îl supărau.

— O casă bântuită, răspunse James, luându-i două dintre pungile cele mai grele din mână. Cel mai bântuit loc din Marea Britanie, zice tata.

— Nu-i bântuită! strigă Sirius de mai în față. Voi, Potterii, sunteți doar superstițioși.

— Am auzit că fantomele de-acolo sunt foarte rele. Mai rele decât Peeves, zise Peter anxios, chinuindu-se aproape la fel de mult ca Remus cu înclinația dealului.

— E un poltergeist, atunci? întrebă Remus, curios - plănuia să citească mai multe despre aparițiile spirituale când avea timp, după ce aflase că fusese aria principală de studiu a tatălui său.

— Cred că da, zise James. Localnicii zic că aud urlete din casă în unele nopți.

— Doar de câțiva ani însă, contracară Sirius. Un poltergeist nu vine și se mută așa deodată. Trebuie să fi existat decenii întregi de perturbații și energie negativa ca să-

— Doamne Sfinte.

Lupin se opri pe loc și aproape că-și scăpă pungile pe care le avea în mână. Abia privise spre casă pentru prima oară când îl trecu un fior rece, lovindu-l direct în stomac.

— Ce s-a întâmplat Moony? Vrei să-ți țin și restul pungilor? îl întrebă James.

Remus clătină din cap, amuțit, nu putea să-și rupă privirea de la ea. N-o văzuse niciodată de afară; veneau întotdeauna prin tunel. Dar cunoștea culoarea lemnului, știa cum arătau ferestrele ferecate cu scânduri.

— Ce mama naibii, dacă e bântuită atunci cred că Moony tocmai a fost posedat, zise Sirius, vocea sunându-i de parcă glumea doar pe jumătate. Băi, Lupin. Te comporți ciudat, oprește-te.

— Asta-i... Remus se chinui să-și găsească cuvintele. Își închise ochii și încercă să respire. Asta-i casa. Unde mă pun pe mine.

James păru să înțeleagă îndată, și își puse mâna pe umărul lui Remus într-un gest fratern.

— Ok, haide, cred că-i timpul să mergem, zise el.

Nimeni nu mai zicea nimic în timp ce coborau dealul, spre sat. Remus privi înspre pământul din fața sa tot timpul, concentrându-se să-și pună câte un picior în fața celuilalt și să se îndepărteze cât de tare putea de colibă. Coliba Urlătoare. Urlătoare. Îi venea rău. James îl direcționă spre un pub pitoresc. Înăuntru erau o mulțime de mese și scaune confortabile, nu foarte diferite de cele din turnul Gryffindor. Își găsiră un loc într-un colț liniștit, iar Remus se așeză, recunoscător, fiindcă-l dureau încheieturile cam tare. James merse la bar iar Sirius și Peter stăteau tăcuți de-o parte și de cealaltă a lui Remus.

— Deci... acolo te duci, de lunile pline? îl întrebă Peter. Remus dădu din cap, jucând-se cu suportul umed de pahare de pe masă.

— Nu-i bântuită, atunci? continuă el.

— Nu. Sunt doar eu.

— Deci, stai, urlatul e...

— De la mine.

— Dar de ce-

— Taci din gură, Pettigrew, se răsti Sirius, brusc. Remus se uită la el, luat prin surprindere.

James se întoarse cu patru sticle de-un lichid portocaliu și le puse pe masă, așezându-se în scaun.

— Bere cu caimac! zise, vesel, împingând o sticlă spre Remus. Încearc-o, Remus. O să-ți placă.

Remus ridică paharul la gură. Se simțea încă puțin rău, iar băutura din sticlă mirosea foarte siropos - dar descoperi că chestiile dulci îl ajutau de obicei când era în stare de șoc. Sorbi puțin din ea, apoi se simți instantaneu încălzit de la lichidul delicios. Zâmbi către James, sperând să nu-i mai pună alte întrebări.

Nu o făcură. În schimb, își petrecură o după-masă plăcută bând bere cu caimac și plănuind cum să-și folosească cât mai strategic arsenalul de glume practice. Peter avu ideea neobișnuit de minunată să pună o vrajă de cronometrare de la distanță pe bombele puturoase, în așa fel încât să poată fi detonate de oriunde din castel.

— Excelentă tactică de diversiune, exclamă James entuziasmat. Gândiți-vă de câte putem scăpa, cu Filch alergând prin castel după bombe puturoase pe partea opusă a clădirii!

— O să ne dea timp să lucrăm și la hartă, așa, adăugă Remus.

— Nu vezi pădurea de copaci. Sirius își încrucișă mâinile, lăsându-se pe spate, în scaun. Am putea să le detonăm pe toate deodată. Imaginați-vă! Avem probabil suficiente aici ca să ascundem una în fiecare clasă - haos total! Sirius părea atât de exaltat când spuse asta, că ceilalți trei erau complet fermecați, dând entuziasmați din cap.

— Of, hai să nu stăm aici, Lily, nu pare foarte curat. Evident, primesc pe oricine aici. O voce răutăcioasă și înverșunată le întrerupse discuția.

Sirius aproape că se ridică din scaun, săgetându-l pe Snape, care stătea lângă o masă din apropiere, cu privirea.

— Nu fi ridicol, Sev, e în regulă. Lily scutură din cap, trăgându-și un scaun.

— Toate bune, Evans? James îi făcu cu mâna, din obișnuință, cu privirea aia stupidă pe față.

— Lasă-ne în pace, bine, Potter? Lily își dădu părul peste umăr. Salut, Remus.

— Hei, îi făcu el cu mâna, zâmbind. Nu putea să nu se distreze la modul cum îi trata pe Ștrengari, era singura care nu cădea la picioarele lor.

— Bleah, zise Sirius, ținându-se de nas, privind spre Snape. Ce miroase așa? Potter, ai adus ceva de-afară pe talpă?

James chicoti.

— Miroase mai mult ca și cum a explodat o bombă puturoasă.

— Dezgustător. Sirius surâse. Poate ar trebui să deschidem o fereastră.

Snape era negru de furie. Lily puse o mână pe brațul lui.

— Ignoră-i, Sev, sunt niște idioți.

Dar Severus nu putea să-l lase pe Sirius să aibă ultimul cuvânt.

— Ce mai fac ai tăi, Black? îl întrebă, vocea sa amăgitor de lingușitoare, perfidă. Gura lui Sirius formă o linie dură. Snape continuă:

— Regulus le spunea tuturor că ai avut o vară foarte interesantă. Atât de interesantă, că nici nu mai ești binevenit înapoi, nu?

— Habar n-ai despre ce vorbești, Smiorcăius, îi comentă Sirius. Remus știa că acum era prea târziu - Sirius era prins în jocul lui și nu mai exista cale de întoarcere.

— Habar n-am? Snape ridică o sprânceană, evident încântat de reacția provocată. Ai primit vreo scrisoare de la mămica anul ăsta, Black? Ai auzit ceva, orice de la oricare dintre rudele tale?

Sirius avea o expresie foarte ciudată pe față. Remus avea impresia că realiza ceva pentru prima oară, și încerca să nu-l lase pe Severus să observe. James părea îngrijorat, nu mai râdea.

— Ignoră-l prietene, zise el încet. E un muist, ignoră-l.

— Deci am dreptate, buzele subțiri ale lui Severus se curbară într-un zâmbet oribil. Nici nu-i de mirare că te ții după curul lui Potter ca o fetiță îndrăgostită, când familia ta nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu tine. Când ai fost dezmoștenit în halul ăla, bănuiesc că tot ce-ți mai rămâne e să te asociezi cu scursurile societății... Își aținti privirea întunecată spre Peter și Remus.

Sirius se ridică în picioare, lovind scaunul pe spate. Avea bagheta în mână; trebuie s-o fi scos când vorbea Snape. Remus se ridică și el, oasele sale dureroase complet uitate, în timp ce-și încleștă pumnii, pregătit să-l caftească pe Severus de-i săreau capacele dacă îi spunea Sirius s-o facă.

— Sirius, nu! James îi luă bagheta din mână - n-aveau voie să facă magie în Hogsmeade.

— Haide Severus, să mergem. Lily se ridicase și ea și își trăgea prietenul de mânecă. Părea să fie furioasă pe el, ceea ce era un mic confort pentru Remus.

— Nu, zise Sirius, vocea sa neliniștit de stabilă și autoritară. Plecăm noi. Haideți băieți, nu mai pot suferi putoarea.

Făcură cum le fusese poruncit, chiar și James, care aruncă o privire lungă spre Lily pe drum spre ieșire.

—  A fost... foarte matur din partea ta, zise Potter, scărpinându-și capul în timp ce ieșeau din pub în lumina călduroasă a serii. Sirius pufni din nas, pornind înapoi spre Hogwarts.

— Nu s-a încheiat aici, zise aprig, ceilalți alergând să țină pasul cu mersul lui hotărât. O să-i arăt eu lui. O să-l distrug!

Ștrengarii mergeau la război.

Chapter Text

Cold fire, you've got everything but cold fire
You will be my rest and peace, child
I moved up to take a place
Near you

So tired, it's the sky that makes you feel tried
It's a trick to make you see wide
It can all but break your heart.

Sâmbătă, 15 septembrie 1973

Cioc, Cioc!

— Sirius.

Nimic.

Cioc, cioc, cioc!

— Sirius?

Liniște.

— Oh, pentru numele... Sirius Orion Black al III-lea, știu că ești acolo! James bătu în ușă.

— Cară-te, Potter.

James făcu un pas în spate din fața ușii de la baie și se așeză pe pat, demoralizat. Sirius nu venise la cină și se închisese în baie deja de două ore, fără să scoată un sunet.

— Lasă-l în pace. O să iasă când e pregătit, zise Remus, răsfoind pagina cărții sale. Stătea pe burtă în pat, prefăcându-se că nu era deloc îngrijorat.

Asta era ceva ce zicea matroana de obicei. Cel puțin o dată pe săptămână, unul din băieții de la Sf. Edmund - de obicei un băiat nou - avea o criză și se închidea într-o cameră, sau se târa într-un spațiu îngust în așa fel încât să nu poată ajunge nimeni la el. Răspunsul personalului era întotdeauna același; ignoră-l până realizează că nu-i pasă nimănui; până realizează că nimic din ce face, nu va face nicio diferență. Funcționa întotdeauna, Remus știa asta din experiență proprie.

— Nu-i stă în caracter, zise James, ignorând evident tactica nemiloasă a lui Remus. Aș putea să-l strâng de gât pe Snape. Pentru ce-a zis.

Remus dădu din umeri.

— Dar Black deja-și urăște familia, nu văd de ce-l lasă pe Smiorcăius să-l afecteze așa.

James se uită la Remus, stupefiat, de parcă spusese ceva incredibil de crud.

— Este totuși familia lui, Moony.

— Se poartă groaznic cu el.

— Nu înseamnă că nu-i pasă ce cred - James oftă - Știi, Lupin, poate ar fi mai bine să pleci înainte să iasă. Du-te și caută-l pe Pete în bibliotecă sau ceva.

— Și eu sunt prietenul lui! Remus se ridică în picioare, indignat.

— Da, da normal că ești. James își flutură mâna. Dar... dacă a plâns, cred că ar prefera să nu-l vadă nimeni.

— Nu-mi pasă că plânge. Vreau să ajut.

Asta era oarecum o minciună. Remus se simțea întotdeauna inconfortabil lângă oameni care plângeau - nu știa ce să facă cu el însuși. Dar chiar voia să ajute cumva. Nu încercase întotdeauna doar să ajute?

Mai mult ca oricând, Remus voia să-i spună că îi dăduse Narcissei ideea Legământului Suprem, numai ca să-i vadă fața lui James. Dar se calmă. Nu era o competiție și chiar dacă era, nu era una pe care ar fi putut s-o câștige.

— Ok, zise James. Dar trebuie să fii înțelegător. Nu poți să începi o ceartă.

— Despre ce vorbești? Remus se simțea moral ofensat. El nu începea niciodată certuri.

— Voi doi! Vă ciondăniți într-una, jur.

— Nu ne ciondănim, comentă Remus. James își ridică doar sprâncenele, ceea ce era extrem de enervant.

Băiatul cu părul negru sări iarăși de pe pat și se întoarse în fața ușii de la baie.

— Sirius? bătu la ușă. Te rog ieși afară și vorbește cu noi?

— Dispari Potter, lasă-mă-n pace.

James oftă din nou. Remus, enervat pe James acum la fel de tare cât era de enervat și pe Sirius, se ridică și el și păși înspre baie. Făcându-i semn lui James să se miște din drum, bătu cu forță în ușă.

— Am zis cară-

— Sirius, sunt eu, zise Remus, vocea sa dură și rece, ca a matroanei. Uite, dacă chiar vrei să stai să-ți plângi de milă ca un mare fătălău, măcar lasă-ne să intrăm ca să putem să ne plănuim răzbunarea?

Liniște.

Remus țâțâi din buze.

— Bine, stai supărat. Dar te porți ca un fraier egoist. Știi, nu ești singurul pe care familia lui îl urăște.

— Remus! exclamă James, scandalizat. Remus ridică din umeri. Merita să încerce.

Se auziră niște sunete din baie. Remus își lipi urechea de ușă, apoi se lăsă pe spate în timp ce se deschise. Fața mohorâtă a lui Sirius se ivi din spatele ei.

— În sfârșit, zise James, ușurat. Uite, vino afară și-

— Moony poa' să intre, zise Sirius, deschizând ușa suficient de mult cât să se strecoare Remus înăuntru, apoi trântind-o înapoi și trăgând zăvorul.

Era întuneric în interior.

— Lumos, murmură Remus. Vârful baghetei ilumină baia micuță și fața palidă a lui Sirius într-o lumină alburie. Plânsese, ochii îi erau închiși la culoare și înroșiți. Remus se uită repede în altă parte, privind înspre luminile din baie. Becurile erau sparte. Țâțâi, spunând:

— Tu și temperamentul tău, hm? Reparo.

Luminile se reparară și se aprinseră. Remus își stinse lumina baghetei.

— N-am făcut-o intenționat. Sirius își trase nasul, ștergându-și-l pe dosul palmei. Era un gest posac și copilăros, cumva nepotrivit pentru Sirius, care chiar și la cei treisprezece ani ai săi, era întruchiparea grației și a prestanței.

— Încă mai distrug chestii câteodată, când sunt nervos. Magia mea o ia razna.

— Oh, ok. Remus dădu din cap, deși nu auzise niciodată de asta.

— Deci, răzbunarea? întrebă Sirius, așezându-se pe capacul de veceu și privind interesat spre Remus.   

— Răzbunarea, aprobă Remus. Ce vrei să-i facem?

— Nu numai lui - Sirius se încruntă - tuturor. Fiecărui Slytherin din școală.

Remus dădu din cap entuziasmat - asta suna puțin dement, dar era măcar un început. Era timp să-l calmeze mai târziu, când se purta mai puțin ciudat și nu risca să spargă alte becuri.

 — Da, o să-i prindem pe toți, Black. Acum hai să mergem să-

— Nu ies încă, zise Sirius ursuz, punându-și mâinile-n sân. Remus oftă. Se așeză pe jos, rezemându-se de ușă.

— Ok, bine. Vrei să vorbești despre asta? Pentru că James e probabil cea mai potrivită persoană să-

— Chiar crezi ce ai spus mai devreme? îl întrerupse Sirius iar. Crezi că familia mea mă urăște?

— Oh Doamne, de unde să știu eu, nu? Nu-s chiar expert când vine vorba de familii. Remus își frecă ceafa. Încercam doar să te fac să deschizi ușa, sincer să fiu.

O zisese mai mult în glumă, dar Sirius nu zâmbea. Se uită la Remus printr-o perdea de păr brunet.

— Ai zis că familia ta te urăște.

— Păi, bănuiesc că trebuie să mă urască, explică Remus. Altfel nu m-ar fi...în fine, n-aș fi fost trimis la Sf. Edmund, nu?

— Nu înseamnă că te urăsc.

— Nu, se gândi Remus cu voce tare. Dar, cu toate astea, nu cred că ar fi putut să mă placă prea tare.

— Și nu ești... adică, nu te deranjează?

Remus ridică din umeri.

— Câteodată, evident că da. Dar, vezi tu. Nimeni nu-ți datorează o viață fericită. Matroana zicea asta tot timpul. Pentru prima oară, zicând-o cu voce tare, Remus se întrebă dacă chiar avea dreptate.

— Ce naiba, Lupin, ești mega deprimant, știai?

— Tu m-ai lăsat să intru. Remus îl lovi pe Sirius ușor în tibie cu vârful papucului. Dacă vrei să te înveselească cineva, îl aduc pe Potter.

— Nu. Sirius ridică din umeri, zâmbind puțin. Tu ești în regulă.

Remus râse.

— James n-a vrut să mă lase să intru. A zis că noi doar ne ciondănim.

— Ce?! Sirius scutură din cap. Noi nu ne ciondănim.

— Asta i-am zis și eu, îl asigură Remus.

— Ai mei... zise Sirius brusc. Nu cred că mă urăsc. Cred că vor să mă placă, sincer. Dar eu îi tot dezamăgesc. De cele mai multe ori e comic, dar... azi n-a fost.

Remus nu știa ce să zică la asta, așa că tăcu. Se gândi la Narcissa, care jurase să întâmpine moartea dacă nu putea să se căsătorească cu Lucius. Se gândi la Regulus, care se uita adesea la fratele său de peste sala de mese, cu ochii plini de invidie. Familiile erau o nebunie. Poate că ar trebui să-i fie recunoscător lui Lyall Lupin că nimici totul dintr-o singură mișcare, astfel încât Remus să nu trebuiască să afle niciodată dacă l-ar fi făcut mândru pe tatăl său, sau dacă ar fi fost o dezamăgire până la urmă.

***

Vineri, 5 octombrie 1973

— Ah, stai că știu. Acuma chiar știu.

— Bravo ție, Pete, răspunse Remus nepăsător, citindu-și mai departe manualul de aritmanție.

— Ar trebui să-i vopsim robele roz.

— Le-ar vopsi pur și simplu înapoi, e prea ușor. De unde am și face rost de robele lui? Remus răsfoi pagina și reluă cititul.

— Au! Ce naiba, ceva nu-i bine cu ghiuleaua aia! strigă Sirius, ridicându-se. Haide, McKinnon, mișcă-ți fundu' ăla!

— Auzi, vrei să lași fundul ei afară din discuție? comentă Mary, de la câteva rânduri mai sus.

Se uitau la antrenamentul de quidditch. În fine, Sirius, Peter și Mary se uitau. Remus voia doar să continue cu cititul.

— Ești geloasă, Macdonald? răspunse Sirius, obraznic.

— Atunci să-i vopsim părul roz, insistă Peter, zgâlțâindu-i mâna lui Remus ca să-i capteze atenția. Am învățat și eu vrăji de schimbare a culorii acuma, pot s-o fac eu.

— Așa poate și el, zise Remus, trăgându-și mâna înapoi și căutându-și locul în pagină.

— Sincer, Moony, ai putea să fii puțin mai interesat, zise Sirius.

— De quidditch? Sau de a-ți înfrânge dușmanul tău de moarte?

— Ambele. Oricare.

— Doar sunt aici, nu? Remus dădu pagina.

— Cine-i dușmanul tău de moarte? întrebă Mary, ridicându-se și coborând ca să se așeze lângă Sirius.

— Dacă ți-aș spune, aș fi nevoit să te omor, zise Sirius sec. Mary își dădu ochii peste cap.

— Este Snape?

Cei trei băieți se uitară spre Mary surprinși. Ea începu să râdă.

— Haideți fraților, nu e chiar un secret - v-ați luat unii de alții din anul întâi. Plus că Lily e una din cele mai bune prietene ale mele. 

— Nu-mi vorbi despre Evans, mârâi Sirius. Aud destule despre ea deja.

— Eu cred că-i o fraieră că umblă cu dubiosul ăla, zise Mary, frecându-și brațele de parcă numai gândul la Severus îi făcea pielea de găină. Știați c-a făcut-o pe Marlene să plângă zilele trecute? L-a jignit pe tatăl ei. Și n-are nicio logică, pentru Lily zice că el însuși e semipur, Severus... mă rog, cineva ar trebui să-i dea o lecție. 

— Ha! lătră Sirius. El e semipur?! Superb.

— Mda, zise Mary, pe un ton rece. Și Remus, la fel. Iar eu sunt născută de încuiați. Și ce dacă?

Remus privi în sfârșit în sus din cartea sa ca să surâdă înspre Sirius, ridicându-și o sprânceană. Sirius privi în jos, apoi înapoi înspre jocul de quidditch.

— Și nimic, mormăi. Eu nu-s așa.

— Bun, zise Mary, simplu. Mi-ajunge rahatul ăsta de la Slytherini.

Remus tindea să fie de acord cu Mary, care avea mai multă coloană vertebrală decât avea el, ca să-l pună pe Sirius la locul lui. Insultele de la Slytherini se întețiseră vizibil anul acesta, deși s-ar putea să fie doar vizibil pentru elevii care nu erau sânge-puri. Remus începu să-și facă griji mergând de unul singur între cursuri, deși i se întâmpla asta rar. Avusese câteva întâlniri la mustață oricum și fusese strigat "sânge-mâl" de două ori. Nu le spusese nimic lui James sau Sirius despre asta, îi suna puțin a smiorcăială. Cât despre insulte, i se părea că fusese jignit mai rău decât "sânge-mâl" în trecut.

Nu-i plăcea însă ideea că o făcuse pe Marlene să plângă. Era ok dacă se luau Snape și Mulciber de Remus, sau chiar și jigăritul ăla mic și sadic de Barty Crouch. Dar să le faci pe fete să plângă, era o cu totul altă treabă. Remus simți un val protectiv și cavaleresc față de prietena sa. Își încleștă pumnii, apoi îi descleștă.  

Problema era că Snape nu era genul care să atace cu blesteme și farse grandioase. Putea să le facă pe amândouă, era la fel de capabil ca Ștrengarii. Dar Snape se baza mai degrabă pe cuvinte ca să rănească oamenii - și astea erau mult mai greu de contracarat.

Asta dacă nu puteai cumva să schimbi cuvintele.

— Oh. Remus își lăsă brusc cartea jos. Îl prinse pe Sirius de braț. Oh!

— Ce? Sirius își încreți fruntea spre el. Fusese absorbit de antrenament în timp ce mintea lui Remus rătăcise. Sirius avusese o nouă oportunitate de a se alătura echipei de quidditch anul acesta, dar o refuzase. Poate pentru că se răzgândise. Poate pentru că nu voia să fie din nou făcut de râs la probe.

— Putem schimba cuvintele! bolborosi Remus. Putem schimba ce zice.

— Ce tot vorbești acolo? Sirius făcu un sunet frustrat. De Smiorcăius?

— Da! Există vrăji care pot opri pe cineva din vorbit, nu?

Sirius se înroși puțin, uitându-se la Remus.

— Mda... zise, precaut.

— Ok, deci cât de dificil poate să fie să... gen să, le răstălmăcești cuvintele? Am putea seta un cuvânt declanșator - sau mai multe - "sânge-mâl" sau "trădător de sânge" sau "corcitură" sau "pupincurist de încuiați" sau... orice. Și în schimb, îl facem să zică ceva super drăguț. Sau ceva stupid. Sau ce vrem noi.

— Moony, unde ai auzit toate as-

James dădu un gol, iar Peter sări în sus bătând frenetic din palme. Potter făcu câteva bucle pe mătură, dându-se mare. Sirius zâmbi spre prietenul său. Genunchiul lui Mary se atingea de al lui Sirius, observă Remus. Stăteau chiar foarte aproape unul de celălalt, de fapt.

— Deci? Remus îl luă iar pe Sirius de umăr, încercând să-l facă să se concentreze. Ce părere ai?

— Îmi place la nebunie, zise Sirius simplu. Ar trebui să-l facem să zică ceva mega ridicol, de genul... nu știu, "iepuraș coconaș" sau ceva. Mergem la bibliotecă după asta, da?

— Pot să vin și eu? întrebă Mary. Sirius ridică din umeri.

— Dacă vrei, bănuiesc că da. Dar e treabă serioasă de Ștrengari, să știi.

Mary chicoti. Remus se întrebă dacă lui Sirius i se păru asta la fel de enervant ca lui. Își ridică manualul și se întoarse la aritmanție.

După douăzeci de minute sesiunea de antrenament se încheiase, iar Ștrengarii se deplasau înapoi înspre castel cu Mary și Marlene după ei. Sirius și Remus, amândoi, pălăvrăgeau entuziasmați spre James despre planul lor extraordinar (cumva deveni planul "lor" în mintea lui Sirius.)

— Trebuia să fiți plecați de pe teren până-n ora cinci, mârâi cineva în fața lor.

Remus se uită în sus să vadă echipa Slytherin venind înspre ei, cu măturile în mână, echipamentele atârnate peste umeri.

— Plecăm acuma Bulstrode, ce naiba, zise James, enervat.

Slytherinul cu fața turtită ca a unui mops, doar se-ncruntă spre ei și-i înghionti din umăr, lovindu-l în mod deliberat pe James. 

— Băi! Sirius își scoase bagheta. James îl opri.

— Ce-ți pasă ție Black? rânji Bulstrode. Dacă ăsta-i încă numele tău. Slytherinii râdeau toți. Inclusiv cel mai mic, cel mai nou membru al lor, care stătuse în spatele celorlalți.

Regulus Black.

A fost nevoie de James și Remus să-l tragă pe Sirius la o parte, în timp ce Slytherinii râdeau și șușoteau.

— Amintește-ți de plan, șopti Remus. Sirius se calmă, apoi dădu din cap.

— Promite-mi că le-o coacem tuturor, mârâi el.  

Chapter Text

Luni, 8 octombrie 1973

— Sirius, cel mai bine vii tu cu cuvintele înlocuitoare, ești cel mai... ăă...

— Guraliv? oferi Sirius, căscând. Locvace? Limbut?

— Exact. Remus zâmbi. Eu mă ocup să văd de ce vrajă avem nevoie și James, tu poți să te ocupi să descoperi cum vom emite efectiv vraja pe toată casa... asta o să fie super greu, cred - Peter, ai face bine să ajuți și tu cu asta.

— Ia uite la Moony! James începu să râdă, ungându-și pâinea cu unt. Cum ne dă el ordine la toți acum.

— Ștrengarii sunt o utopie socialistă. Sirius căscă din nou. Nu avem lideri.

— Să înțeleg că-ți place studiul încuiaților? Remus ridică o sprânceană. Sirius își puse capul pe masă, închizându-și ochii și arătându-i degetul mijlociu lui Remus.

O bufniță ateriză pe masă la micul-dejun - era a lui James. Bufnița lui Sirius fusese confiscată de părinții lui de atâtea ori că era ca și cum n-avea niciuna, Peter depindea de obicei de bufnițele școlii iar Remus nu primea niciodată scrisori oricum.

— Ce naiba? James deschise scrisoarea oferită de pasăre cu fruntea încrețită. Clubul...lui Slughorn?!

— Ah da. Sirius deschise un ochi somnoros. Și eu am primit una. Aparent îi plac elevii care au o anume calitate de vedetă, lui nea' Sluggy. Deci eu, evident. Și bănuiesc că și tu.

Nici Peter, nici Remus nu primiră o invitație; dar asta nu prea era o surpriză. Peter era chiar bun la poțiuni, dar îi lipsea orice altă aptitudine. Cât despre Remus, el încerca să treacă neobservat în ceea ce-l privea pe profesorul Slughorn.

— Atunci nu mergem, zise James, împăturindu-și scrisoarea, hotărât. Suntem toți pentru unul și unul pentru toți, noi, Ștrengarii.

— Mie nu-mi pasă. Remus scutură din umeri. Mergeți dacă vreți. Pun pariu că Lily merge.

— Chiar crezi?! Da, e chiar foarte bună la poțiuni, nu-i așa? zise James, cu privirea aceea ciudată pe față. E chiar bună în tot ceea ce face, probabil cea mai deșteaptă din an-

— Hei! ziseră Remus și Sirius deodată. James ridică o sprânceană.

— Cea mai deșteaptă fată, atunci.

Sirius își închise ochii iarăși, satisfăcut și încercă să moțăie tot restul micului-dejun.

***

Joi, 11 octombrie 1973

Petrecerea se ținu mai târziu în săptămâna aceea. James, încă nemulțumit de excluderea Ștrengarilor mai inferiori, încercă să-i convingă pe Peter și Remus să-și ia mantia invizibilității și să vină așa. Lui Sirius i se părea comic, dar Remus considera că era sub demnitatea sa. Nu avea nicio tragere de inima să fie printre puținii aleși. Până la urmă refuză și Peter, deși fusese cât pe ce să spună da schemei ridicole.

În orice caz, joia era ziua preferată a lui Remus din săptămâna de școală. Mai exact, joia între orele două și patru după-amiaza - acel interval orar era alocat îngrijirii creaturilor magice. Orele de miercuri erau întotdeauna axate pe teorie iar lui Remus îi plăceau și acelea; nu mai auzise pe nimeni să vorbească despre biologie ca profesorul Ferox. Dar joia era dedicată lecțiilor practice, când clasa obișnuia să meargă pe teren sau alte dăți să ajungă în clasă și să găsească o nouă creatură care-i aștepta, Ferox fiind entuziasmat să le arate despre ce era vorba.

După kneazeli, văzură doxii și crupși. Săptămâna aceasta erau murtlapi. Mary și Marlene țipară când văzură creaturile pe care le prezentă Ferox în cușca lor din spatele clasei. Remus nu le putea învinui - murtlapii erau extrem de hidoși. Erau creaturi asemănătoare șobolanilor, cu multe tentacule care răsăreau de pe spatele lor ca viermii.

— Nu putem face crupși și kneazeli în fiecare săptămână, zâmbi Ferox, gesticulând către ei să se adune în jurul adăpostului. Nu toate creaturile despre care învățăm vor fi drăguțe. Dar diversitatea este condimentul vieții, nu-i așa?

— Sper că nu trebuie să-i atingem, șopti Marlene, înfiorându-se.

Pe Remus nu-l deranja - erau scârboși, dar nu-l deranjau lucrurile scârboase. Avea un stomac puternic; profesorul Ferox îi spusese deja asta săptămâna trecută, când priviră cum eclozează ouăle de doxy. Remus se simți mândru toată ziua.

Ferox se uita la Remus acum.

— Domnule Lupin, sunt sigur că mă pot baza pe tine să-mi spui care sunt proprietățile benefice ale tentaculelor unui murtlap?

Remus încercă să nu zâmbească prea mult, sau să pară prea îngâmfat.

— Sunt foarte bune pentru tratarea tăieturilor superficiale și a zgârieturilor, zise prompt. Iar dacă le mănânci, te protejează împotriva celor mai multe blesteme de bază.

— Excelent, cinci puncte pentru Gryffindor.

Remus nu se putu abține să nu zâmbească. Cui îi păsa de clubul stupid al lui Slughorn? Slughorn nu era nici pe departe la fel de cool ca Ferox; Ferox era mai deștept și nepretențios și comic și făcea lucruri periculoase. Remus nu se gândise niciodată la o carieră, dar de câteva săptămâni deja, se gândea că orice va face când va crește mare, iar plăcea să fie exact ca profesorul Ferox.

Cu siguranță va trebui de asemenea să înceapă să mănânce mai mult, sau să tragă de fiare sau ceva, pentru că Ferox era masiv. Iar Remus, deși avea câțiva centimetri în plus față de Ștrengari acum, rămânea veșnic slăbănog.

— E metabolismul tău, îi spuse Madam Pomfrey când o întrebă într-o dimineață după lună. Poți mânca mai mult și te poți odihni mai mult, dar, mă tem că s-ar putea să fie una din chestiile alea tipice. Dar nu mi-aș face griji în locul tău, dragule, ești pe cât se poate de sănătos.

Asta nu suna foarte reconfortant, dar o acceptă. Și tatăl său fusese slab, era sigur de asta. Măcar nu era dolofan ca Peter, care încă arăta ca un puști pe lângă ei.

Lucrul acesta deveni și mai clar mai târziu în seara aceea, când Sirius și James stătură îmbrăcați frumos în robele lor formale, arătând din cap până-n picioare ca niște tineri lorzi ai conacului, iar Peter stătea și se uita invidios din pat spre ei, îmbrăcat deja în pijamale.

— Crezi c-o să fie cu dans? întrebă Sirius, anxios, îndreptându-și cravata.

— Nu, răspunse James, încercând disperat să-și pieptene părul ca să-l îndrepte. Ne-ar fi zis să aducem partenere sau ceva.

Sirius se trânti pe pat.

— Urăsc chestiile astea. Moony, du-te tu în locul meu, pun pariu că nici n-o să observe bătrânu' Sluggy.

— Nici vorbă. Remus pufni din nas din spatele cărții sale "Asaltul Verbal: Exerciții defensive de dicție". Slughorn nici nu-mi poate reține numele de cele mai multe ori. Și-o să se simtă puțin înșelat când așteaptă un Black sânge-pur și primește în schimb un puști semipur căruia îi spune într-una "Linchpin".

— Îhh. E așa un căcănar slinos. Fix ca un melc. Sirius surâse și îl înghionti pe Remus cu cotul. Hehe, un melc adevărat, nu, Moony?

Remus zâmbi înapoi, ridicându-și privirea din carte.

— Deci, ești gata? James oftă, aruncându-și pieptănul, aparent acceptând că încercările lui erau zadarnice.

— Bănuiesc că da, mormăi Sirius, ridicându-se cu greu.

— Cobor și eu cu voi, zise Remus. Numai bine, merg și eu până la bibliotecă. Vrei să vii Pete?

Peter se uita înspre el de parcă era nebun și scutură din cap.

James, Sirius și Remus se îndreptară spre camera comună, unde - spre fericirea lui James - îi aștepta Lily într-o rochie frumoasă, turcoaz. Din păcate pentru James, însă, în timp ce se apropiară Ștrengarii, deveni evident că nu era el cel pe care-l aștepta.

— Remus! zise ea, ridicându-se în picioare.

— Arăți foarte bine, Evans, zise James plin de speranță. Sirius oftă din greu.

— Voiam să vorbesc cu Remus, zise Lily, ignorându-l pe James. Mergem împreună până la petrecere?

— Nu merg. Remus ridică din umeri. Nu-s invitat.

— Oh... Lily se înroși puțin, părând jenată. Scuze, am presupus...

— Despre ce-ai vrut să vorbim? întrebă Remus, nerăbdător. Cartea lui era grea și luna plină urma vinerea, făcându-l mult mai agitat decât de obicei.

Lily îi ținti pe James și Sirius cu privirea, evident nedorind să zică nimic de față cu ei. Remus oftă, spunând:

— Eu merg la bibliotecă. Dacă vrei să vii cu mine în direcția aia, atunci bine. Era un ocol pentru Lily, dar Remus se decise că nu-i păsa. Trecuse prin ușa portretului și o auzi grăbindu-se după el, pantofii ei de piele răsunând pe dale.

— Despre ce e cartea? Lily gâfâia, chinuindu-se să-i ajungă din urmă pașii mari ai lui Remus.

— Nimic, zise el, acoperind dinadins titlul cărții cu mâna. Doar cercetare.

— Nu-i ceva rău, nu? întrebă Lily, dezaprobator. Nu-i o altă chestie oribilă pentru Severus?

— Eram sigur că despre asta vrei să vorbim. Remus își dădu ochii peste cap, mergând mai departe.

— Păi, trebuie să recunoști că Sirius a început toată treaba aia în Hogsmeade, adică i-a zis lui Sev-

— Nu-mi pasă Lily, se răsti Remus, luând colțul pe un alt coridor. Nu trebuia să fie așa de nașpa, Sirius și James glumeau doar iar Snape a trebuit să aducă chestii personale în discuție.

— Oh! Lily lovi cu piciorul de podea. Sunteți amândoi la fel de răi!

— Știi că și el îi urăște pe cei ca tine, da? contracară Remus, oprindu-se acum că erau în fața bibliotecii. Se poziționă în fața ei, spunând:

— Știi că ei ne urăsc, pe ăștia ca noi.

— "Ăștia ca noi", țâțâi Lily. Sincer, toată treaba asta cu puritatea sângelui devine ridicolă și nu scuză faptul că-

— A făcut-o pe Marlene să plângă, insistă Remus. Ne-a zis Mary. Ce crezi că zice în cazul ăsta pe la spatele tău?

Obrajii lui Lily se-nroșiră din nou.

— Sev n-ar zice niciodată așa ceva despre mine! Este prietenul meu cel mai bun!

— Păi bravo ție, dar noi, restul, nu suntem atât de norocoși, îi aruncă Remus. Lily îl privi, clipind pentru câteva momente, uluită. Arăta de parcă urma să plângă iar Remus simți un firicel de vinovăție. Când vorbi din nou, vocea ei era mică și umilă.

— Ce o să-i faci?

Remus oftă. Mai bine i-ar spune.

— Nu numai lui. Toți sunt luați în vizor, zise el, coborându-și vocea și aplecându-se ușor, ca să nu-i audă nimeni. Și nu e nimic rău, dacă se oprește să jignească pe toată lumea, atunci chiar nu pățește nimic.

Ea se uită înspre el, sceptică. El se îndreptă.

— Atât am de zis. O să întârzii la petrecere, du-te.

***

Mai târziu în acea seară, Remus se gândea că aproape o deslușise. Stătea în camera comună și își făcea ultimele notițe. Acum tot ce mai lipsea era lista lui Sirius de cuvinte înlocuitoare și puteau începe să lucreze la farsă. Era aproape ora unsprezece când se deschise gaura portretului, primind-o pe Lily Evans înăuntru, cu o față furtunoasă. Avea niște urme ciudate, argintii pe rochie care sclipeau în lumină, când tropăi în încăpere.

— Ce s-a întâmplat, Evans? întrebă Remus nesigur, simțindu-se încă puțin prost că o repezise mai devreme în fața bibliotecii.

— Întreabă-i pe ei, zise furioasă. Mă duc la duș.

Nu se întrebă la cine se referea, dar dacă ar fi făcut-o, răspunsul veni în câteva momente, când Sirius și James intrară următorii pe gaura portretului, râzând în hohote. Remus nu se putu abține să nu zâmbească - veselia lor era contagioasă.

— Ce-ați făcut?

— A fost numai mâna lui Sirius, prietene. James își lovi prietenul pe spate, apoi făcu o plecăciune complicată în fața lui, fluturându-și mâna. Sirius făcu la fel înapoi.

— N-aș fi putut s-o fac fără tine, dragul meu camarad.

— Să faci ce? întrebă Remus, încercând să-și tempereze enervarea când se ivi din senin.

— Melci, zise James. Melci, peste tot. A început totul cu niște jeleuri în formă de melc, care au fost servite pe masă.

— Vrajă destul de simplă de transfigurare. Sirius ridică din umeri cu modestie falsă, tolănindu-se într-un fotoliu cu un picior aruncat peste brațul lui.

— Dar apoi - James se așeză lângă Remus, cu ochii înstelați - apoi au început să se înmulțească...

— Și de-aia e Evans supărată pe tine?

— Păi... i-ai văzut urmele de bale de pe rochie? Și ăă... are un pic și-n păr, cred.

— N-are nici un pic de simț al umorului, fata aia. Sirius căscă. Ar trebui să ne mulțumească fiindcă am animat puțin treburile.

— Ce ingrați sunt unii, răspunse Remus sarcastic.

— Vezi, știam că tu o să înțelegi, Moony. Sirius zâmbi ghiduș. Tu ne-ai lăsa să te băloșim, nu-i așa?

Remus se gândi că ar fi mai bine să ignore întrebarea și se adresă în schimb lui James.

— Și, a știut Slughorn că voi ați fost?

— Da, a fost destul de evident. Eram singurii care nu țipam.

— Detenții?

— Timp de trei săptămâni. Curățare de ceaune. E ok, ne ajută să ne facem mușchi. James își flexă brațele care, trebuia fi spus, că nu arătau deosebit de musculoase.

— Avem și vești bune, totuși, anunță Sirius. N-o să mai avem parte de petreceri din astea - am zburat din clubul lui Slughorn.

—Și-am aterizat în cărțile de istorie! cârâi James, făcându-i pe toți să se prăpădească în hohote de râs.

Chapter Text

Marți, 30 octombrie 1973

Halloween-ul și sărbătorile tradiționale la Hogwarts erau după colț, iar Remus era dornic să perfecționeze vraja de răstălmăcire a cuvintelor la timp ca să aibă impactul cel mai mare.

— E-n regulă, Moony, știm cu toții ce avem de făcut, zise James, care tocmai se întorsese de la antrenamentul de quidditch plin de noroi și ud leoarcă. Serile deveneau mai întunecate iar Remus abia dacă mai mergea să vadă vreun antrenament de echipă, deși Sirius și Peter încă mergeau. Mary mergea și ea tot timpul, ca s-o vadă pe Marlene. Ea îi urmărea peste tot în ultimul timp.

— Cred doar că ar trebui s-o testăm. Remus își mușcă buza, privindu-l pe Sirius emițând o vrajă de uscare pe James.

— Oh nu, zise Peter încrucișându-și mâinile. N-o să fiu cobaiul vostru de data asta. Ultima oară n-am putut să scap de peticul ăla de păr mov cu săptămânile!

— Am uitat de aia, zise Sirius visător. Aia a ieșit chiar bine, odată ce i-am rezolvat hibele.

— Fă-o pe el. Peter indică spre Sirius. E rândul lui.

— Nu te mai căca pe tine, Pete, comentă Sirius. Se trânti pe pat. Fă-o pe mine, Moony, eu nu-s un laș.

— Ok, bine. Remus își scoase bagheta. Sirius sări în sus.

— Stai, vrei s-o faci acum?!

— Păi, cu cât mai repede cu atât mai bine...

— Și care-i contra-blestemul?!

— Da, sunt convins că am rezolvat și partea aia. Remus surâse ușor. Știa sigur că funcționa contra-blestemul, dar era prea comic să-l vadă pe Sirius cum se fâștâcește.

— Dă-o-ncolo. James oftă, dându-și jos echipamentul de quidditch. Fă-mi-o mie Lupin, nu mă deranjează. Doar că nu vreau să zic una din insultele alea oribile de pe lista ta. Poți s-o faci pentru altceva?

— Dacă vrei, da, răspunse Remus.

— Dacă tot vorbim de lista aia, Moony... zise Sirius, luând-o de pe noptieră.

— Ce?

— Păi... e foarte lungă.

— Mda. Remus ridică o sprânceană. Așa și? Toate-s insulte pentru cei care nu-s sânge-puri, nu?

— Da, zise Sirius, scărpinându-și bărbia. Da, așa e, dar... ăă... ei bine, nu mă gândeam că-s așa de multe. Nu le-am văzut niciodată scrise așa, negru pe alb. Și oricum, unde le-ai auzit pe toate?!

— Unde crezi? Remus privi în ochii lui Sirius, în mod deliberat. Se așteptase la ceva de genul ăsta. Nu fi melodramatic, Black, nu mă deranjează. Bun, James, ce cuvânt vrei să schimbi?

— Evans, zise Sirius brusc. M-am săturat să aud asta din gura lui.

— Ok. Remus zâmbi. În ce-l schimbăm?

— Nu-mi spuneți! zise James. Facem un test pe nevăzute ca să fim siguri că funcționează. Alege ceva ce n-a ales Black deja.

Remus dădu din cap, notă ceva pe o foaie, apoi își ridică bagheta, concentrându-se. Își mișcă bagheta cu forță spre James și rosti incantația.

Toți trei așteptau tăcuți, privind spre el.

— Ăă... zise Remus. Ai simțit ceva?

— Nu. James se uită în jos spre el, de parcă aștepta să vadă ceva diferit.

— Haide, spune-l! îl indemnă Sirius.

— Numele ei întreg, adăugă Remus.

James își drese vocea teatral, apoi își îndreaptă umerii. Întinse un braț și își puse mâna pe piept de parcă urma să facă un mare anunț:

— BĂLEGAR DE ELEFANT, proclamă.

Peter pufni în râsete isterice atât de puternic că aproape căzu din pat. Sirius chiui de râs iar James se înroși ca un rac.

— Nu am știut că o să alegi așa ceva! zise el. E vorba de viitoarea mea nevastă!

— Cine-i viitoarea ta nevastă? întrebă Sirius repede.

— Bălegar de elefant, răspunse James, apoi se plesni peste gură. Lupin!

— Ai zis că nu te deranjează, răspunse Remus, serios. Acuma încearcă să zici "Evans" din nou, dar încearcă tare, tare să rupi vraja, bine?

— Bălegar de elefant, zise James prompt. Apoi cu mai mult forță - Bălegar de elefant - își închise strâns ochii - bă-le-gar...d..e..elefant. Bălegar de elefant - își plecă capul, întristat.

Peter abia mai putea să respire de la atâta râs, iar Sirius trebui să se sprijine de stâlpul de la pat.

— Excelent. Remus zâmbi. Își puse lista jos. Hei, e ora șase. Mergem jos la masă?

— Da, fă doar contra-blestemul mai întâi, zise James.

— Oh, nu. Remus își scutură capul solemn. Scuze Potter, dar vreau să testez vraja temeinic - trebuie să ne asigurăm că nu se va risipi prea repede. Te scot de sub ea mâine dimineață.

— Ce?! răcni James.

— Oh da! răsună Sirius, ștergându-și lacrimile din ochi.

— Scuze, zise Remus din nou, fără să-i pară deloc rău. Bucură-te că n-am ales un cuvânt mai uzual, bănuiesc.

— D-dar, ce fac dacă dau de bălegar de elefant?

— Oh, nu cred c-o să dai de așa ceva. Remus îi oferi un mic zâmbet. Nu prea sunt elefanți în Scoția.

James făcu o grimasă.

— Știi ce vreau să zic! Bălegar! Bălegar de elefant?!

Remus ridică din umeri.

— Încearcă să nu-i strigi numele? Haide că mor de foame!

***

— James! Uite cine e!

— Taci. Din. Gură. James își încleștă dinții și privi ca o statuie spre farfuria sa. Sirius își scutură capul dezaprobator, întruchiparea pioșeniei.

— Dar nu-i frumos să n-o saluți pe... cum o cheamă?

— Nu pic așa ușor în plasă, să știi. Sunt mai puternic de atât, zise James, tăind nemilos în plăcinta sa cu carne.

— E fix acolo, frate, zise Sirius, încercând să-și controleze surâsul. Cum să te observe dacă n-o strigi?

— Hei, Evans, zise Remus brusc, făcându-i cu mâna roșcatei. Vrei să stai cu noi?

Ea se opri și se uită înspre ei, suspect.

— De ce?

— Tu ești din Gryffindor, noi suntem din Gryffindor... zise Sirius, ridicându-se să-i ofere locul său lângă James. Ar trebui să stăm împreună. Plus că chiar îl va deranja pe Potter.

— Păi zi așa. Lily se așeză jos lângă ei. Sirius îl împinse pe Remus mai sus pe bancă ca să-și facă loc lângă el. Lily privi curioasă înspre James, care se înroșise ca o sfeclă.

— De ce te deranjez, Potter?

— Nu mă deranjezi! zise el repede. Sunt doar niște idioți.

— Vai ce limbaj Potter! zise Sirius pe un ton sever, turnându-și sos peste piureul de cartofi și peste mazăre. Nu se vorbește așa în fața unei domnișoare.

— Ce se întâmplă? Lily privi înspre Remus suspicios. Vă bateți toți joc de mine?

— Ne batem joc de James, zise Peter, sunând de parcă abia reușea să-și țină în frâu entuziasmul. Măcar de data asta nu era el ciuca bătăilor și era aparent o noțiune exaltantă pentru el.

— Testez o vrajă pe el, zise Remus simplu. Ochii lui Lily străluciră în timp ce analiză situația.

— Și care a fost vraja?

— Mutatio Verbi.

Sprâncenele ei se ridicară în sus.

— Asta-i...Of Doamne, Remus, ce cuvânt?!

— Ăă...

— Bălegar de elefant, zise James, ursuz. Peter își scuipă sucul de dovleac, furculița zburându-i de pe masă. Lily chicoti nervos.

— Ce ai zis, Potter?

— Bă... Bălegar. James se chinui să se lupte cu vraja. Bălegar de elefant... Bălegar.

— Bălegar?! Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Lily îl săgetă pe Sirius cu privirea. E numele meu, nu-i așa?

— Nu te uita la mine! Sirius rânji, ridicându-și mâinile-n aer. A fost idea lui Moony!

Lily se întoarse spre Remus, încruntarea dispărându-i de pe față.

— Pe bune, Remus?

— Ăă... da, dar nu era ideea să te jignim sau ceva-

— E grozav! zise ea. Magie foarte isteață!

— Așteaptă să vezi mâine, zise Peter, revenindu-și din criza de râs. Sirius îl lovi cu piciorul sub masă.

— Îmi pare rău, bălegar de elefant, zise James, părând sincer deznădăjduit. De data asta, chiar și Lily începu să râdă.

***

Miercuri, 31 octombrie 1973

— Nu se întâmplă nimic.

— Păi, doar n-o să înceapă să se jignească între ei, nu?

— Trebuie să-i punem în fața faptului. Pete, du-te și-

— Hei, eu sunt sânge-pur!

— Ah, da, corect. Ăă... Moony, du-te și pune-i piedică la unu din ei sau ceva. Fă-i-o lui Smiorcăius. Sau verișoarei mele, da, fă-i-o lui Cissy!

— Nu, zise Remus încet. Lăsând la o parte faptul că nu avea nicio problemă cu Narcissa, nu voia să fie prea ostentativ. Așteptăm, pur și simplu. Răbdare, Black, răbdare.

— Dar s-ar putea să dureze zile întregi.

— Nu-i cazul, zise Mary foarte serioasă. Sunteți orbi dacă n-ați văzut ce se întâmplă pe aici. Asta îi făcu să tacă.

Mary stătea lângă Sirius pentru a doua oară în săptămâna aceea. Pe Remus nu-l deranja - îi plăcea de Mary, era comică, tăioasă și căpoasă, dar neostenit de generoasă și plină de compasiune. O considera o prietenă bună. Dar. Ei bine, nu era un Ștrengar, nu?! Prezența ei se simțea intruzivă, cumva; nu prea se combina cu discuțiile lor tipice. Și stătea întotdeauna fix lângă Sirius, ceea ce însemna că nimeni nu putea să vorbească cu el fără ca ea să asculte și să-și fluture genele. Sigur, Remus știa că-l plăcea pe Sirius și toate cele, dar nu era sigur că Sirius știa asta încă - sau poate că așa trebuia să te comporți când cineva te plăcea.

— Deci ce se întâmplă? întrebă James foarte serios. Te-au jignit și pe tine Macdonald?

Ea scutură din umeri, sorbindu-și sucul de dovleac.

— A fost mai rău anul ăsta. Tu tre' să știi, nu, Remus?

Remus aprobă din cap, vag, privind în altă parte, ca și cum i se părea mai interesant să-i privească pe Slytherini. Era ospățul de Halloween și toată lumea era în vervă. Profesorul Flitwick fermecase lilieci negri sclipitori să zboare deasupra capetelor lor, pânze fine de păianjen atârnau de bârne, iar sala cea mare era plină de mirosuri tomnatice de dovleac copt, fum de lemne și mere coapte.

— Deci... continuă James, încet. Și-o iau toți cei născuți în familii încuiate, atunci? Chiar și... chiar și bălegar de elefant - dă-o-n morții mă-sii, Remus! Te rog repară-mă!

— Dacă-mi faci tema la poțiuni, răspunse Remus iute ca săgeata.

— Bine! Orice! Îți dau și mătura mea numai să-

— Finite. Remus își ținti bagheta înspre James. James se holbă la el, părând uluit. Își drese vocea.

— Lily Evans, zise el, foarte clar, apoi zâmbi.

— Ce vrei, Potter?! Lily se întoarse înspre el, fiind întreruptă din conversația ei cu Marlene.

— Vrei să ieși cu mine în oraș?  

— Nu. Se întoarse înapoi, cu spatele la el.

— Mulțam, Moony.

— N-ai pentru ce.

— Stai, zise Sirius. Numa' puțin. Contra-blestemul era Finite Incantatem?!

— Da.

— Dar ăsta-i doar contra-blestemul standard!

Remus ridică din umeri.

— N-am zis niciodată că era ceva complicat. Era la mintea cocoșului, dar voi ăștia, sânge-puri, n-aveți nici un dram de logică.

Mary chiui de râs, James se înecă cu un cartof copt iar Sirius îl bătu pe Remus pe spate.

— Jur, Moony. Când vine vorba de scheme diabolice, nu te putem întrece. 

Remus se simți plin de mândrie și-i scutură mâna jos, întorcându-se la mâncarea sa.

— Uite! strigă Peter deodată, indicând cu un deget dolofan în direcția mesei Slytherin. Un băiat din Hufflepuff din anul al doilea se apropiase prea tare de Mulciber, care se ridică să-l intimideze.

— Da, șopti Sirius. Haide, mă trolule...

Băiatul din Hufflepuff tremură atât de tare că-și vărsă băutura, turnând-o pe propria robă, dar stropindu-i vârful papucilor mari și negri ai lui Mulciber. Băiatul cu nasul cârn din Slytherin îl prinse pe Hufflepuff de cravată - ceilalți Slytherini se întoarseră să privească.

— Curăță-i, păpușică angelică.

Liniște totală. Băiatul din Hufflepuff părea confuz și scoase un râset nervos. Mulciber arăta și mai prost decât de obicei.

— Ce-ai zis, Mulciber? întrebă Snape, holbându-se la el.

— Păpușică angelică! răcni Mulciber, roșu la față. Nu! Am vrut să zic - căpșunică scumpă! Nu! Pufuleț drăgălaș!

Toată sala pufni în hohote de râs.

— Uau, zise Sirius pe sub bărbie. Ce gură spurcată are Mulciber, nu? Nu credeam că le vor folosi nici pe jumătate din ele.

— Stai jos, idiotule. Snape îl dojeni pe bătăușul care îi dădu drumul din mână cravatei băiatului din Hufflepuff, în timp ce sporovăia neajutorat alintături drăguțe.

— A fost bestial, Sirius! Mary îl luă în brațe. Remus își pierdu brusc apetitul. Sirius își dădu părul pe spate, galant.

— Stai să vezi, zise el. Ăsta-i doar începutul!

Chapter Text

Vineri, 2 noiembrie 1973

Remus aruncă un ochi după ușa dormitorului și  - văzând că era gol - se furișă înăuntru. Deschise cu grijă cufărul său și vârî pachetul în interior, acoperindu-l cu o pereche de blugi vechi.

— Salut, Moony. O voce din spatele său îl băgă în sperieți așa tare că scăpă capacul cufărului cu un bufnet puternic și se răsuci. James ieșea din baie, părul său brunet, ud și ochelarii aburinzi.

— Hei, zise el, sperând că nu părea că pune ceva la cale.

— Ce pui la cale? James își miji ochii la el.

— Nimic.

— Atunci, ce faci?

— Nimic!

— E cadoul lui Sirius?

Umerii lui Remus se lăsară în jos, oftă.

— Da.

— Nu trebuie să-l ascunzi de mine, Moony. N-o să-i spun. James râdea lejer, aruncându-și prosopul pe pat, începând să se îmbrace.

Remus ridică doar din umeri stânjenit. Vru numai să ascundă faptul că își petrecuse ultimele două ore în baia fetelor de la etajul patru încercând să împacheteze prostia naibii, cu vocea lui Myrtle Plângăcioasa chiotind răutăcioasă deasupra lui, fără să-i ofere vreun sfat folositor.

Încerca de asemenea să evite orice fel de întrebări inconfortabile despre cum făcuse rost de bani. Cutia sa cu țigări furate era acum aproape complet epuizată și avea numai destui bani rămași cât să le cumpere cadouri prietenilor săi și - dacă era chibzuit - ceva pentru el. Nu avea vreo dorință anume, dar lui Remus îi plăcea ideea că putea să-și ia orice dacă i se punea pata pe ceva.

— Noroc că pică sâmbătă anul ăsta, îi zise lui James, relaxându-se puțin. Știi ce-o să facem?

— Păi, clar trebuie să-i cântăm "La mulți ani" la micul-dejun, zise James, foarte serios.

— Evident, agreă Remus.

— Și la prânz, și la cină. Am antrenament de quidditch dimineața, dar am convins-o pe Hooch să-mi acorde încă o jumătate de oră în plus înainte să intre echipa Ravenclaw, ca să putem zbura puțin.

— Oh, bun, zise Remus cu mai puțin entuziasm. Nu prea i se părea distractiv să stea în standurile de quidditch singur într-o dimineață rece de noiembrie - dar era ziua lui Sirius până la urmă. Poate ar putea să-și aducă o carte.

— Apoi bănuiesc că e nevoit să meargă la ceaiul tipic de după-amiază cu Regulus și Narcissa. Așa că trebuie să aflăm când se termină ăla înainte să putem organiza o petrecere ca lumea. Crezi că ceilalți o să se supere dacă folosim camera comună?

— Nu. Remus își scutură capul, încrezător. Nimeni nu le putea refuza lui James și Sirius ceva - mai ales o petrecere gălăgioasă de o zi de naștere. Asta era valabil în orice moment al anului, dar mai ales săptămâna aceasta, când popularitatea Ștrengarilor părea să fie la vârf.

Remus abia mai putea, de miercuri încoace, să circule pe vreun coridor, fără să audă urale, sau să fie bătut pe umăr de către colegii lui din Gryffindor, Ravenclaw sau Hufflepuff. Slytherinii erau încă bosumflați, încă îl săgetau cu privirea când trecea pe lângă ei - dar nu puteau să zică nimic. Câțiva încercară, bineînțeles. În primele zile după Halloween, se mai auzeau încă ocazionalele "păpușică" sau " fursecuț dulce" - fiind întâmpinate cu hohote de râs. Snape își pierduse complet cumpătul în timpul orei de farmece de vineri și îi spuse lui James "prințesă mică și scumpă", ceea ce aproape îl omorî pe Sirius de râs și o șocă pe Lily.

Cea mai bună parte a farsei, pe care Remus nici măcar nu o luase în calcul când o plănui, era că niciunul dintre Slytherini nu se putea duce să se plângă la profesori despre vrajă - pentru că ar fi însemnat să le explice ce cuvinte fuseseră înlocuite. Așa că a fost un proces încet și extrem de distractiv să îi vadă pe elevii din Slytherin cum încearcă să descifreze contra-blestemul de capul lor.

— Așa le trebuie, chicoti Marlene în acea dimineață. Dacă ar fi fost Hufflepuffi, ar fi ridicat vraja până acum.

Peste noapte, Ștrengarii trecuseră de la statutul de clovni ai clasei - plăcuți de toți și tolerați cu veselie - la cel de eroi ai războiului între cele două case, care escaladase tot anul. Remus încercă să nu se gândească la posibilele efecte de lungă durată pe care le-ar putea avea asta și se concentră în schimb pe viitoarea ziuă de naștere a lui Sirius. Paisprezece suna cumva și mai matur decât treisprezece - sigur, sigur erai un adolescent la paisprezece ani.

Mary se așeză din nou cu ei la cină în seara aceea. O dată sau de două ori, Remus se gândi să-l întrebe pe James ce părere avea de acest nou aranjament, dar se abținu. Până la urmă, lui James părea să nu-i pese și se comporta ca de obicei. Iar Mary nu făcea nimic greșit că stătea pe partea casei ei de masă.

Adevărul era că Remus nu reușise să deslușească de ce anume îl deranja prezența ei așa de tare, în afară de faptul că stătea întotdeauna lângă Sirius, ceea ce i se părea puțin cam ostentativ din partea ei. Reticența continuă a lui Sirius față de toată treaba era la fel de enervantă. Lui Remus nu-i plăcea când alți oameni aveau secrete.

— La ce oră ești liber mâine, Black? îl întrebă James, în timp ce înfulecau din peștele prăjit cu chipsuri de cartofi tăiate în felii groase.

— Adică? întrebă Sirius, turnându-și oțet din abundență pe el, înainte să-i dea sticla mai departe lui Remus. Mary, care tocmai se îndrepta să ia sticla, îi aruncă lui Remus o privire ciudată.

— Știi tu, la ce oră crezi că se termină ceaiul cu familia Black? De ziua ta?

— Oooh, e ziua ta, Sirius? Mary zâmbi. N-ai zis nimic! Ți-aș fi luat ceva!

— Serios? Sirius se uită înspre ea, ușor nedumerit. Se întoarse înapoi înspre James, zicând:

— Nu cred că va avea loc ceaiul anul ăsta. N-am primit nicio invitație.

— Ah, pe bune? James își ridică sprâncenele, ceea ce-i conferea întotdeauna o privire de cucuvea. Și ești... adică, e ok?

Sirius pufni din nas, privind înspre mâncare.

— De ce n-ar fi? Mă doare-n cot.

— Păi... bine, atunci. James rânjea, aruncându-le lui Peter și Remus o privire pe care numai ei o puteau înțelege. Putem să-i dăm bătaie atunci cu planificarea celei mai haotice petreceri pe care a văzut-o vreodată turnul Gryffindor.

— Da! adăugă Peter, cu emfază.

— Sunt invitată? întrebă Mary, îndreptându-se puțin în scaun.

— Evident, zise Remus, vocea lui puțin mai sarcastică decât și-ar fi dorit să sune. Toată lumea-i invitată.

— Auziți, poate ar fi mai bine să nu faceți mare tam-tam, zise Sirius, jucându-se cu mazărea din farfurie. Nu prea am chef sincer.

— Oh, de ce nu? gânguri Mary. O să fie distractiv! O s-o facem la fel de faină ca ziua lui Remus de anul trecut - și mai faină!

Sirius nu zise nimic, iar James le aruncă din nou o privire lui Peter și Remus. Își mâncară restul mesei în liniște aproape totală.

***

Sâmbătă, 3 noiembrie 1973

Remus se trezi singur în dimineața zilei de naștere a lui Sirius, găsind un bilet într-un scris frumos de mână lipit pe ușa de la baie.

Ne-am dus la antrenamentul de quidditch - știam că n-o să vrei să vii așa că te-am lăsat să dormi. Ne vedem mai târziu. S.

Remus făcu un duș, apoi se decise că ar putea în cazul ăsta, să meargă la bibliotecă. Își termină eseul despre creaturile magice din clasa XXX și voia să se apuce în avans de creaturile din clasa XXXX. (Aflase recent că el, Remus Lupin - slăbănogul de treisprezece ani, era clasificat ca XXXXX, împreună cu manticorele și dragonii.)

Aveau de gând să țină petrecerea cu sau fără acordul lui Sirius - o decizie luată de James și susținută de Remus. Chiar și când era deprimat, Sirius nu putea să se abțină să nu fie centrul atenției și să facă cât de multă gălăgie putea. Peter fusese însărcinat cu decorațiile și - cu ceva ajutor din partea lui Mary și Marlene - reușiră să ascundă un cufăr plin de ghirlande și baloane în dormitorul fetelor de anul trei. James se ocupă de invitații - ceea ce până acum implică strigatul către anumiți elevi, spunându-le să se prezinte neapărat că altfel vedeau ei ce-i aștepta. Remus era răspunzător cu mâncarea - ceva ce era destul de simplu când aveai acces la hartă și mantia invizibilității.

Mâncă un mic-dejun liniștit, de unul singur cu cartea sa. Mesele deveniră o treabă mult mai pașnică de când le puseseră Slytherinilor botnițe temporare. Chiar și cei care reușiră să rupă vraja își țineau gura, cel puțin momentan. 

Cartea pe care o citea Remus era așa de interesantă că nu putea s-o lase din mână și continuă s-o citească în timp ce-și croi un drum lejer înspre bibliotecă, ridicând ocazional câte-o mână ca să evite câte-un stâlp sau câte-o intrare. Așa că era absolut vina sa când dădu efectiv nas în nas cu Regulus Black, doborându-l pe băiatul mai mic pe jos.

— Oh, scuze! zise Remus, lăsând automat cartea jos, oferindu-i o mână ca să-l ajute să se ridice. Regulus îl săgetă cu privirea și își miji ochii către cicatricile care se întretăiau pe încheieturile lui Remus. Se ridică în picioare neasistat, ștergându-se de praf și privi înspre Remus de sus, cu demnitatea moștenită a familiei Black.

— Ai grijă pe unde mergi, zise pe un ton ca de gheață. 

— Am zis scuze, răspunse Remus, puțin enervat. Nu voia să înceapă vreo ceartă, voia doar să se ducă la bibliotecă fără probleme.

— Ce te-a apucat să te plimbi de unul singur pe aici? întrebă Regulus, suspicios. Plănuiești alt asalt hilar asupra libertății noastre de exprimare?

Remus pufni.

— Aș putea să te întreb același lucru. Unde-i ciudatul ăla de Crouch? Oricum, nu poți dovedi că am făcut ceva.

— Nu. Buza lui Regulus se încreți. Dar știu că frate-miu a fost implicat.

— Ah, da?

— Da. N-am primit aceleași cuvinte ca toată lumea.

— Hmm? Remus încercă să nu pară deranjat de asta - dar habar nu avusese că Sirius îl blestemase pe fratele său diferit. 

— De fiecare dată când încerc să zic numele casei mele, iese ca... - Regulus privi furtiv în jurul lui, de parcă îi era frică să fie auzit - Hai, Gryffindor, hai!

Remus izbucni în hohote de râs sub privirea mânioasă a lui Regulus.

— Scuze, zise Remus, pentru a treia oară. E... e chiar comic.

— Bineînțeles că ție ți se pare comic - Celălalt băiat își trase nasul. Era mai scund decât Remus, dar cumva tot reușea să se uite în josul nasului la el - Tu...  oamenii ca tine nu au cum să priceapă ce periclitează fratele meu. Am făcut tot posibilul să ascund ce era mai rău de părinții noștri, dar trebuie să se oprească să forțeze nota...

— Din cauza asta nu e invitat la prostia voastră de ceai de fete? întrebă Remus, indignat pentru prietenul său.

— Narcissa nu a considerat că are rost, anul acesta. Privirea rece a lui Regulus șovăi și se uită în altă parte. Remus avea impresia că lui Regulus i-ar fi plăcut să aibă șansa să-și vadă fratele. Regulus continuă:

— Iar ultima lui glumă tocmai a dovedit-o. Nu va... nu se va mai întoarce niciodată.

Regulus se scutură și se îndreptă în direcția pivnițelor. Remus simți un val de compătimire și cu toate că știa mai bine, îl strigă înapoi:

— Reg, așteaptă!

Regulus se întoarse, părând oripilat de familiaritatea cu care i se adresă Remus. Dar Regulus era așa un nume urât și lung. Mai rău decât Remus de o mie de ori.

— Uite, se grăbi să spună. Dăm o petrecere de ziua lui Sirius la noi în camera de zi în seara asta, poți să vii dacă-

— Oprește-te, zise Regulus, din scurt, părând anxios. Nu mă invita, bine? Doar... las-o baltă. Spune-i la mulți ani din partea mea. Apoi se grăbi să plece.

***

Cu sau fără Regulus, petrecerea fu de un succes asurzitor. Chiar literalmente; fiecare motiv cu lei din camera comună (și erau destule) fusese fermecat să ragă de fiecare dată când zicea cineva cuvintele "Zi de naștere" sau "Sirius".

Se implică întreaga casă Gryffindor, iar Remus era destul de convins că elevii mai mari dădeau sticle din mână în mână, care conțineau ceva puțin mai tare decât berea cu caimac pe care o bea toată lumea. Pick-upul lui Sirius se învârtea în timp dublu iar multe dintre fete se ridicară să danseze. Mary încercă să-l scoată pe Sirius din scaun pe piesa "John, I'm Only Dancing", dar el își scutură capul feroce și rămase pe canapea cu Remus și Peter.

— Știu doar să valsez, li se destăinui în șoaptă. Și nu-l dansez pe ăla, nici în ruptul capului.

James se ridică însă și încercă să dea din șolduri cât mai aproape de Lily, dar se împiedică repede de marginea covorului și aproape că plonjă cu capul în șemineu. Sirius râse cu poftă văzând asta, iar Remus era mulțumit să vadă că măcar nu-și lăsa familia să-i strice buna dispoziție astăzi. Se decise să nu-i spună încă lui Sirius despre întâlnirea sa cu Regulus  - dacă nu-l făcea mai fericit, care era rostul?

— Ești Lupin, nu-i așa? O fată se aplecă peste spatele canapelei, părul ei lung și negru mângâindu-i umărul lui Remus. O mai văzuse înainte; era din anul al șaselea.

— Ăă, da. Dădu din cap, sărind în sus.

— Prietena mea, Fariahah, zice că vinzi-

— Ăă, vino încoace! o întrerupse repede, scuturându-și capul în exces. Reușise până acum să-și conducă afacerea în privat, fără să știe ceilalți Ștrengari.

— Ce vrei? o întrebă, când erau în cel mai îndepărtat colț față de Sirius și Peter.

— Două pachete din ce ai, zise ea.

— Un galeon.

— Poftim?! exclamă ea. Dar Fariahah a zis că sunt cinci sicli pachetul!

— Am rămas cu puține pe stoc, zise Remus dezinteresat. Cerere și ofertă.

— Of, bine. Își puse mâinile-n sân și își aruncă părul peste umăr. Un galeon.

— Nu le pot aduce acum. Ne întâlnim aici, mâine la șapte. Dimineața.

— Într-o duminică?

— Am destui clienți, să știi.

— Bine, bine...

— Care a fost faza acolo, Moony? Sirius îl aținti cu privirea în timp ce Remus se întoarse pe canapea. Privirea lui suspicioasă era identică cu a fratelui său. Nu-mi spune că-i o altă iubită?

— Taci din gură. Remus îl lovi cu piciorul.

— Cine-i iubita ta, Remus? Mary se îndreptă de spate, părând interesată. "Doamne", se gândi Remus, "de unde a apărut?!"

— Nu am o iubită, Black e doar muist.

— Bun. Mary se făcu din nou comodă în canapea, zâmbind satisfăcută. Pentru că dacă aveai - își învârti părul ei creț pe un deget - știu pe cineva care ar fi fost foarte dezamăgită...

— Oh. Ok, răspunse el, încercând să nu-i arate cât de enervat era.

— Cui îi place de Moony? o întrebă Sirius pe Mary.

— N-aș putea să-ți spun, răspunse Mary, mimând cum își închide gura cu fermoarul. Remus își dorea s-o facă de-adevăratelea și definitiv.

— Tipic fetelor, zise Sirius, exasperat. Sunteți toate de coșmar.

Mary se bosumflă în glumă, dar nu mai zise nimic. Sirius își scutură capul înspre ea, dar zâmbea. În final, se întoarse înspre Remus, zicând:

— Deci, ce vinzi? Fata aia a zis că vinzi ceva.

— Nu, zise Remus, inocent. A greșit persoana.

— O să mă prind, să știi, zise Sirius, cu o privire ghidușă în ochii lui albastru-închis. Nu că n-aș fi recunoscător de cadoul absolut excelent de ziua mea - indică din cap spre podea unde zăcea setul lui "Glume Practice Zonko's Deluxe" nou-nouț și proaspăt despachetat, care proclama: "Va completa cu siguranță colecția oricărui maestru poznaș" - dar o să mă prind cum l-ai plătit, până la urmă. Nu cred vrăjeala asta cu mătușa moartă care ți-a lăsat bani.

— Unchiul tău mort ți-a lăsat bani, contracară Remus.

— Nu pot să mă ating de ei până nu sunt major, nu? zise Sirius, perspicace. Nu, nu, tu pui ceva la cale, Lupin, te știu - nu ești Moony dacă n-ai tu un secret.

— Atunci lasă-mă să am secretul meu. Remus își întoarse capul, misterios.

Chapter Text

Duminică, 11 noiembrie 1973

Remus se trezi, scuipând și tremurând de frig. Camera era întunecoasă, iar respirația îi ieșea în damfuri albe deasupra capului. Totul durea. Își ridică mâna în fața ochilor și își găsi vârfurile degetelor albastre și pline de sânge. Avea așchii sub unghii iar de undeva curgea și mai mult sânge - îl putea mirosi, dar nu putea să vadă prea bine în întuneric, și nu avea energia să-și ridice capul. Oasele i se simțeau de parcă erau făcute din cretă. Era așa de extenuat.

Totuși, dacă era așa de mult sânge pe cât credea, atunci nu era o idee bună să adoarmă. Mai bine stătea treaz măcar până venea Madam Pomfrey - ceea ce nu trebuia să dureze mult. Remus rămase nemișcat și se concentră asupra respirației sale. Azi era și un meci de quidditch, alt lucru pe care-l pierdea. Nu numai asta, dar prietenii săi vor fi prea ocupați ca să-l viziteze.

Își întoarse capul și vomă. Sperase să nu i se facă rău, era așa de jenant să vomeze. Nu avea bagheta la el, așa că nu putea s-o curețe.

— Bună dimineața, Remus. Madam Pomfrey intră în sfârșit în încăpere. Vai de mine, am făcut puțină mizerie, hm?

El își ridică capul și își vărsă din nou mațele.

***

— Nu sunt sigură că-mi convine tot cititul ăsta pe care-l faci. Madam Pomfrey își țuguie buzele în timp ce-i aduse o poțiune vindecătoare. Știu că studiile tale sunt importante, dar trebuie să te și odihnești.

— Am dormit toată dimineața, răspunse el. Și mă plictisesc așa de tare, altfel. Știți cumva cum a decurs meciul de quidditch?

— Din păcate, nu, răspunse medi-vrăjitoarea, zâmbind. Dar sunt convinsă că domnul Potter va fi aici imediat, ca să-ți zică cum a fost.

Asta era puțin probabil, dacă câștigaseră - urma o petrecere de celebrare a victoriei, iar Remus îl puse pe James să-i promită că n-o va pierde din cauza lui. El acceptă poțiunea ce i se dădu și o înghiți fără a se sclifosi. Era amară, dar se obișnuise deja cu ea.

Trebuia să citească, fiindcă altfel nu avea nimic de făcut în afară să se gândească la noile sale cicatrici. Luna aceasta lupul îi sfâșiase pieptul, ceea ce era mai bine decât mâinile sau fața - măcar putea să ascundă semnele mai ușor.

Remus se dezbrăca rar în fața altor oameni; chiar și după ce aflară Ștrengarii despre problemuța lui blănoasă. Nimeni în afară de Madam Pomfrey nu văzuse adevărata amploare a pagubei (în fine, Sirius văzuse, o dată, mai demult în anul întâi, dar niciunul din ei nu recunoscuse vreodată acea întâmplare ciudată). Cu toate astea, Remus nu era naiv, știa că, odată și odată, în viitorul îndepărtat, cineva va avea cel puțin așteptarea să-și dea bluza jos. Nu suporta să se gândească la asta. Poate că era cel mai bine să evite fetele pentru totdeauna.

— Domnule Lupin! o voce veselă răsună din capătul celălalt al salonului, făcându-l pe Remus să tresară. Era profesorul Ferox, care ținea două borcane pline de un lichid transparent în brațe.

— Oh, bună ziua. Remus îi oferi un mic salut din mână.

— Esență de murtlap, după cum ți-am promis, Poppy. Profesorul puse borcanele jos. "Nu veni aici. Nu veni aici",se gândea Remus frenetic în timp ce profesorul Ferox traversă salonul înspre patul său.

— A fost lovit în aripă, băiatul nostru? întrebă el, amabil.

— Ăă... Sunt în regulă. Remus voia să se facă mic și să se pitească sub așternuturi. Ura gândul că Ferox cel puternic și energetic îl vedea în starea aceasta slăbită.

Ferox se așeză lângă patul lui Remus. Remus se resemnă în fața faptului.

— E a doua oară pe anul ăsta când ești aici, nu? zise profesorul, părând îngrijorat. Remus dădu din cap, chiar dacă era a treia lună plină pe semestrul acesta. Dacă Ferox nu observase o absență, atunci poate nu făcuse legătura. Știi, dacă ai nevoie de mai mult timp pentru teme, trebuie doar să-mi spui.

— N-am predat niciodată nimic cu întârziere! protestă Remus.

— Nu. Ochii lui Ferox sclipiră - Într-adevăr, n-ai făcut asta - și se îndreptară spre bandajele care se întrezăreau din maioul pijamalei lui Remus, acoperindu-i o nouă cicatrice care șerpuia în sus spre clavicula sa. Ceva se înregistră în ochii bărbatului mai în vârstă, iar Remus pricepu aproape instinctiv că Ferox știa.

— Eu pot face orice fac și ceilalți, zise Remus, privindu-l pe profesorul său drept în ochi.

— Văd asta. Ferox se uita acum înspre mormanul său de cărți de pe noptieră. Astea-s toate pentru școală?

— Unele, răspunse Remus. Unele-s doar de plăcere. Îmi place să aflu lucruri noi. Îmi place să știu chestii.

— Da, mi-am dat seama din eseurile tale. Ferox zâmbi din nou, ceea ce-l făcu pe Remus să se relaxeze. Ți-ar plăcea o carieră în îngrijirea creaturilor magice? Sau poate ceva în direcția tatălui tău?

— Ăă... nu m-am gândit la asta, minți Remus.

Ferox începu să râdă. Atinse cu degetul cartea din vârful teancului. Era împrumutată de la Sirius - o carte încuiată de filozofie.

— Cunoaște-te pe tine însuți Remus, zise Ferox.

— Platon, zise Remus repede.

Ferox râse din nou, ridicându-se.

— Exact. Îi ciufuli părul lui Remus înainte să se întoarcă și să plece. Sper să te simți mai bine în curând, Lupin. Ne vedem miercuri.

Fusese totul foarte criptic, se gândi Remus, realizând că-și ținuse respirația timp de aproape un minut, în timp ce părăsi Ferox încăperea. Nu începuse încă Platon, dar o răsfoise - nu era genul de carte care-l interesa de obicei, dar se hotărâse să încerce puțin din toate.

În secret, voia să poată să se dea mare în fața lui Sirius că citise mai multe cărți. Sirius abia dacă-și mai petrecea timpul citind - misiunea sa avea ca unic scop să îndeplinească rolul de oaie neagră a familiei Black, ceea ce însemna că avea prea puțin timp pentru orice altceva în afară de a provoca necazuri. Va regreta asta, într-una din zile, în opinia lui Remus. Remus văzuse destui băieți la Sf. Edmund care încercau să-și întreacă limitele așa - problema era că anumite limite nu erau garduri. Câteodată erau margini; cu nimic altceva pe partea cealaltă.

***

Se vindecă destul de bine, în ciuda cicatricilor brutale, iar Madam Pomfrey îl trimise înapoi în turnul Gryffindor în acea seară, cu înțelegerea că nu va face nimic altceva în afară de a se odihni. Merse încet, după cum promisese. Când ajunse în sfârșit în camera comună, nu găsi petrecerea la care se așteptase, ci mai degrabă o atmosferă înăbușită, iar Ștrengarii nu erau nicăieri de găsit.

Fruntea lui Remus se încreți. Se deplasă în sus pe scări ca să găsească dormitorul la fel de gol. Nedumerit, se îndreptă din nou jos. Marlene și Mary se jucau Snap lângă șemineu.

— Salut. Se îndreptă spre ele.

— Toate bune, Remus? Pe unde ai umblat? întrebă Mary, fără să-și ridice privirea din cărți.

— Am fost bolnav. Indigestie. Cum a fost jocul?

— Am pierdut. Marlene oftă. James a fost al naibii de minunat, ca de obicei, și eu cred că am blocat cel puțin douăzeci de ghiulele, dar Ramsay a prins hoțoaica fix în momentul nepotrivit.

— Ah, îmi pare rău McKinnon. Remus își frecă ceafa. Asta era ciudat - dacă pierduseră și nu fusese nicio petrecere, atunci de ce nu veniseră ceilalți să-l vadă? Încercă să ignore sentimentul înțepător din stomac. L-ai văzut pe James de atunci? Sau pe Sirius, sau pe oricare din ei?

— Nu, ziseră fetele la unison. Marlene lovi o carte pe masă, apoi tresări când aceasta explodă. Privi în sus.

— Vrei să joci?

— Ăă... nu. Încă mă simt puțin aiurea. Mă duc să mă întind. Mersi, oricum.

Merse agale pe scări în sus, simțind un amestec incomod de anxietate și furie. Le spusese să nu amâne sărbătorirea doar pentru el, dar asta nu însemna că nu voia să-i vadă deloc. Nu era nevoie să-l lase de unul singur așa, fără ca măcar să se asigure dacă era ok. Din câte știau ei, putea să fie încă la infirmerie, pe patul morții, în compania nimănui altcuiva în afară de Madam Pomfrey. Se plictisiseră oare de toată chestia? Era totul mai puțin interesant acum? Era el mai puțin interesant?

Remus se întinse pe pat deasupra așternuturilor. Se simțea de parcă abia ieșise din pijamale acum o oră și n-avea chef să se îmbrace din nou cu ele, indiferent de cât de obosit era. Luă în considerare să citească, dar nu avea destulă energie. Putea să asculte un album, dar asta însemna să se ridice din pat. În final, șezu acolo, întins în întuneric cu perdelele trase.

La Sf. Edmund, înainte să poată citi, înainte să aibă magie, sau prieteni, Remus se obișnuise cu plictiseala. Obișnuia să inventeze povești în capul său, să recite versurile unor melodii pe care le reținuse, sau încerca să se gândească la cele mai lungi cuvinte pe care le auzise vreodată. Acum, în timp ce aștepta să-l ia somnul, Remus se gândi la ce-i spusese Ferox mai devreme.

Cunoaște-te pe tine însuți. Nu-și amintea contextul în care spusese Platon asta - trebuia să însemne "află cine ești".

Remus știa toate cele despre prietenii lui. Știa că James era un conducător înnăscut, un zeu al quidditchului care făcea orice pentru oricine. Remus știa că deși îl tachinau toți pe James pentru că era îndrăgostit de Lily, James avea o înțelegere mai clară despre dragoste decât oricare din ei și dacă zicea că se va însura cu ea cândva, atunci probabil o va face. Remus știa că Peter era rușinat de familia lui, în special de sora lui mai mare pe care o idolatrizase cândva, știa că pentru el a fi în rând cu lumea era mai important decât orice altceva pe lume. Remus știa că părinții lui Mary se născuseră în Jamaica și că era singura vrăjitoare dintr-o familie de șapte membri și că nu plângea niciodată, nici măcar când era furioasă. Știa că Lily plângea de fiecare dată când primea o scrisoare de acasă și că-i scria surorii ei în fiecare săptămână dar nu primea niciodată un răspuns. Știa că Marlene nu se înțelegea foarte bine cu tatăl ei, care era un încuiat și care bea prea mult câteodată.

Apoi era Sirius - dar nu era niciun efort special să-l cunoști pe Sirius. El credea despre el însuși că era misterios și cu capul în nori, dar adevărul era că Black își punea sufletul pe tavă și nu se abținea din nimic. Simțea totul cu atâta pasiune, iar fericirea lui era la fel de haotică ca suferința. Câteodată trebuia să faci un pas în spate, în caz că erai și tu târât sub roțile lui.

Deci, cine era Remus? Un orfan - dar nu chiar. Un vrăjitor dar numai semipur. Un monstru, dar nu în fiecare zi. Ce altceva mai era de zis? Nu prea avea rost să le dai figuranților prea multă personalitate.

Scârț!

— Moony? Șoptitul umplu camera le fel de tare ca un claxon. Remus nu răspunse. Era prea ursuz.

Ușa se deschise și trei perechi de pași intrară înăuntru. Chiar și cu draperiile trase, Remus știa că James era cel care se apropie primul.

— Psst, Moony? Dormi, prietene?

Oftă, rostogolindu-se pe o parte.

— Nu.

Draperiile se traseră la o parte. Remus se ridică în fund să facă loc, în timp ce James, apoi Sirius, apoi Peter se cățărară înăuntru să stea cu el.

— Ne-am dus în aripa spitalului, dar ne-a zis că plecaseși deja, explică James.

— Am urcat după cină. Unde ați fost?

— Bibliotecă.

— Cum a fost? întrebă Sirius. Luna plină și toate cele?

— Ok. Dădea același răspuns în fiecare lună.

— N-a fost... adică, n-ai fost tăiat prea tare? întrebă Peter, frământându-și mâinile.

— Puțin. Remus dădu din cap. Nu foarte rău. Ce făceați la bibliotecă?

— Despre asta vrem să vorbim cu tine! izbucni Sirius. Evident, abia aștepta să zică ceva, iar Remus simți cum îl părăsi iritarea în timp ce-l cuprinse curiozitatea.

— Sirius, zise James, cu vocea aceea pe care o folosea ca să-și tempereze prietenii. Se uită din nou înspre Remus, zicând:

— Făceam niște cercetări și are oarecum legătură cu tine.

— Oarecum! Sirius pufni batjocoritor. E totul despre tine, Moony, am vrut să-ți zic încă de semestrul trecut, dar James nu voia să-

— Am vrut doar să mă asigur c-o putem face. James îl înghionti pe Sirius cu cotul. Nu mă mai tot întrerupe, ce naiba. Remus. Chestia e că, de când am aflat despre... ăă... problemuța ta blănoasă, am vrut să facem ceva ca să te ajutăm.

— Nu există leac, răspunse Remus, repede. Nu-i plăcea unde se îndreptau. Se simțea groaznic de conștient de sine în timp ce îl priveau toți cu aceeași privire nebună în ochi.

— Da, da, știm asta. James își flutură o mână. Dar ne-am gândit că trebuie să fie ceva ce putem face - ca să te oprim din a mai te răni, știi.

— Am aflat că vârcolacii normali nu fac asta, zise Peter, dornic să aibă un cuvânt de spus. Așa c-

— Normali?! zise Remus, alarmat.

— Nu, normali. Sirius îl lovi pe Peter cu piciorul. Alții. Alții ca tine. Care nu-s închiși de lunile pline.

— Ok...

— Deci probabil că-ți faci asta pentru că te simți captiv și ești frustrat.

— Păi... da, știam asta. Remus își ridică genunchii la piept și se dădu puțin mai în spate. Își dorea să nu fi fost toți pe patul său, erau prea aproape. Putea să le miroasă sângele; să-l audă cum le curgea prin vene.

— Dar ne gândeam că dacă ai avea companie-

— Evident nu companie umană, explică James, repede. Tot ce-am citit sugerează că dacă te apropii numai de un om, e ca și mort.

— Dar animalele! explodă Sirius. Alte animale ar fi probabil în regulă! Ochii îi sclipeau plini de entuziasm, iar Remus își dorea să poată reciproca sentimentul, dar era prea distras ca să poată urmări ce ziceau.

— Deci ce? Îmi trebuie un animal de companie?

James începu să râdă.

— Oarecum. Dar ne-am gândit... că noi am putea fi animalele.

Remus se holbă la el. Se holbă la fiecare în parte. Erau cu toții nebuni de legat.

—Să fiți voi animalele, zise el, sec.

— Ca McGonagall! chițăi Peter.

— Ca... dar ea e un animag! Trebuie să studiați, să vă antrenați și să vă înregistrați și nici măcar nu aveți voie să începeți până când nu împliniți șaptișpe-

— Moony, Moony, Moony - Sirius își scutură capul, într-un mod extrem de enervant - Suntem Ștrengari. Nu trebuie să ne batem capul cu toate alea.

— Și dacă ați vrea să încălcați legea - Remus îl privi pe James direct în ochi în acel moment, ca să confirme că exact asta aveau de gând - Asta nu-i vreo farsă de școală. E magie serioasă - unul dinte cele mai grele lucruri pe care le poți face!

— De asta îți spunem, zise Sirius. Am vrut să fie totul o surpriză, dar James ne-a reamintit că... în fine, că e al naibii de greu, deci cu cât mai mult ajutor primim cu atât mai bine.

— Chiar credeți c-o puteți face, nu? Fruntea lui Remus se încreți.

— Dacă ne ajuți. James aprobă din cap. Suntem cei mai buni elevi din an, în afară de Evans. Nu văd de ce n-am putea încerca.

— Și dacă dăm chix?! Remus își mușcă buza. Ce se întâmplă dacă tot nu... după ce mă transform, ce facem dacă îmi pot da seama că nu sunteți cu adevărat animale? Ce facem dacă mă dau la voi oricum?

— O testăm. O testăm de câte ori e nevoie până știm că e sigur, zise Sirius.

— E așa de riscant...

— Știu! Ochii lui Black îi luară practic foc acum, iar Remus știa că nu avea niciun rost să încerce să fie rezonabil. Luă aer adânc în piept.

— Mă lăsați să mă gândesc, vă rog? făcu apel la James. Nu faceți încă nimic. Doar... dați-mi câteva zile.

— Ok. James aprobă din cap. Mi se pare de bun simț.

— Doar gândește-te, Moony! zâmbi Sirius, de parcă nu-i auzise deloc. Odată ce-o facem, nu mai e nimic ce nu putem face. Vom fi de neoprit!

Chapter Text

Vineri, 21 decembrie 1973

Odată ce i se dădu suficient spațiu să se gândească la asta, Remus se întrebă de ce ceruse mai mult timp în primul rând. Bineînțeles că va zice da. Nu credea că va zice vreodată nu prietenilor săi, chiar dacă îl făcea anxios. Și chiar era anxios.

Poate era entuziasmul lor care-l îngrijora - sau excesul lor de încredere. Știa că parte din entuziasm avea legătură cu faptul că planul era incredibil de ilegal, periculos și nesăbuit. Dar o făceau de asemenea pentru el. Nu știa încă cum să se simtă vizavi de asta. Mai bine să nu se gândească prea mult.

Îl luă pe James deoparte într-o zi, nu foarte îndepărtată de ziua când propuseră ideea, și îl rugă să-i dea toată cercetarea pe care o aveau până acum. Îi fu prezentată imediat într-un teanc enorm de pergament; o grămadă de notițe și diagrame scrise de o mână cursivă și ordonată. Să spună că era un studiu aprofundat ar fi fost o afirmație modestă. Dacă Sirius ar fi fost la fel de atent când scria eseuri, Remus n-ar avea nicio speranță să-l întreacă pentru locul întâi din clasă.

Nu le scăpase nimic. Trasaseră toate lunile pline pentru cel puțin următorul deceniu. Scriseseră practic o istorie întreagă a licantropiei europene, cu detalii despre obiceiuri de hrănire, modele de migrare, comportament de haită, semnale de comunicare canină. Listaseră fiecare ingredient de care aveau nevoie, costul lor și disponibilitatea. Fiecare ritual era transcris perfect, pas cu pas, iar incantațiile erau scrise fonetic. Erau tabele cronologice, locuri sugerate pentru anumite aspecte ale amplului proces - totul era documentat de-a fir-a-păr.

— Cristoase, zise Remus, când termină de citit totul. Ați făcut toate astea...

— Sirius a făcut-o în mare parte. James zâmbea. De fapt, practic Sirius a făcut totul. A făcut aproape tot peste vară, când se plictisea. O adevărată trudă din dragoste.

Stomacul lui Remus făcu un salt. Nu știa ce să zică - cum putea să-i refuze după toate astea? Vânzarea de țigări furate către vrăjitori minori i se părea brusc o chestie foarte cuminte.

Hotărâseră să înceapă în forță în timpul vacanței de Crăciun, când vor fi toți plecați de la Hogwarts. Remus obținu permisiunea matroanei, lui McGonagall și a lui Madam Pomfrey să-și petreacă vacanța la familia Potter, și, ca de obicei, Peter era puțin mai sus de ei pe aceeași stradă. Sirius era într-o stare mai posacă când se apropie finalul semestrului - până când primi un bilețel foarte scurt la micul-dejun într-una din dimineți:

Către domnul S. O. Black al III-lea,

Prezența ta nu este necesară la reședința familiei în vacanța aceasta de iarnă. Fă cum crezi de cuviință.

Semnat,

Orion Black

— Da! se bucură James și aproape că-și lovi bolul de terci pe jos. În ritmul ăsta o să te primim și peste vară!

— Și Regulus? întrebă Remus, tentativ, într-o voce joasă în caz că Sirius voia să se prefacă că nu-l auzise.

— Oh, micul prințișor Reg se duce acasă de Crăciun, răspunse Sirius, vârându-și biletul în buzunar. Doar eu nu sunt invitat. Bine. Perfect. Excelent. Nu le pasă; nici mie nu-mi pasă.

Se înveseli de-a binelea abia după ce-și terminară bagajele. Sirius îi arătă lui Remus pe ascuns cadourile pe care le cumpărase pentru domnul și doamna Potter - un lanț frumos de aur pentru ceasul de buzunar și o broșă drăguță cu granate.

— Crezi că sunt ok? întrebă el, emoționat. Familia mea e de tot rahatul când vine vorba de cadouri, așa că nu știu niciodată...

— Black... Sirius, sunt... adică, sunt perfecte. Nu-ți face griji. Remus simți cum îi plonjă inima-n stomac când se gândi la cutia sa prăfuită de biscuiți de gamă medie pe care le-o luase gazdelor sale. Nu avea ce să mai facă acum, făcuse tot ce putu.

Remus abia aștepta Crăciunul anul acesta, pentru ceea ce părea să fie prima oară. Era încă puțin timid când se gândea că-și petrecea timpul în casa altcuiva, dar acum că știa cum erau Potterii, se obișnui cu ideea. Își vânduse ultimele țigări la suprapreț și cumpără cadouri pentru toată lumea - chiar și lui Lily, Mary și Marlene. Era o adevărată plăcere, să le dai oamenilor cadouri, realiză el. Chiar mai bine decât să le primești.

Pe lângă asta, deși avea câteva rețineri, Remus era entuziasmat să înceapă procesul de animag. Urma să fie una din cele mai complexe magii pe care le-ar face până acum - o întrebase pe McGonagall despre asta, pe cât se poate de subtil. Îl complimentase pentru interesul acordat, dar îi spuse că era mult peste standardul de anul trei, sau chiar anul șapte. Îl bucură gândul de a-i dovedi contrariul.

Mai era un lucru anume, pe care spera să-l obțină în această vacanță. Ceva ce nu le menționase celorlalți, pentru că era personal. Anul trecut, la petrecerea de Crăciun a Potterilor, Remus fusese acostat de un bătrân care știa multe despre Lyall Lupin. La vremea aceea, Remus fusese lovit cu leuca în cap de revelația și șocul acestui lucru - dar acum că era cu un an mai mare și simțindu-se destul de matur la marea vârstă de treisprezece ani, Remus spera să afle puțin mai multe.

***

Sâmbătă, 22 decembrie 1973

Luna plină picase la începutul lunii anul acesta, așa că toți cei patru Ștrengari au putut să li se alăture colegilor pe Expresul de Hogwarts în sâmbăta plecării. O schimbare la călătoria lor obișnuită cu trenul fu că Marlene și Mary li se alăturară băieților în compartiment. Remus suspecta că Lily era undeva de una singură cu Severus, probabil ascultându-l cum se plângea că nu-l plăcea nimeni.

— Ți-ai primit eseul înapoi de la Ferox? îl întrebă Marlene pe Remus, cu o cută adâncă pe frunte. Abia am primit un "Acceptabil", iar mama o s-o ia razna dacă nu iau note mai bune anul ăsta.

— Da, eu m-am descurcat ok... răspunse Remus, rușinat de al treilea "Excepțional" pe acel semestru.

— Revigorăm clubul de studiu după Crăciun, da? adaugă Mary. Lily a zis că se bagă și ea. Nu-ți face griji, Marls, o să te descurci.

— Sună bine. Remus aprobă din cap.

— Moony e într-un club fără noi! jeli Sirius, prefăcându-se că plânge pe umărul lui James.

— E băiat mare acum. James îl consolă solemn pe prietenul său. Cresc așa de repede.

— Hai sictir. Remus zâmbi. Există clubul lui Slughorn pentru voi, aristocrații.

— Poți să înveți cu noi dacă vrei, Sirius, zise Mary ademenitor.

Sirius păru alarmat - el folosea biblioteca exclusiv pentru cercetarea blestemelor și afuriseniilor, nu pentru lucruri banale precum temele. Mary nu-l cunoștea pe Sirius. Nu cu adevărat.

Când opri trenul în King's Cross, Remus simți un fior anume când văzu că domnul și doamna Potter veniseră să-i ia pe toți din gară. De obicei trebuia să traverseze bariera și s-o caute pe matroană în cafeneaua de lângă chioșcul cu ziare. Primi însă un șoc când află că urma să Apară pentru prima oară în viață.

— Ține-mă de braț, dragule. Doamna Potter îi zâmbi amabil. Închide ochii, o să se termine totul într-o clipită.

Remus o ascultă, închizându-și ochii.

Era mult mai oribil decât pulberea Floo. Mai rău decât zburatul. Aproape că o târî pe doamna Potter cu el pe jos când aterizară, pierzându-și echilibrul și căzând tare pe pavajul din fața casei lor.

— Hop-așa! Doamna Potter râse amabil, trăgându-l în sus de mână - Ești bine acum - îi curăță genunchii și umerii. Acuma, mă duc repede după Sirius, Monty vine în două secunde cu James.

Dispăru cu un trosc! Remus abia avu timp să se rezeme de poarta curții din fața casei și să-și tragă sufletul, că se auzi alt trosc! Și domnul Potter apăru cu James, care n-arăta nici pe jumătate așa de rău, pe cât se simțea Remus.

Odată ce se adunară toți acolo, doamna Potter îi mână înăuntru în casă, trimițându-le cuferele în zbor pe scări în sus spre dormitoarele lor respective, în timp ce puse un ceainic pe foc și tăie niște tort de casă Madeira, toate în numai câteva secunde. Remus stătea la masa mare de lemn din bucătăria familiei Potter, mâncând tort și sorbind ceaiul dintr-o cană imensă, ascultându-i pe James și Sirius turuind la greu despre semestrul lor de până acum și nu se putu abține să suspine mulțumit în sinea lui. Două săptămâni întregi numai de asta.

Din păcate, spre deosebire de anul trecut, nu ninsese iarna asta, doar plouase. De fapt când se lăsă seara, plouă din ce în ce mai tare, până ce tunetul despică cerurile în două afară, grindina lovind puternic în geamurile casei. În loc să iasă afară, băieții se delectară cu jocuri sub bradul de Crăciun din sufragerie, prăjind ocazional fursecurile de ceai în foc. Remus însuși se afundă într-o carte despre transfigurarea umană, iar doamna Potter își revizui listele pentru celebrările care urmau.

— Avem câțiva oameni în plus anul acesta, explică ea, cu foile lungi de pergament atârnând în fața ei, un condei bleumarin scria repede, de unul singur, pe suprafața foii, bifând diverse subiecte.

— Câțiva prieteni de pe vremuri și câteva cunoștințe noi, în timp ce spuse asta, privi furtiv înspre Sirius, care nu-i dădea atenție, absorbit în joc. De abia am loc pentru voi toți! continuă ea, cu un zâmbet fericit care era la fel ca al fiului ei.

Chiar atunci se auzi un ciocănit la ușă. Sirius sări drept în sus, de parcă fusese trăznit de fulger. Se întoarse către doamna Potter cu ochi mari. Nu era mama lui, Remus știa asta - dar nu putea s-o spună, fiindcă cum Dumnezeu ar fi sunat asta? "Nu-ți face griji, Sirius, cunosc mirosul mamei tale." Mult prea ciudat.

Doamna Potter se ridică în picioare lăsând listele să plutească în aer, și merse să deschidă ușa. O pală de aer rece intră înăuntru, iar cei trei băieți ascultară cu atenție. Era o femeie, dar vocea ei era mai înaltă și mai tânără decât a Walpurgei Black. Părea să plângă, iar doamna Potter îi vorbea pe un ton liniștitor.

— Băieți! strigă ea din hol. Se ridicară să o întâmpine. Stătea chiar în intrândul de la bucătărie. În spatele ei, o femeie tânără cu părul blond stătea la masă cu capul în mâini.

— Ce s-a întâmplat mamă? întrebă James, încercând să privească după ea.

— E târziu - cel mai bine vă duceți la culcare. Philly o să stea peste noapte, și mă tem că nu avem suficient loc - Sirius, te deranjează dacă împarți camera cu James în seara asta, dragule?

— Putem împărți toți camera, zise James, generos. Toată lumea ajunge mâine oricum, am putea să dormim toți împreună.

Doamna Potter aprobă din cap și chemă elful casei.

Dormitorul lui James era absolut perfect în orice fel și chip. Imens, spațios, pereții erau decorați cu bannere Gryffindor și postere cu quidditch. Fiecare mătură pe care o avusese vreodată era montată pe perete, iar rafturile erau umplute cu cărți vrăjitorești de copii și jucării vechi de care evident nu era încă capabil să se despartă. Între toate astea era piesa de rezistență, o figurină a unui cavaler, care trebuia să fie însuși Godric Gryffindor, mărșăluind de colo-colo pe polița bibliotecii.

Patul era imens, drapat cu catifea vișinie, aceeași culoare ca dormitorul lor de la școală, dar deși era suficient de mare pentru toți trei, elful scoase din neant două paturi single pe care le puse la capătul patului lui James.

— Cine era tipa? întrebă Remus, în timp ce stăteau toți pe patul mare în pijamale.

— Philomena, zise James. Sora lui Peter.

— Și ce face aici?

— Cred că s-a certat cu părinții lui Peter - nu le convine că merge la o universitate încuiată, și - își coborî vocea - tata spune că are un iubit încuiat.

— Pe bune?! ochii lui Sirius se măriră, uimiți. Remus nu zise nimic - nu știuse că relațiile cu încuiații erau practic un tabu.

— Da, și știi cum e maică-mea. James îl împinse pe Sirius în joacă. Îi place să adopte toți vagabonzii.

***

Ajunul Crăciunului, 1973

Philomena era prezentă la micul-dejun în acea dimineață, și rămase tot Crăciunul. La început nu vorbi mult, doar privea în spațiu, palidă și cu ochii înroșiți. Din ce-și dădea seama Remus, să ai o relație cu un încuiat nu era numai tabu, dar o ofensă demnă de a-ți dezmoșteni propriul copil. În afară de Potteri, Remus nu se putea abține să aibă impresia că vrăjitorii nu erau părinți foarte buni, asta bazat pe experiența lui.

Sora lui Peter era cu șapte ani mai mare decât el, și nu ai fi putut să-ți dai seama că erau înrudiți, în afară de părul lor blond. Pete era rotund și dolofan, pe când Philomena era subțire, cu trăsături finuțe. Avea ochi ciocolatii și o puzderie delicată de pistrui maronii pe nasul ei micuț. Își purta părul în același stil ca multe fete încuiate pe care le văzuse Remus; lung și drept cu un breton gros despărțit în mijloc, ca Marianne Faithfull.   

James, care o cunoștea cel mai bine, nu știa ce să mai facă pentru frumoasa vizitatoare. Îi oferi ceai, îi ținu scaunul la masă și în general deveni un servitor dornic, până când Sirius se sătură de el.

— Ce mama naibii Potter, e doar o fată.

— Sunt amabil. James se încruntă. Nu-i nimic rău în a fi de treabă cu sora prietenului meu.

Nu îl văzuseră deloc pe Peter. Odată ce află doamna Pettigrew unde stătea fiica ei, fusese închis în casă. Se descurcau prin a-i trimite bufnițe încolo și încoace, ceea ce era probabil mai distractiv pentru James și Sirius decât pentru Peter.

— Ce ar zice Evans? îl tachină Sirius pe James, care se înroși instant.

— Ar fi fericită că cineva a reușit să-i ia gândul de la ea, sugeră Remus de unde stătea tolănit în patul său.

— De parcă tu poți comenta, Black. James îl împinse pe prietenul lui. Care-i treaba între tine și Mary?

— Macdonald? întrebă Sirius, inocent. Habar n-am despre ce vorbești.

— Haide, suspină James. Spune-ne! Ai sărutat-o sau ce?

Remus scăpă cartea din mână. Sărutat?! De când era sărutatul în joc?! Sirius îl privi cochet.

— Nu. Dar am pupat-o pe obraz.

— Ohhh, ce scandalos, Black! James aruncă cu o pernă după el. Sirius o aruncă înapoi și uite așa începură să se lupte.

Remus își dădea de obicei ochii peste cap, lăsându-i să-și vadă de treabă. Dar acum folosi această distragere de atenție ca să-și adune gândurile - se simțea foarte pueril și fraier pentru că nu-și dăduse seama că Sirius o plăcea și el pe Mary. Că era vorba de săruturi acum, chiar dacă era numai un pupic pe obraz. Remus își storci creierii, încercând să se pună în poziția lui Sirius. Dacă te plăcea o fată cam trebuia s-o săruți, nu așa mergeau lucrurile? Era groaznic dacă nu te plăcea nicio fată? Dacă Sirius o plăcea acum pe Mary, și James pe Lily, trebuia și el să-și aleagă o fată? Marlene era ok. Puțin cam timidă, ca el. Poate Marlene, atunci.

Gândul îl ținu treaz în noaptea aceea, cu mult timp după ce James și Sirius adormiseră. Dormeau amândoi în patul lui James - Sirius se cățără pur și simplu înăuntru în prima seară iar James nu spusese nimic. Remus se ținu deoparte, rămânând în patul său de camping. Încercă să-și ia gândul de la asta, să se gândească la Crăciun și ciorapi plini de cadouri și biscuiți - dar era degeaba. Nu se putea gândi la nimic altceva în afară de Sirius pupându-i obrazul lui Mary. Unde o făcuseră? Când se întâmplase? Cum s-a simțit?

La un moment dat, neliniștit și extenuat, se ridică să-și ia niște apă. Lipăi afară din cameră, până la baia de peste drum și deschise robinetul. Sorbi niște apă călâie și se uită la el în oglindă. În lumina slabă, putea să-și vadă cicatricile. Îl va plăcea vreodată vreo fată dacă arăta așa cum arăta? Nu va fi niciodată la fel de atrăgător ca Sirius sau chiar James, dar poate puțin mai bine decât Peter? Cum Dumnezeu puteai să-ți dai seama?!

Deodată se aprinseră luminile, arzându-i retina, încât aproape că-și scăpă paharul din mână.

— Oh, scuză-mă! Philomena stătea în tocul ușii într-o cămașă de noapte lungă de culoarea piersicii. Părea șocată. Ce faci de te plimbi pe întuneric?!

— Ăă... am vedere foarte bună, se bâlbâi el, dându-se la o parte din fața chiuvetei. N-am putut să adorm.

— Nici eu, oftă ea. Odată ce nu mai era surprinsă, arăta din nou tristă. Remus spera să nu înceapă să plângă. Era total nefolositor la plâns - Oh Doamne, dacă avea vreo prietenă, trebuia să aibă de-a face cu plânsul?! Nu avu timp să-și înghită panica, înainte ca Philomena să vorbească iar:

— E groaznic să fii despărțit de familia ta de Crăciun, nu-i așa?

— Ăă... eu am crescut la o casă de copii, de fapt.

— Oh, serios? păru interesată pentru un moment. Ești unul dintre prietenii lui Peter, nu? Nu știam că cunoaște vrăjitori născuți în familii de încuiați. A ascuns asta de mămica.

— Tatăl meu a fost vrăjitor, zise Remus cu ceva încredere. Dar a murit.

— Semipur, murmură ea. Dar chiar și așa... își pierdu șirul, abătută. Remus se mișcă de pe un picior pe altul, simțindu-se stânjenit; picioarele lui desculțe începeau să se răcească pe gresia băii și era îmbrăcat doar în chiloții și maieul în care dormea, ceea ce era suficient de jenant. Ei nu părea să-i pese, continuă să spună:

— Ești norocos, că n-a trebuit să crești cu rahatul ăsta.

— Te referi la magie? Remus întrebă nedumerit. Nu auzise niciun vrăjitor sau vrăjitoare - de sânge-pur sau de încuiați - să vorbească așa. 

— Da, la magie, își trase nasul. Ce e așa grozav la magie, până la urmă, nu? Ce ne face așa de speciali? Vrei să-ți spun un secret?

El nu voia, dar se gândi că era mai bine să nu zică asta. Ea continuă oricum, în șoaptă acum.

— Mi-aș dori să fi fost încuiată, câteodată, zise ea, cu o privire nebună în ochi. Dac-aș putea, aș fugi pentru totdeauna, să nu mă mai găsească nimeni niciodată. Și mi-aș lua un job normal și mi-aș face o viață simplă și normală, și m-aș îndrăgosti de cine vreau eu.

La această afirmație, izbucni în hohote de plâns.

— Poți face asta oricum, dacă vrei, zise Remus, repede, neștiind sigur de ce zicea ceea ce zicea. Ea îl privi suspicios.

— Ce vrei să zici?

— Păi, ce te oprește? întrebă el. Ești majoră. Poți să faci ce vrei. Du-te și fă-te ospătăriță sau fugi în America și devino actriță de filme. Căsătorește-te cu prințul Charles dacă vrei. Adică... va trebui probabil să folosești puțină magie la început, dar ai putea renunța la ea. Nimeni nu zice că ești obligată să faci magie.

Ea se holbă la el și îl privi din cap până-n picioare.

— Nimeni nu mi-a zis așa ceva vreodată.

Remus ridică din umeri.

— Cum ziceai că te cheamă?

— Remus. Remus Lupin.

— Oh! o buși râsul. Săracul de tine, ăsta-i aproape la fel de rău ca Philomena!

Chapter Text

Ziua de Crăciun, 1973

Conversația ciudată din timpul nopții cu Philomena îl făcu pe Remus să reevalueze grijile sale despre iubite. Abilitatea sa de a o reconforta pe sora lui Peter nu îi stârni nu știu ce sentimente de cavalerism sau afecțiune - doar o ușoară senzație de ușurare că reușise s-o oprească din plâns. Nu dorea să se apropie așa tare de vreo altă fată.

Se gândi la Narcissa pentru prima oară de ceva timp încoace. Remus crezuse pe ascuns că Narcissa era cea mai frumoasă fată pe care o știa - înainte să-și vopsească părul cel puțin. Avea trăsăturile acelea ascuțite și regale care îl atrăgeau la un nivel instinctiv. Dar până și ea s-a purtat prostește în dragoste - riscându-și chiar propria viață pentru asta.

Apariția Philomenei, plângând în cămașa ei de noapte, doar îi cimentă lui Remus în minte revelația că iubirea și relațiile nu meritau toată suferința pe care o aduceau cu ele. Avea suficientă durere în viața sa. Sirius și James puteau să se prindă de asta în ritmul lor, dar pentru moment, Remus se simți foarte inteligent că ajunsese la această realizare atât de devreme în viață. Probabil își salvase o groază de stres inutil.

Dimineața Crăciunului fu minunată, așa cum fusese cu un an înainte - chiar și Philomena se înveseli puțin odată ce văzu cadourile de sub brad cu numele ei pe ele. Remus putu să se bucure de satisfacția imensă de a înmâna cadourile sale, iar Sirius și Potterii erau toți destul de încântați și îi mulțumiră din abundență. El primi un set de șah de la Potteri, care era probabil cel mai scump lucru pe care-l deținuse vreodată - și era cumpărat special pentru el, nu era de mâna a doua. Adițional mai primise o varietate mare de dulciuri și glume practice de la Ștrengari, per total era o pradă bună.

Sirius arăta puțin nedumerit la micul-dejun, în timp ce-și înfulecau toți omleta cu somon afumat.

— Ce-a' păsiff? întrebă James cu gura plină. Sirius ridică din umeri.

— Nimic de la Andromeda, zise el, într-o voce joasă. Nu m-am gândit că o să primesc cadouri sau ceva, acuma că are un bebeluș, dar mă gândeam că poate o felicitare... eu i-am trimis una.

James înghiți și îl bătu pe prietenul său pe umăr.

— Poate întârzie bufnița - știi cum e poșta în perioada asta.

James primise o mătură nou-nouță de Crăciun și cum se încheie micul-dejun, cei trei băieți merseră direct afară s-o testeze. Sirius avea mătura lui cu el, iar domnul Potter sugeră cu o sprânceană ridicată că Remus putea s-o ia pe cea veche a lui James.

— Da, chiar, ia-o dacă vrei, Moony! James dădu din cap entuziasmat. Păstreaz-o!

— Mersi... Remus o luă, neputând să-i refuze pe părinții lui James. Dumnezeu știe ce trebuia să facă cu ea peste vară - încearcă să-i explici asta matroanei.

James și Sirius își petrecură restul dimineții dându-se mari, iar Remus o petrecu doar plutind; atingând ușor pământul cu vârfurile picioarelor, încercând să-și citească cartea și să pară ca și cum se bucura de mătură. Spera ca Peter să-și fi primit cadourile de la ei toți și că nu avea un timp prea rău cu familia lui.

Au fost chemați în casă de către elful casei, Gully, care era îmbrăcat într-un șervet de bucătărie festiv și avea o crenguță de vâsc după ureche. Era aproape ora prânzului, iar casa mirosea delicios a friptură de vită și a toate garniturile.

— Sus cu voi, mergeți să vă spălați și să vă schimbați. Doamna Potter își scutură lingura de lemn spre ei. L-am rugat pe Gully să vă aștearnă hainele.

Se spălară și se îmbrăcară repede, stomacurile chiorăindu-le în timp ce mirosurile îmbietoare din bucătărie urcară în sus pe scări. Chiar când se porniră să coboare, se auzi sunetul inconfundabil de trosnitură al Apariției în fața ușii. Sirius se încordă din nou, iar Remus, care era cu un pas în urma lui, îl apucă de umăr într-un fel care spera să fie reconfortant.

Sirius se întoarse și îl privi pe Remus în ochi, oferindu-i un zâmbet delicat de apreciere. Nu prea era stilul lui Sirius, dar se simțea bine.  

Soneria sună și se întoarseră amândoi înapoi spre ușă, James fugind în față s-o deschidă. Un cuplu stătea în fața intrării - un bărbat tânăr și o femeie care ținea un bebeluș înfofolit în brațe. El avea un păr blond, creț și ciufulit și era destul de îndesat, ea era mai înaltă și mai suplă. Când intrară înăuntru în lumina holului, Remus își trase respirația brusc - semăna aproape identic cu verișoara lui Sirius, Bellatrix.

— Nu se poate! Sirius răsuflă, pornind înspre ei, cu un zâmbet mare pe față.

— Sirius! Tânăra femeie îi zâmbi înapoi, iar Remus se relaxă, văzând că nu era deloc Bellatrix. Această femeie avea același păr cârlionțat, vâlvoi ca al surorii ei, deși era de-un șaten mai deschis - trebuia să fie Andromeda.

Dădu bebelușul în brațele bărbatului de lângă ea - cel mai probabil, soțul ei, Ted - și își întinse brațele ca să-l ia pe Sirius într-o îmbrățișare mare. Remus privi cu o gelozie feroce și nu cu puțină vinovăție - nu-l văzuse niciodată pe Sirius îmbrățișat așa de cineva, darămite de un membru al familiei sale. Remus coborî și el încet pe scări în jos, în timp ce intră doamna Potter în hol, zâmbind puternic, părând mulțumită de sine.

— O surpriză plăcută, deci? întrebă ea, în timp ce Sirius dădu mâna cu Ted și îi mângâie nesigur capul bebelușului.

— Dumneavoastră ați făcut asta?! Sirius se holbă la mama lui James.

— Effie a fost o drăguță să ne invite. Ted zâmbi, ochii strălucindu-i de bucurie. Îmi pare bine să te cunosc, Sirius. Îmi pare bine să cunosc pe cineva din familia Dromedei.

— Poftiți, poftiți înăuntru! doamna Potter îi adună pe toți în hol și îi însoți înspre sala de mese, Remus rămânând la urmă.

***

Andromeda era total opusul întregii familii Black - sau cel puțin al celor pe care-i cunoscuse Remus până acum. Deși era la fel de incredibil de frumoasă ca toți ceilalți, cu aceiași ochi pătrunzători și spirit acerb, era plină de veselie și râsete. Ted evident o adora și el, și nu păru deloc deranjat că-l lăsase cu bebelușul în tot restul timpului.

Dora era cel mai ciudat bebeluș pe care-l văzuse Remus vreodată - deși, dacă era să fie sincer, nu văzuse mulți. Ea era veselă ca mama ei, cu un rânjet care-i descoperea gingiile. Smocul ei de păr își schimba culoarea din mov în verde, în albastru de la un moment la altul, ceea ce li se părea tuturor drăguț, în loc de bizar.

Înainte să se așeze la masă, li se alăturară încă câțiva invitați - prieteni vechi de familie ai Potterilor, care-l includeau, Remus era încântat să vadă, pe bătrânul Darius Barebones.

— Un toast. Domnul Potter își ridică paharul, destul de amețit, spre finalul mesei. Pentru prieteni, noi și vechi!

— Pentru familia Potter! Andromeda își ridică propriul pahar. Protectorii proscrișilor și apărătorii oițelor negre de pretutindeni.

Toată lumea începu să râdă și să dea noroc.

— Cred că trebuie să fiu cel mai proscris, zise Sirius, fericit. Sunt un Gryffindor, până la urmă.

— Pentru Gryffindor! strigă domnul Potter, din capătul celălalt al mesei. Numai Gryffindorii dădură noroc, Andromeda își miji ochii înspre Sirius.

— Așa crezi, verișorule? Încearcă să te măriți cu cineva cu care nu ești înrudit.

— Va trebui, răspunse Sirius, în timp ce Gully strângea farfuriile iar doamna Potter se ridicase să aducă budinca de Crăciun. După nunta lui Cissy, n-au mai rămas alte femei Black.

— O avem pe Dora.

— Scuzați-mă, zise Ted, acoperindu-i protectiv urechile fiicei sale. Am putea vă rog să sărbătorim primul ei Crăciun fără să-i aranjăm deja logodna?

— Doar îi tachinez. Andromeda se aplecă să-i pupe pe amândoi. Dora poate să se mărite cu cine vrea când e suficient de mare, iar eu pot să spun cu certitudine absolută că nu va fi nimeni de la această masă.

Toată lumea începu să râdă. Remus îl ochi pe Darius, furtiv - părea să fie la fel de vesel ca domnul Potter, fața lui era roșie de la whiskyul de foc pe care-l dădea pe gât.

Odată ce se devoră budinca, se desfăcură cadourile surpriză și se ziseră bancurile, petrecerea se mută în sufragerie. Doamna Potter, Philomena și Andromeda se duseră sus să se schimbe în rochiile de seară, domnul Potter își fumă pipa, iar Ted o duse pe Dora la somn. Băieții se făcură comozi la un joc de Snap, înainte ca Darius și domnul Potter să-i combine pe toți la un joc de mimă magică, care includea o groază de artificii roșii-aurii - deși asta se prea poate să fi fost din cauza vervei.

La lăsarea serii, începură să ajungă și mai mulți invitați, iar casa se umplu repede de muzică, râsete și vorbărie plăcută. Andromeda și Sirius se proclamară DJ-ii serii, scotocind prin colecția lor combinată de discuri și alternând între a pune "Merry Xmas Everybody" de la Slade și "I Wish it Could be Christmas Everyday" de la Wizzard.

"When the snowman brings the snow
Well he just might like to know
He's put a great big smile on somebody's face…"

— Se numesc chiar "Wizzard", literalmente "vrăjitor", le spunea Sirius tuturor cu sinceritate. Ascultați-i doar...

Chiar și Philomena uită de melancolia ei pentru câteva ore, ridicându-se și dansând pe muzică împreună cu James, care era aproape de înălțimea ei și habar n-avea să danseze, dar părea foarte încântat când îl luă de mână și îi arătă cum să danseze twistul.

Asigurându-se că nu îi va simți nimeni lipsa, Remus se furișă prin mulțime în căutarea lui Darius. Trebuie să fi fost o sută de vrăjitori și vrăjitoare la petrecere - unii dintre ei profesori de la Hogwarts, pe care Remus făcu tot posibilul să-i evite. Auzi cel puțin trei persoane șușotind că Dumbledore era undeva, pe-acolo.

— Știai că sunt amândoi din familia Black? o auzi pe-o vrăjitoare șoptind către prietena ei, în timp ce-i priveau pe Andromeda și Sirius chicotind isteric lângă pick-up. A fugit de acasă și a făcut un copil cu tipul ăla, Ted, iar băiatul - ei bine, el era moștenitorul, dar am auzit că Orion plănuiește să conteste asta imediat ce devine major fiul lui mai mic. Din ce am auzit, e chiar o mică pacoste.

— Nu poate să fie mai rău decât era Orion, am fost la școală cu el. Era un copil foarte al dracului și foarte violent. Sirius e o rază de soare pe lângă Orion - și nu mă pune să-ți zic de nenorocita aia de Walpurga.

— Șșt, zise prima vrăjitoare, agitată. Nu știi niciodată cine ascultă în vremurile astea, chiar și acasă la Potteri.

— Păi, atunci ce caută aici? Asta vreau eu să știu.

— E prieten bun cu băiatul Potterilor. Știi cum sunt Effie și Monty - au adăpostit-o și pe cea mare a familiei Pettigrew, uite-o acolo.

— Da, am auzit și asta.

— Ei bine, nu-i niciun secret de ce e ea aici - familia Pettigrew și Potter sunt ambele sânge-pure, până la urmă, în ciuda zvonurilor. Deși, Effie s-ar putea să vrea să acționeze repede - dacă Philomena vede șansa de a-l înșfăca pe moștenitorul Black, atunci o să i-o ia înainte săracului James, nu? Adică, toată lumea știe ce se întâmplă acum, toți trebuie să ne alegem o tabără. Mă tem că Potterii și-au ales-o de mult pe-a lor.

Remus simțea cum îi clocotea sângele în vene. Era oribil să audă astfel de discuții despre prietenii săi - sau despre Potteri, despre care Remus era convins că n-aveau niciun motiv ascuns când venea vorba de fiul lor, sau de compania pe care o țineau. Doar îl lăsau pe James să fie prieten cu el, până una alta, știind exact ce era.

Își încleștă pumnii, dorindu-și mai tare ca niciodată să aibă voie să facă magie - să facă orice ca să le închidă gura la nemernicele alea bătrâne. Sirius și Andromeda râdeau acum din toți rărunchii, acompaniați de James și Philomena.

— Weeeell I wish it could be Christmas every daaaa-aaay!
When the kids start singing and the band begins to plaa-aay
Oooooh I wish it could be Christmas everyday
So let the BELLS ring OUT for CHRISTmaaaas!

Remus zâmbi, zărindu-l în același timp pe Darius. Bătrânul era beat mangă acum, rezemându-se greoi de balustrada din hol și vorbind cu o doamnă mai în vârstă care părea că-și dorește foarte tare să plece de lângă el.

Remus își îndreptă spatele și își netezi conștient trăsăturile feței. Împrumutase un set de robe formale de-ale lui James pentru această ocazie, iar Philomena fu drăguță și îi acoperi cicatricile cu o vrajă cosmetică. Ca atare, spera măcar să pară că era fiul unui vrăjitor faimos, mai degrabă decât un puști încuiat de la căminul de copii.

— Bună seara, domnule Barebones, zise el, folosind un accent învățat în ultimii trei ani de ascultat pronunția neutră a lui James și Sirius. Își întinse mâna spre bătrân, care i-o scutură, privindu-l nedumerit. Remus Lupin - vă amintiți că ne-am întâlnit anul trecut?

— Ah, da! Băiatul lui Lupin!

— Exact. Remus aprobă din cap, zâmbind sincer, păstrându-și expresia feței controlată. Îi oferi lui Darius un alt pahar de whisky, în timp ce vrăjitoarea cu care vorbea el mai devreme se fofilă să plece. Cred că l-ați cunoscut pe tatăl meu?

— Lyall Lupin! Cel mai bun duelist pe care l-am văzut vreodată! S-a însurat cu o încuiată undeva în Wales, nu-i așa?

— Exact, zise Remus, cumpătat - Mama mea - trase aer în piept în timp ce Darius dădu pe gât niște whisky, apoi își drese vocea, zicând:

— L-ați cunoscut pe Lyall bine? descoperi că "Lyall" era mai ușor de zis decât "tatăl meu".

— Oh, chiar foarte bine, foarte bine. Darius dădu din cap entuziasmat, încântat să aibă cu cine vorbi. Am lucrat sub el la minister, înainte să înceapă tot necazul. N-am cunoscut pe nimeni mai bun la năluci - sau dementori, că tot veni vorba. Oficiul de legătură al Azkabanului i-a dus dorul, asta pot să-ți spun cu siguranță.

— Necazul? întrebă Remus, șterpelind încă un whisky de la Gully, care trecu în grabă cu o tavă în mână și oferindu-i-l bătrânului.

— Mulțumesc, dragă băiete. Da, necazul. Groaznică treabă. Groaznică.

— Vorbiți despre... evenimentele care au condus la sinuciderea lui Lyall? Nu putea s-o spună el. Trebuia s-o spună Darius.

— Vorbesc despre nenorociții ăia de vârcolaci! Darius își trânti paharul gol pe o tejghea din apropiere. Iartă-mă, murmură el.

— Nu-i nicio problemă, răspunse Remus fără să clipească. Vă rog, continuați. Știu povestea, bineînțeles. Dar aș dori, dacă se poate... s-o aud de la cineva care-l cunoștea.

Darius îl scrută cu privirea, atent, prin ochii săi împăienjeniți de alcool. Umerii lui păreau să i se afunde puțin mai tare, înainte să-și înceapă povestea.

— N-am avut de unde să știm, înțelegi, niciunii dintre noi... mă rog... Lyall era un vrăjitor grozav - un vrăjitor grozav, mă auzi? bolborosi. Remus aprobă din cap - Dar... - bătrânul privi în sus, cu ochii înlăcrimați - Mă rog, avea tendința să fie obsedat de anumite lucruri. Și temperamentul acela! Izbucnea în crize de nervi la muncă - chiar și în timpul audierilor de comisie.

— Audieri de comisie? Remus aproape că-și ieși din rol.

— Nu ți-a zis mama ta? Darius privi surprins înspre el. Ai naibii încuiați, nu-s în stare să-și crească copiii, zic asta de ani de zile...- oftă - Tatăl tău era în mai multe comisii ale ministerului pentru regularizarea și controlul creaturilor magice.

Remus era bucuros că luase îngrijirea creaturilor magice, altfel n-ar fi știut nimic despre toate astea. Ca atare, fu capabil să dea din cap, aprobator. Darius continuă:

— Era domeniul lui de expertiză, bineînțeles. Și era un gigant în domeniu. Dar îi plăcea să facă lucrurile în stilul său, și era văzut puțin ca un extremist, în zilele acelea. Voia să reformeze registrul vârcolacilor, să introducă o identificare mai bună, să introducă măsuri mai bune de urmărire. Pur și simplu nu aveam forță de muncă suficientă ca să implementăm toate astea, iar resursele erau direcționate mai bine în altă parte. Iar Lupin... lucrase cu creaturi întunecate de atâția ani, încât credea că vede vârcolaci peste tot - vedea mereu pericolul acolo unde era evident că nu era niciunul. Sincer, cu toții am crezut că era un excentric, nu aveam de unde să știm... Când l-au adus pe Greyback în custodie, eram acolo. L-am văzut, și nu mi-e jenă să-ți spun, că niciunul din noi n-a crezut că reprezenta vreo amenințare. Era vizibil băut. Confuz. Un vagabond, asta am crezut. Când Lupin a început cu una din tiradele lui tipice despre vârcolaci, ei bine... nici n-am ezitat.

— I-ați dat drumul lui Greyback, zise Remus, împietrit. Darius părea să-și plângă acum de milă, aproape în lacrimi. Aprobă din cap.

— I-am dat drumul. Bineînțeles acuma, acuma că știm... dacă l-am fi ascultat. Lyall s-a sinucis la puțin timp după aceea, nici măcar nu a vrut să asculte justificarea comisiei - oftă și privi din nou înspre Remus - Întotdeauna m-am întrebat ce l-a împins să facă una ca asta, știi? Unii zic că a fost sentimentul de vinovăție - faptul că n-a putut să-l oprească pe Greyback. N-aș fi zis că era genul... și să-și abandoneze familia în felul ăsta, adică, nu puteai fi decât un bebeluș atunci, nu?

— Cinci ani, zise Remus. Aveam cinci ani.

— Mda. Darius se foi stânjenit, privind posac în jos spre paharul său gol, zicând:

— Am, însă, mica mea teorie despre ce s-a întâmplat... Dacă s-a dus Greyback de fapt după el, eh? Știm cât de periculos este, acum. Știm că-i urăște pe vrăjitori mai mult decât orice altceva, iar tatăl tău a zis niște lucruri extrem de neplăcute. Deci ceea ce mă întreb este... s-a dus Greyback să se răzbune pe el? L-a mușcat? Dacă s-a întâmplat asta, atunci... sincer să fiu, nu-l învinovățesc pe Lyall deloc. Singura fiară bună, e aia moartă.

— Mm, răspunse Remus, îi era prea cald și era puțin amețit. Și Greyback?

— Ultima oară, am auzit că-i în cârdășie cu Știi-Tu-Cine - Darius își scutură capul - Și ironia naibii, știi care e? Că avem nevoie de tatăl tău mai mult ca niciodată. Însă - zâmbi înspre Remus amabil - să nu crezi c-a murit degeaba, dragul meu băiat. Am implementat până la urmă multe din reformele sale, mai ales în ceea ce privește corciturile astea semi-umane. Nu mai pot fugi de registru acum, nu, domnule! Își lovi pumnul său sfrijit de tejghea.

— Mă scuzați vă rog. Remus se întoarse repede. Auzise destule. O aud pe doamna Potter că mă strigă.

Se furișă înapoi în mulțimea veselă, muzica urlând în timp ce Sirius și Andromeda îi dirijau pe toți să cânte refrenul:

— So here it iiiiiiiis, Merry Christmas,
Everybody's having fuuuuun!
Loo-ook to the future now,
It's only just begun!

Chapter Text

Sâmbătă, 5 ianuarie 1974

Turna cu găleata, ploaia lovind Expresul de Hogwarts ca salvele de săgeți inamice, acoperind dealurile de obicei verzi într-un val opac de ceață și burniță, întunecând cerul.

— Ce de căcat că tre' să ne întoarcem la școală, nu-i așa? zise Sirius bosumflat, privind enervat afară pe fereastră.

Remus se uită la Peter, care privea spre Sirius uluit. Sirius nu observă. Remus oftă.

— Cum a fost Crăciunul tău, Pete? întrebă politicos.

— Ok, zise Peter, sec. Mersi de dulciuri.

— Mi-ai văzut mătura? întrebă James, luând-o de pe suportul de bagaje. Peter se ridică s-o vadă, înviorându-se puțin. Remus își dădu ochii peste cap și se întoarse la cartea sa.

Nu o citea cu adevărat. Nu putuse să se concentreze cum trebuie la o carte de la petrecerea de Crăciun a familiei Potter. De fapt, nu fu în stare să se concentreze la absolut nimic. Nici la zburat, sau jocuri, sau conversații, sau la planurile lui James și Sirius de a se transforma în animagi. Așa că se prefăcea că citește, sperând să-l lase toți în pace. La Sf. Edmund poate s-ar fi dus de unul singur în oraș, dar asta nu părea a fi o modalitate bună de a le arăta părinților lui James mulțumirea sa, fiindcă și-ar face cu siguranță multe griji.

Era de parcă avea o listă de întrebări în capul său la care nu avea nicio posibilitate de a găsi răspunsuri, așa că se repetau, una într-una, ca o moară stricată. Unde era Greyback acum? Cine era "Știi-Tu-Cine"? Își urâse Lyall Lupin fiul atât de mult?

Remus știuse deja că tatăl său se omorâse fiindcă Remus fusese mușcat. Considerase însă întotdeauna că Lyall fusese motivat de vinovăție. Dar acum... ei bine, dacă Remus nu avea dreptate? Dacă adevăratul motiv fusese ura - sau chiar mai rău - rușinea?

În ultimii trei ani Remus muncise din greu la școală, folosind bagheta tatălui său și alegându-și materii pe care le-ar fi ales tatăl său. Nu se gândea la Lyall tot timpul, dar undeva în mintea sa, tot însemnase asta ceva. De la petrecerea de Crăciun încoace, nu mai era așa de sigur. Ferox zisese "cunoaște-te pe tine însuți", dar Remus nu-i mai vedea rostul acum. Fusese mult mai fericit când nu știa nimic.

Aceste gânduri negre au fost întrerupte de un ciocănit ușor la ușa compartimentului. Marlene își vârî capul pe ușă.

— Salut McKinnon. James îi zâmbi. E Evans cu tine?

— Ăă... nu, zise ea pe un ton înalt, jucându-se cu părul ei, un tic nervos. Sirius, pot să vorbesc puțin cu tine?

— Cu mine? Sirius se îndreptă, privind confuz. Ăă... care-i treaba?

— Mary ăă... Mary m-a rugat să-ți spun ceva.

— Să-mi spui ce?

— Ea e... nu cred că trebuie să spun toate astea de față cu toată lumea.

— Ăă... ok... Sirius se ridică în picioare și o urmă afară pe coridor. Ceilalți trei făcură schimb de priviri amuzate în timp ce așteptară. Îhh, se gândi Remus, se înșelase despre toată treaba cu Mary și Sirius?! Era Sirius și Marlene, acum?!

Câteva minute mai târziu, Sirius intră uluit înapoi în compartiment, de unul singur.

— Deci? întrebă James.

— Mary are aparent un iubit, zise Sirius, confuz.

— Vrei să zici... că ți-a dat papucii?

— Nu știu - se așeză jos, scărpinându-se în cap - Eram împreună cu ea?

— Păi, aparent ea credea că erați.

— De ce nu zic fetele ce vor de fapt?! Sirius își trecu o mână prin păr într-o bună imitație a lui James, care acum dădea din cap înțelegător.

— Fetele sunt de coșmar, aprobă el.

Remus se bucură în sinea lui. Slavă Domnului că se încheiase toată povestea asta.

***

Duminică, 6 ianuarie 1974

Află mai târziu că Mary începuse să iasă cu un băiat încuiat pe care-l știa de acasă.

— Am crescut împreună în același cartier, i se destăinui ea, bucuroasă. Apartamentul lui e fix vizavi de al meu. Îmi plăcea pe bune de Sirius, și e de treabă și toate cele, dar... mă rog, e puțin cam înfumurat. Nici măcar nu cred că știe ce e ăla un apartament de la consiliul local.

Remus era nevoit să fie de acord cu asta.

Cât despre el însuși, Mary îi deveni din nou dragă, și nici măcar nu-l deranjă că-i povesti vrute și nevrute despre noul ei prieten și cum o dusese la discoteca locală sau despre pozele lor și cât de tare îl plăcea maică-sa, și cum credea taică-su că era un "băiat bun". Marlene, în schimb, părea plictisită de moarte în timp ce stăteau în jurul focului, făcându-și ultimele teme din timpul vacanței împreună.

Asta nu-i scăpă din vedere lui Mary.

— Nu fi geloasă Marls.

— Nu sunt. Fruntea lui Marlene se încreți. Cred doar că ești nașpa cu Sirius.

— Poftim?!

— Că i-ai dat papucii așa! I-ai... i-ai rănit sentimentele! obrajii lui Marlene deveniră o nuanță neobișnuită de roz.

— Nu-i adevărat, zise Remus pufnind din nas.

Ambele fete îl săgetară din priviri, de parcă nu înțelegea nimic.

— Doamne ferește! Mary se holbă la prietena ei. Marlene, îți place ție cumva de Sirius?!

— Nu! Marlene se ridică în picioare, roșie ca racul acum. Oh, ești așa o nesimțită Mary! se năpusti înspre dormitorul fetelor. Lily oftă, ridicându-și privirea.

— Asta n-a fost foarte frumos din partea ei, zise ea cu reproș.

— E problema ei, nu a mea. Mary ridică din umeri. Chiar îi place de Sirius?!

— Contează?

— Mă duc și eu. Remus se ridică în picioare, încercând să nu ofteze cu voce tare.

— Oh nu, nu te du, Remus! zise Mary. Nu mai vorbim despre băieți, promit.

— Sunt obosit, minți. Mi-am terminat și tema. Ne vedem mâine.

În timp ce plecă, o auzi pe Mary șoptind, foarte tare:

— Oh Doamne, poate îi place de Marls!

Remus își reaminti că încerca iarăși să-i placă de Mary și nu reacționă. Urcă scările și merse să stea singur în cameră. James, Peter și Sirius erau toți la detenție pentru o farsă pe care o făcuseră înainte de Crăciun. 

Nu era deloc obosit. Mai erau două zile până la luna plină și începea să simtă neliniștea tipică din picioare și brațe, bătăile familiare ale inimii care deveneau mai rapide. Rămas de unul singur, Remus reveni asupra gândurilor sale tulburătoare care-l sâcâiau deja de săptămâni întregi. Păreau să-i înoate din nou prin creier într-o mare supă dezastruoasă, fără început sau sfârșit.

Aveau toți vrăjitorii aceeași părere ca Darius? Ca Lyall Lupin? Erau acțiunile tatălui său într-adevăr justificabile? Remus nu putea să ignore faptul că și mama sa îl abandonase - ceea ce trebuia să însemne ceva. Prietenii săi definitiv nu-l trataseră diferit după ce aflaseră... dar până la urmă cum puteai știi cu adevărat ce credeau prietenii tăi despre tine? Ștrengarilor le plăcea orice era periculos; poate că împărțirea camerei cu Remus era doar un risc palpitant.

Ce l-ar ajuta cu adevărat, ar fi să vorbească cu cineva imparțial. James era așa de norocos, având doi părinți dispuși să-l asculte. Sirius era norocos să-l aibă pe James. Remus nu era sigur dacă Peter avea probleme sau nu. Probabil că da. Probabil i le spunea și el tot lui James.

Apoi era McGonagall, Remus știa că trebuiau să meargă la ea cu toate problemele. Dar era așa de rigidă și dificilă și oricum îl plăcea cel mai mult pe James. Madam Pomfrey bineînțeles; îl susținuse în trecut. Dar nu era genul care să te lase să-ți plângi de milă; ar încerca într-una să vină cu soluția cea mai de bun simț, sau altfel i-ar spune să nu-și facă prea multe griji. Apoi Dumbledore - dar Remus habar n-avea cum să vorbească cu el, și nici nu era sigur că voia.

În ceea ce privea oamenii care știau despre complexitatea problemelor lui Remus, mai era de asemenea profesorul Ferox - Remus era în jur de nouăzeci și cinci la sută sigur că știa. Luă în considerare această opțiune.

Remus simțea un fel de conexiune inexplicabilă cu profesorul său de îngrijirea creaturilor magice. Avea o prezență foarte reconfortantă, iar Remus se gândi că s-ar putea să se simtă mai bine dacă vorbea cu el, fiind cumva convins că Ferox l-ar asculta cu simpatie. Simți o fluturare ciudată în stomac, ca entuziasmul, iar Remus se gândi că ăsta era un semn bun. Privi înspre ceasul din colț. Era numai cinci după-masa, ceilalți băieți nu ieșeau de la detenție până la șase iar stingerea se dădea la opt.

Remus își scoase harta Ștrengarilor de sub pernă. Schema de bază a castelului era completă acum; trebuiau numai să finalizeze împrejurimile, să anime scările și să adauge locurile secrete de care știau. Apoi putea urma ideea lui Sirius de urmărire a tuturor, deși nu prea erau siguri cum s-o facă. Remus descoperise o vrajă care putea să localizeze o singură persoană, dar nimic de magnitudinea de care aveau ei nevoie.

Cu toate astea făcu o vrajă de localizare acum și îl găsi pe profesorul Ferox mergând dinspre sala mare înspre cancelarie. Remus se ridică repede - dacă era rapid, putea s-o facă să pară o întâlnire întâmplătoare. Își luă mantia lui James înainte să plece, doar în caz că mai erau Mary și Lily în camera comună.

Tocmai ce se îndrepta înspre clanță, când îl ajunse brusc rațiunea din urmă.

Ce Dumnezeu făcea? Mergea să-l vadă pe profesorul Ferox - și apoi ce? Să i se plângă de taică-su? Să se smiorcăie că nimeni nu-l va înțelege vreodată, pentru că era o creatură ucigașă și întunecată cu un accent de clasă muncitoare? Să se vaite despre cum o luau prietenii săi razna din cauza fetelor și cum se simțea el lăsat în urmă?

Remus se retrase înapoi în cameră.

Ce Dumnezeu avea Ferox să creadă despre el? Că era un mare pămpălău, asta va crede. Nu puteai să te duci și să te plângi profesorilor de fiecare dată când te deranja ceva; nu puteai să te aștepți să le pară la toți rău pentru tine. Nimeni nu-ți datorează o viață fericită, zicea matroana întotdeauna.

Se întinse pe pat și privi în sus spre tavan. Se simțea și mai prost acum. Nu înțelegea ce îl apucase - nu era în mod normal genul care acționa din impuls - nu mai era, nu de când începuse anul întâi. Doar că simțise așa de tare că trebuie să meargă să-l vadă pe profesorul său. Ah! Iată-o din nou, fluturarea din stomac. Nu era deloc entuziasm - era... ei bine, nu era sigur ce era. Se simțea fierbinte, iar obrajii îi ardeau și simțea furnicături ciudate prin corp. Era o senzație... animalică.

Of Doamne. Remus scoase un mârâit. Trebuie să fie transformarea de vină. Poate că lupul se furișa afară mai repede ca de obicei. Probabil îi plăcea mirosul lui Ferox, sau simțise mirosul unui kneazle. Mâncau oare lupii pisici?

Singura fiară bună, e aia moartă. Asta îi spusese Darius. La vremea aceea i se păru puțin nedrept... până una alta, el nu rănise pe nimeni niciodată. Dumbledore nu ar lăsa să se întâmple asta niciodată. El știa sigur că nu voia să rănească pe nimeni, decât poate ocazional pe Snape, iar aia era doar o chestie normală, nu?

Poate că Remus era mai periculos decât credea. Învățase între timp să-și controleze temperamentul de cele mai multe ori, învățase să-și controleze magia. Trebuia doar să învețe să-și controleze de asemenea, orice era chestia asta.

Când se întoarseră James, Sirius și Peter, Remus era hotărât.

— Am stat să mă gândesc, începu el.

— Nu-i de mirare că a trebuit să te întinzi. Sirius surâse. Remus îl lovi cu o pernă.

— Las-o moartă, sunt serios.

— Nu, eu sunt Siri-

James îl plesni după ceafă.

— Taci din gură, Black.

— Mersi. Remus zâmbi. Ăă... toată treaba cu animagii. 

— Da? Sirius părea interesat acum, frecându-și încă ceafa. Ți-a venit vreo idee? Iubesc ideile lui Moony!

— Ăă... nu chiar. Remus se simțea aiurea acum. Totuși, trebuia s-o zică. Luase o decizie. Eu... nu vreau s-o faceți.

— Ce să facem? întrebă Peter confuz.

— Nu vrea să devenim animagi, zise James, uitându-se la Remus cu ochii ăia limpezi și onești ai lui. Am înțeles bine?

Remus aprobă din cap, simțindu-se groaznic de vinovat.

— Vă sunt recunoscător, chiar sunt. Doar că... nu cred că înțelegeți niciunii cât de periculos poate fi. Aș putea să vă rănesc... aș putea să vă omor. N-am niciun pic de control asupra faptului.

— Dar o să funcționeze! protestă Sirius. Am făcut toată cercetarea, James, i-ai arătat-o?

— Las-o baltă, prietene, zise James. E decizia lui Lupin.

— Mersi. Remus zâmbi înspre James. Se simțea groaznic fiindcă îi dezamăgise - dar era spre binele lor și trebuia să fie el cel matur în situația asta.

Sirius părea că voia să zică altceva, dar James îi aruncă o privire dură care era așa de asemănătoare cu a doamnei Potter că îl amuți pe băiatul mai scund. Nu ziseră mare lucru tot restul serii, iar Remus se prefăcuse că-și citește iarăși cartea.

Mai târziu în noaptea aceea, după stingere, Remus îl auzi pe Sirius mergând tiptil înspre patul lui James, emițând vraja de tăcere pentru prima dată după mult timp. Își dorea să-l invite și pe el, măcar o dată. Își dorea să nu fie întotdeauna cel care era lăsat pe dinafară, își dorea să știe cum era să ai un prieten atât de apropiat precum James. Mai mult ca niciodată, își dorea să aibă pe cineva cu care să poată vorbi.

Simțindu-se brusc copleșit, Remus făcu propria sa vrajă de tăcere, ca să nu-l audă ceilalți cum plânge.

Chapter Text

Iarna se preschimbă în primăvară și ca de obicei, Ștrengarii plănuiseră o sărbătoare de mare anvergură de ziua lui Remus - cântatul tradițional la fiecare masă, tortul, cadourile. Din păcate, McGonagall se învăță cu șotiile lor și puse un prefect să le verifice dormitorul anul acesta ca să împiedice alte manifestări cu artificii în miez de noapte.

Din fericire, ziua lui Remus pică într-un weekend de Hogsmeade și se simțea într-adevăr matur petrecându-și după-amiaza la Trei Mături cu prietenii săi. Deveni repede limpede că James și Sirius îi mituiră cumva pe toți colegii lor de clasă să vină și ei în vizită la pub, în timp ce se apropia un alai constant de masa lor, dorind să-i cumpere lui Remus o bere cu caimac sau să dea noroc în cinstea sa. Când se încheie după-amiaza, toată lumea din bar știa numele lui Remus și fu felicitat cu chiote când plecă. Absolut jenant, bineînțeles.

Odată ce trecu ziua sa, Remus se aruncă din nou în lecții pentru a se pregăti de examenele din primăvara aceea - avea un chef deosebit de a se descurca bine la toate materiile sale, nu în ultimul rând la îngrijirea creaturilor magice. Îndreptându-și atenția asupra studiilor sale, Remus începu încetul cu încetul să lase cuvintele dureroase ale lui Darius Barebones în urma sa. Da, era periculos, și da, odată ce va afla toată lumea ce era Remus va deveni cel mai probabil un paria. Dar până atunci, avea oportunitatea să învețe - și nu avea de gând s-o piardă.

***

Duminică, 7 aprilie 1974

Remus nu-l cunoscuse pe Davey Gudgeon înainte - din câte știa, nu-l cunoșteau nici ceilalți. Nu aflase nici măcar cum arătase puștiul. Dar va ține minte numele acela toată viața lui.

Salcia Bătăușă fu transformată într-un joc în vara anului 1973 de către un grup de elevi plictisiți de anul întâi și chiar dacă Filch îl detesta, iar coordonatorii caselor dezaprobau asta, nimeni nu zisese mare lucru despre toată chestia. Ideea era să încerci să vezi cât de tare puteai să te apropii de trunchi înainte să se apuce crengile să te lovească. Remus nu avea absolut niciun chef să joace asta. Ura copacul acela.

Remus nici măcar nu era acolo, când se întâmplă. Era ziua de după luna plină și era în aripa spitalului, ca de obicei. Peter stătea pe jos, sortându-și cartonașele de la broscuțele de ciocolată, murmurând ceva de unul singur fericit. James îi făcea tema lui Sirius la divinație, iar Sirius își flutura bagheta pe la spatele lui James, schimbându-i părul în diferite culori pe ascuns, pentru amuzamentul lui Remus. Albastru, roz, verde, galben - și îi și ieșea; lui Remus i se părea extrem de comic, pentru că James era așa de serios, iar când se concentra își scotea limba printre dinți, ca o pisică.

Era o după-amiază absolut plăcută, iar Remus aproape că putu să ignore cât de mult îl dureau oasele și dinții în timp ce se așezau la locul lor pentru următorul ciclu lunar.

Dar apoi se întâmplă. Ușa spitalului se trânti de perete, un elev intrând și urlând:

— Madam Pomfrey! Madam Pomfrey! Ajutor!

Cum erau ei de băgăcioși, Sirius și James săriră jos de pe pat să arunce un ochi după perdelele verzi. Remus oftă, rezemându-se din nou de pernă. Era obișnuit cu fluxul și refluxul aripii de spital; voci ridicate ca astea însemna de obicei că o vrajă ieșise prost. Încercă s-o ignore - nu suporta nimic care îi aducea aminte că se afla de fapt în spital și că nu-și petrecea doar o după-masă leneșă cu prietenii săi.

Dar James și Sirius erau încă după perdea, privind la ceea ce se desfășura afară. Când se întoarseră din nou înspre patul lui Remus, fețele lor erau palide și serioase. Zgomotul devenise mai puternic, Remus era vag conștient că cineva plângea.

— Ce s-a întâmplat? întrebă, mai enervat decât vru să sune.

Sirius făcu o grimasă iar James își scutură capul, amuțit, împingându-și ochelarii pe nas. Peter privi într-un final în sus de la cărțile sale.

— Ce-i?

— Un accident... un puști, murmură James.

— Toată lumea afară! vocea lui Madam Pomfrey răsună prin încăpere, nenatural de tare și clară. Perdeaua din jurul patului lui Remus se dădu la o parte și își vârî capul, părând distrasă. Remus, dragule, dacă te simți suficient de bine ar fi mai bine pentru tine să-ți petreci restul după-amiezii în patul tău din dormitor. Potter, te duci, te rog, s-o aduci pe profesoara Sprout? Spune-i că unul din elevii ei a fost rănit.

James aprobă din cap și plecă imediat, fără ca măcar să privească înapoi spre prietenii săi sau spre temele sale. Te puteai baza întotdeauna pe James.

Sirius se uită înspre Remus iar Remus aprobă din cap, dându-se jos din pat. Era încă în pijamale, iar Sirius îl ridică pe Peter în sus, luându-l de-un cot ca să-i ofere puțină intimitate lui Remus. Remus se îmbrăcă cât de repede putu, își vârî cărțile în traistă, luă tema lui James și li se alătură prietenilor săi pe partea cealaltă a perdelei. Putea să miroasă sânge.

Perdelele fuseseră trase în jurul celui mai apropiat pat de lângă ușă, iar cei trei băieți trecură repede pe lângă el, dorindu-și nimic mai mult decât să scape de atmosfera neplăcută și să fie cât mai departe posibil. Merseră direct în camera de zi, Remus șchiopătând puțin, Sirius și Peter mergând mai încet ca să țină pasul cu el.

— Ce s-a întâmplat? șopti Remus. Era sânge.

— Da, răspunse Sirius, părând zdruncinat. Nu știu ce s-a întâmplat, dar... era fața lui.

Lui Peter părea să i se facă puțin rău.

Ajunseră în camera comună, iar Remus căzu într-un fotoliu, extenuat.

— Ești ok? întrebă Sirius îngrijorat, punându-și o mână pe umărul lui Remus. Remus dădu din cap că da, închizându-și ochii și respirând adânc.

— Da, da, sunt bine. Îi scutură mâna lui Sirius jos de pe umeri, rușinat, dorindu-și să fie măcar o dată normal.

— Salutare băieți, Mary trecu prin cameră, cu Marlene după ea. Ați auzit ce-a pățit puștiu ăla, Gudgeon?

— Nu, răspunse Sirius, șiret. Ce?

— L-a izbit în față pomul ăla dement, zise ea, dându-și jos pelerina. Încercau să atingă trunchiul.

— Salcia Bătăușă?

— Da, răsună vocea înaltă a lui Marlene. N-ar trebui să fie permis așa ceva! E așa de periculoasă!

— Ați fost acolo când s-a întâmplat?! întrebă Remus, încercând să nu i se audă panica în voce.

— Nu. Mary ridică din umeri, aruncându-se pe canapea lângă Sirius. Am auzit de la una din fetele de anul doi.

— Trebuie să scape de el! zise Marlene într-o voce stridentă. Dumbledore nu poate să-l mai lase acolo. Cineva ar putea să moară din cauza lui.

— Trebuia să nu se apropie de el, zise Sirius, încruntându-se. E un joc stupid. Toată lumea știe cum e pomul ăla.

— Am luat-o eu cumva razna? Mary râdea. Sirius Black, vocea rațiunii?!

— Hai las-o baltă, Macdonald. Sirius se încruntă la ea.

Remus începea să aibă o durere de cap. Își frecă tâmplele și își închise ochii din nou, afundându-se în fotoliu. Sentimentul de vinovăție i se încolăci de-a lungul spinării, cu înțepături deopotrivă fierbinți și reci. L-a lovit în față?! Va fi ok, Gudgeon? Cu siguranță urma să-l repare Madam Pomfrey, indiferent ce avea. Putea să repare orice.

***

Zvonurile despre Davey Gudgeon umplură școala în câteva ore, nimănui nu-i scăpă vestea. Sarah Sunder din Ravenclaw le spuse tuturor că îi văzuse părinții când ajunseră, mărșăluind direct în biroul lui Dumbledore, arătând furioși. Prietenii lui Gudgeon din Hufflepuff povesteau mai departe povestea una întruna, oricui stătea să-i asculte - că li se păruse că Davey aproape ajunsese la trunchi de data asta, dar salcia îl atacă în ultimul moment. Auziră diferite relatări despre rănile suferite - că pomul i-ar fi crăpat craniul în două, că își pierduse ambii ochi, sau chiar că murise de fapt iar școala încerca s-o mușamalizeze.

Marlene, care părea mai afectată decât oricine despre toată treaba, le ceru ajutorul lui Lily și Mary să redacteze o petiție ca să fie îndepărtată Salcia Bătăușă de pe terenul școlii. Remus o semnă - nu se putu gândi la un motiv suficient de bun să n-o semneze. 

Sirius însă, refuză.

— Copacul ăla are același drept să fie aici ca toată lumea, zise el cu fermitate, în timp ce se ținea Marlene, cu un condei în mână, după el.

— Dar, Sirius, imploră ea, este periculos!

— Așa sunt și ghiulelele! zise el înapoi, evitând-o. O să părăsești echipa de quidditch?

— Nu e același lucru!

— Of, doar semneaz-o Black, mârâi Lily, încercând să-și termine tema la rune. Ce-ți pasă așa tare?

— E vorba de principiu! își încrucișă mâinile în fața lui, hotărât. Lily își dădu ochii ei mari și verzi peste cap.

— Ce nesimțit, îngână ea. Nu poate să vadă cât de supărată e Marls?

— Chiar, de ce e așa de supărată? întrebă Remus, în șoaptă, când nu mai era Marlene în preajmă. Îl cunoștea pe Davey?

— Nu cred. Lily oftă. Cred că are doar nevoie de un proiect ca să-și ia gândul de la ce se întâmplă pe acasă. Familia ei, știi tu.

Remus se gândi puțin la asta. Nu o știa pe Marlene așa de bine cum ajunsese să le știe pe Lily și Mary. Mary era extrovertită și vorbea cu toată lumea. (De fapt, era chiar prea deschisă cu anumite lucruri. Remus știa mai mult decât și-ar fi dorit despre preferințele ei în săruturi.) Marlene fusese întotdeauna cea tăcută, cea timidă - mai puțin sigură de sine, chiar și în domeniile în care excela. Nu știa multe despre familia ei doar pentru că nu se gândi niciodată să întrebe despre familiile altora.

Nu credea că petiția va avea vreun succes. Dumbledore ținuse un discurs, interzicându-le tuturor să se mai apropie de Salcia Bătăușă vreodată și asta fusese tot ce se discută despre situație. Personalul era vizibil neliniștit, și chiar când Remus tocmai încerca să-și țină capul jos.

Nu vorbise cu ceilalți Ștrengari deloc despre asta iar când venea vorba, schimbau imediat subiectul. De obicei Remus prefera să nu discute nimic ce avea legătură cu "problema sa blănoasă", dar acum începea să se întrebe dacă totuși îl învinuiau pentru ce se întâmplase. James nu ar zice-o niciodată cu voce tare, bineînțeles - poate Peter. Sirius s-ar putea s-o zică, apoi s-o ia înapoi repede. Oricum, niciunii nu spuseseră niciun cuvânt, lăsându-i imaginația lui Remus s-o ia razna.

La o săptămână după incident, profesoara Sprout le confirmă zvonul; Davey Gudgeon era orb acuma și nu urma să se mai întoarcă la Hogwarts pentru ceva timp. Remus încercă s-o evite pe Sprout de când se întâmplase asta - ca profesoară de ierbologie, Remus era convins, că știa exact ce căuta Salcia Bătăușă pe teren.

— Părinții lui îl duc în America, unde se fac progrese în poțiunile de vindecare oculară, explică profesoara bondoacă la micul-dejun. Sunt convinsă că Davey și familia lui sunt foarte recunoscători pentru toate urările voastre de bine.

Remus simți un gol oribil în stomac. Când se ridicară Marlene, Lily, Mary și încă câțiva elevi să-și prezinte petiția - care avea peste patru sute de semnături acum - Remus merse cu ei în față.

Profesoara Sprout le acceptă petiția și promise că va discuta situația cu Dumbledore. Îi oferi chiar și zece puncte de casă lui Marlene pentru efortul depus.

— N-o să renunțe la ea, oricum, zise Sirius mai târziu în seara aceea când erau toți singuri în dormitor.

— Da, și eu mă-ndoiesc. Remus lovi cu piciorul o șosetă răzleață sub pat, cu mâinile în buzunare.  

— Și-atunci de ce te-ai ridicat?

Remus ridică din umeri.

— Așa mi s-a părut corect. Adică. Marlene are dreptate - pomul e periculos. N-ar trebui să fie la școală.

— Dar... începu Peter.

— Știu, se răsti Remus. Știu deja, nu trebuie să-mi zici, bine?

— N-ar trebui să te simți vinovat, prietene, zise James amabil. Gudgeon nu trebuia să se ducă acolo... nu e vina ta-

— Dacă e vina cuiva, zise Remus mâhnit, atunci e vina mea.

— Ce stupid, zise Sirius pe șleau, scuturându-și capul. Doar n-ai plănuit-o tu, nu? Nu știu dacă ați observat, dar școala asta nu-i chiar cea mai conștiincioasă când vine vorba de siguranță. E construită lângă o ditamai pădurea, plină cu creaturi mai periculoase decât un rahat de copac, se zice că există literalmente un monstru care hibernează undeva fix sub noi și - acum, fără glumă - dar l-ați văzut pe Hagrid?!

 — Ce vrei să zici Black? Remus oftă adânc, așezându-se. Îl durea șoldul dacă stătea prea mult în picioare. Începea să devină ca o babă.

— Nu știu. Sirius ridică din umeri. Că se mai întâmplă rahaturi din astea? Nu da vina pe tine? Nu te mai lamenta?

— Să nu mă mai lamentez?! mârâi Remus, enervându-se. Du-te dracului. E un copil care nu mai poate să vadă pentru că eu sunt prea periculos să fiu la școala asta! Încearcă să-i spui lui Marlene ce sunt, pun pariu că o să facă rost de mult mai multe semnături pe petiția AIA.

— Nu ești periculos!

— Habar n-ai ce sunt eu, scuipă Remus.

— Ești prietenul nostru, zise James, brusc. Remus se holbă la el. Spusese cel mai stupid, melodramatic și sentimental lucru. Dar asta era jumate din problema lui James - era întruchiparea celor mai nerealiste calități precum loialitatea, dreptatea, onoarea - și te forța și pe tine să crezi în ele. Se așeză pe pat lângă Remus, spunând:

— Ești prietenul nostru și ăsta este cel mai important lucru, bine? Îi întâmpină privirea supărată a lui Remus și privi înapoi, zâmbind. Bine? zise el.

Remus continuă să privească dur înspre el iar James veni și mai aproape de el, încât li se loviră genunchii împreună.

— Ok?! zise el, aplecându-se în față, nasul lui la doar câțiva centimetri de al lui Remus. Remus cunoștea foarte bine tactica asta - James făcea câteodată același lucru cu Sirius, ca să-l înveselească. Nu clipea niciodată - era tare deranjant și în cele din urmă Remus începu să râdă, ferindu-și privirea.

— Ok! Ok!

James râse și el și își aruncă mâinile în jurul lui Remus.

— Mulțumesc lui Merlin! Nu te putem pierde, Moony! jeli el. Deodată, Sirius și Peter veniră și ei și se trântiră peste Remus, care se trezi la fundul unei grămezi pline de chicote.

Râzând fără să vrea, Remus încercă să se strecoare de sub ei.

— Dați-vă de pe mine, bulangiilor!

— Ahh, hai că știm că ne iubești de fapt, zise Sirius ciufulindu-i părul.  

Chapter Text

— Deci, vara asta? întrebă James, în timp ce beau bere cu caimac la Trei Mături în ultimul lor weekend de Hogsmeade dinaintea examenelor.

Sirius și Remus mârâiră la unison.

— Știi că nu pot- începu Remus.

— N-o să mă lase niciodată, încheie Sirius.

— Nu văd de ce nu, răspunse James, inocent. Doar ați venit amândoi de Crăciun.

— Da, dar e nu știu ce regulă că tre' să stau la Sf. Edmund toată vara. Remus scutură din umeri. Cât sunt acolo, trebuie să mă țin de legea încuiată. N-ai voie să vizitezi pe nimeni când ești în grija căminului, dacă nu ți-e rudă.

— Și știi cum sunt ai mei. Sirius oftă din greu. Chiar și după Crăciun - iar aia cred că a fost mai mult ca să mă țină deoparte, sincer. Reg mi-a spus deja că sunt așteptat acasă.

— Când ai vorbit cu Regulus? James se uită la Sirius, surprins. Sirius se fâstâci puțin în scaun, părând stânjenit. 

— Ăă... ieri. Nu merita să vă spun, l-am văzut doar pentru un minut.

— Eu o să fiu acolo toată vara, James, zise Peter cu voce tare.

Sirius își dădu ochii peste cap destul de ostentativ, dar James zâmbi și-i lovi genunchiul cu mâna.

— Da, grozav, prietene - măcar te am pe tine, nu?

— S-ar putea să mă învârt cumva și să vin într-o excursie pe Aleea Diagon, zise Sirius, înveselindu-se puțin. M-am gândit deja la asta, iar dacă tu-ți aduci mantia invizibilității atunci s-ar putea să facem cumva să ne vedem...

Cei trei începură să povestească încântați despre acest plan al lor - Remus îi lăsă în pace. De când le oprise inițiativa de preschimbare în animagi, Ștrengarii erau puțin pierduți în spațiu. Aveau nevoie de ceva creativ în care să-și investească energia, și care trebuia să fie în general, puțin ilegal.

— Moony, zise James brusc. Unde e mai exact Sf. Edmund?

— În districtul Epping Forest, oferi Remus, prompt. De ce?

— Am putea veni să te vizităm...

— Nu. Remus zise asta cu atâta forță că Sirius și Peter își ridicară brusc capetele în sus, alarmați. Remus înghiți în sec. Nu veniți, ok? E o idee proastă.

I se înnodă stomacul - umilința pe care ar simți-o dacă ar vedea prietenii lui cum trăia; de unde venea. Ar fi de nesuportat. Ce-ar zice dacă i-ar vedea hainele lui gri și posace, sau fețele dure și degetele aspre ale celorlalți băieți? Blocurile de beton și containerele modulare și peticul murdar de iarbă din față. Îl vor compătimi.

— Vă scriu, zise repede, sperând să-i liniștească. Și voi puteți să-mi povestiți tot ce puneți la cale. Sper să pot veni iar de Crăciun la tine, Potter.

— S-ar putea să nu poți, zise Sirius brusc. Luna plină-i pe data de douăzeci și nouă în decembrie.

Remus se uită la el ciudat. Se mândrea cu faptul că avea o memorie excelentă, dar Sirius i-o lua întotdeauna înainte când venea vorba de fazele lunii.

James începu să râdă.

— Cum de ții minte fiecare lună plină până împlinim cincizeci de ani, dar nu ești în stare să iei mai mult de-un "Acceptabil" la astronomie?

— Unele lucruri sunt importante de reținut, altele nu. Sirius ridică din umeri, golindu-și halba. Și dacă greșesc constelațiile o să-i enervez foarte tare pe ai mei, așa că.

***

Mijlocul lui mai, 1974

Remus căscă și își închise cartea. Făcuse destule. Mai mult decât suficient. Prea mult, dacă îl întrebai pe Sirius. Dar bineînțeles că era totul minunat dacă erai suficient de norocos să ai rude decedate care fuseseră înstărite. Cineva cu perspectivele lui Remus nu-și permitea să se lase pe tânjeală.

Biblioteca era deschisă până mai târziu pe perioada examenelor, dar chiar și așa, era aproape ora închiderii, cu numai câțiva elevi rămași în urmă, care clipeau somnoroși înspre cărțile lor. Lily, Mary și Marlene se duseseră la somn deja de-o oră - sau așa i se păru lui Remus cel puțin. Zilele deveneau tot mai repetitive în jurul finalului de an, iar timpul nu mai părea complet linear - nu mai ieșise afară de zile întregi.

Se ridică, surmenat, frecându-și ochii și își cără teancul de cărți înapoi spre rafturile despre studiul creaturilor magice. Descoperi că putea să intre în grațiile lui Madam Pince dacă strângea după el și nu era un efort prea mare.

Îi plăcea să rămână până târziu în bibliotecă - era liniște și pace. Crescând într-un cămin de copii și împărțind dormitorul cu Ștrengarii îi dădu lui Remus puține oportunități să se bucure de așa ceva.

Când se întoarse după ultimele rânduri de rafturi, văzu o figură mică la capătul lor, care dormea adânc, prăbușită peste micuțul birou de acolo. Mergând pe vârfurile picioarelor într-acolo, recunoscu părul blond care se revărsă peste paginile unei cărți deschise.

— Marlene, șopti el, în timp ce se apropie. Marlene! O bătu ușor cu degetul pe umăr.

Ea sări violent în sus, atât de repede că-l ameți pe Remus, apoi privi în jur cu ochi confuzi și împăienjeniți.

— Remus?

— Ai adormit, îi explică, într-o voce joasă. Se închide biblioteca în curând.

— Oh, nu! părea abătută, privind în jos spre foaia ei de pergament, care era goală. Mânjise puțină cerneală pe margine, dar nimic mai mult - Oh, nu - zise din nou, deznădăjduită.

— E ok. Remus încercă s-o înveselească. Trebuie neapărat să te odihnești, bine? Mai e timp până încep examenele.

— Am atâta de revizuit! Nu-mi amintesc nimic despre crupși, tu-ți amintești?

— Haide. Remus evită întrebarea. Mai bine mergem, altfel se ia Pince de noi.

Marlene dădu din cap, buimacă și se ridică în picioare, lăsându-l s-o conducă prin labirintul rafturilor de bibliotecă. În timp ce plecară, începu să mormăie:

— Crupșii au cozi bifurcate, le este frică de încuiați și seamănă oarecum cu cockerii spaniel.

— Cu terierii Jack Russell, o corectă Remus, fără să se gândească.

— Ce? Vorbești serios?! Ești sigur?? Fata îl prinse de mână, panicată peste măsură de informație.

— Ăă... da, zise Remus, dându-se înapoi, neputând să scape din strânsoarea puternică a lui Marlene.

— Normal că ești sigur! zise ea pe un ton deplorabil. Fața lui Marlene se schimonosi și izbucni în lacrimi.

— Nu pot s-o fac! O să pic la toate! plânse ea cu voce tare.

Un grup de Slytherini care tocmai treceau pe lângă ei începură să râdă de ea, până când își scoase Remus bagheta la ei, amenințător. Marlene, care încă plângea, se aruncă pe Remus, cu mâinile în jurul gâtului său, plângându-i pe umăr. Șocat, Remus încercă să-i pună o mână ușor pe cap în timp ce trupul ei mititel tremura în brațele lui. Nu îmbrățișase niciodată o fată - în afară de mama lui James, iar aia nu se putea compara. Nu-i plăcea. I se uda umărul.

Marlene nu era însă conștientă de stânjeneala lui și continuă:

— Sunt varză! își trase nasul. Fac totul greșit, n-o să fiu niciodată la fel de bună ca Danny, sau ca mama, sau ca tine, Lily...

— Ăă... ești mai buna decât Mary la-

— Dar Mary are un iubit și toată lumea o place pe ea și pe mine nu mă place nimeni! Plânse și mai tare.

În momentul ăsta era convins că era depășit de situație. O bătu iar ușor pe spate, stânjenit și zise:

— Mă, ăă... mă duc s-o aduc pe Lily, bine?

— Nu, nu, e ok... Marlene se dezlipi de el, trăgându-și încă puțin nasul. Fața ei în mod normal palidă era roșie și plină de pete, ochii ei gri-albaștri încă lucioși. Mă duc numai să mă spăl pe față, gesticulă înspre cea mai apropiată baie. Mă aștepți?

— Ăă... ok.

Ea dispăru iar Remus se rezemă greoi de zid. Acum căra traistele cu cărți ale amândurora și îl dureau umerii de la greutate. Ce-ar face ceilalți în această situație? James ar fi un cavaler, evident. Probabil că ar fi știut exact ce să zică ca s-o oprească din plâns. Peter nu s-ar găsi niciodată într-o astfel de situație. Sirius... în fine, Remus se gândi că Sirius ar fi probabil la fel de rău ca el, de fapt.  Nu era bun când venea vorba de emoții; abia dacă putea să și le menajeze pe ale lui.

Cu toate acestea, Remus știa că cel mai bun lucru era să aștepte și s-o conducă până în camera comună, așa că făcu asta. Nu era ca și cum Remus nu empatiza cu Marlene - presiunea era enormă pe toată lumea, nu prea puteai s-o ignori. Era mai mult faptul că Remus nu suporta smiorcăiala. Și bineînțeles nu-i plăcea să fie în jurul oamenilor care plângeau; îl făcea anxios.

Marlene arăta mult mai bine când ieși din baie. Puțin roșie la față, dar măcar se calmase.

— Scuze. Îi zâmbi timid. Mă simt ca o fraieră.

— E ok. Remus scutură din umeri. Se întrebă dacă putea să-i dea înapoi geanta. Chiar îl dureau brațele și-l supăra genunchiul - darămite șoldul. Nu, probabil nu era ok. James n-ar fi făcut asta, să pună o fată să-și care lucrurile. Nici ea nu se oferi să le ia înapoi. Din fericire, nu erau prea departe de turnul Gryffindor.

— Știu că astea-s prostii, zise ea în timp ce mergeau. Știu că sunt ridicolă - tatăl meu vitreg urăște când mă vede că mă agit. Zice că-l agită și pe el. Apoi mama se alege cu ce-i mai rău. Danny zice că ar trebui să mă îmbărbătez și să nu mă mai comport ca un bebeluș, dar...

— Cine-i Danny? întrebă Remus, puțin pierdut.

— Fratele meu, suna surprinsă când răspunse. Cred că ți-am mai zis de el. E prinzător la echipa Chudley Cannons.

— Ah da, da, știam asta. Remus dădu din cap. Probabil de-aia ești așa bună.

— Nu-s așa bună ca Danny.

— Păi. Remus încercă să dea din umeri sub greutatea cărților. Ai numai paisprezece ani. Pun pariu că fratele tău nu era așa bun la paisprezece ani. L-ai bătut pe Sirius și el e chiar bun.

— Chiar crezi asta?

— Da, răspunse Remus nonșalant. Evident. Gryffindor a câștigat din nou cupa caselor anul ăsta, nu?

— Datorită lui James.

— Da, mă rog pentru că James e cu capul, nu vrei să fii ca James.

— Așa-i că n-o să-i spui lui Mary ce am zis?

— Nu. Deja uitase ce spusese despre Mary, sincer să fie.

— E prietena mea cea mai bună. Marlene își trase nasul. Și nu-s invidioasă pe ea sau ceva, ea e doar... mă rog, îi place să se dea mare, știi. E așa de comică și vorbăreață și toate cele, câteodată mă simt un pic... adică, deja a ieșit cu Sirius și acuma are un iubit încuiat și cred că Ferox o place mai mult pe ea, decât pe mine.

— E un profesor, zise Remus. Îi place pe toți la fel. Oricum, și tu ești comică. James ne zice într-una de cum reușești tu să-i faci pe toți să râdă la antrenamente.

— Serios?! Părea să se înroșească din nou la această veste. Și... ăă... și Sirius crede și el că-s comică?

— Da, evident. Remus aprobă din cap, bucuros că zâmbea din nou. Toți credem asta. Tu o imiți pe McGonagall cel mai bine.

Acest lucru păru s-o mulțumească și când ajunseră în camera comună, Marlene arăta de-a dreptul veselă.

— Te ajut cu crupșii dacă vrei, zise Remus în timp ce urcară prin gaura portretului. Putem să ne vedem mâine după prânz.

— Mersi Remus. Marlene îl luă iarăși într-o îmbrățișare rapidă. Își luă cărțile și se îndreptă spre dormitorul ei. Remus oftă ușurat, relaxându-se puțin. De ce i se tot întâmplau lui astea? Poate trebuia să fie mai al naibii.

În spatele său cineva fluieră sugestiv, cu voce tare. Nu a fost nevoie să se întoarcă ca să știe cine era.

— Iată-l că vine! Aveți grijă fetelor, faceți loc pentru cea mai mare feblețe a Gryffindorului! cârâi Sirius în timp ce li se alătură Remus în fața focului. James era adâncit într-o carte, dar se uită înspre Remus și îi făcu cu ochiul.

— Trebuie să ne spui și nouă secretul tău, Moony, continuă Sirius. Se pare că vrăjești toate fetele.

— E doar o prietenă, știi foarte bine. Unde-i Pete?

— În duș, răspunse James. Peeves l-a atacat cu un ulcior plin cu budinca de ieri.

— Îhh.

— Da, așa a zis și el. James îi surâse, întorcându-se la cartea lui.

— Mulțumesc lui Merlin că te-ai întors. Sirius i se adresă lui Remus. James a fost mega plictisitor astăzi.

— Revizuiesc, zise James într-o voce calmă, întorcând pagina. Și tu ar trebui s-o încerci.

— Pff.

— Eu am terminat pe ziua de azi. Remus zâmbi. Te bagi la un Snap?

— Ți-am spus în ultima vreme cât de mult te iubesc?

— Taci din gură și adu cărțile.

Chapter Text

You're too old to lose it, too young to choose it
And the clock waits so patiently on your song
You walk past a café, but you don't eat when you've lived too long
Oh, no, no, no, you're a rock 'n' roll suicide.

Vineri, 28 iunie 1974

Deloc surprinzător, Sirius obținu note obscen de mari în absolut toate materiile în afară de astronomie, fără să ridice măcar un deget. În momentul de față, Remus nu știa dacă Sirius avea vreun dar dubios de sânge-pur, sau dacă era doar un geniu nedescoperit. Pe Remus nu-l deranja - el însuși fu primul la îngrijirea creaturilor magice, studiul runelor și istoria magiei - și al doilea la aritmanție, după Sirius.

— Bravo, puștiule! Ferox îl bătu pe spate la micul-dejun, în dimineața de după primirea rezultatelor. Cel mai bun elev al meu.

— Mulțumesc domnule profesor. Remus zâmbi, simțindu-se amețit de atâta mândrie.

— Am niște cărți pe care, dacă dorești, ți le-aș putea împrumuta peste vară - treci pe la mine prin birou înainte să pleci, da?

— Cățelușul profesorilor! îl tachină Sirius, în timp ce bărbatul înalt și jovial se îndepărtă de ei, fluierând voios o melodie. Remus nu răspunse - era prea mândru de el însuși. 

— Nu-mi vine să cred că asta a fost până intrăm în anul patru, zise James, ștergându-și ochelarii de robe.

— Chiar trebuia să-mi aduci aminte? jeli Sirius, lăsându-și din mână furculița și cuțitul.

— Avem destule de făcut peste vară, îi răspunse James. O să treacă într-o clipită.

— Ce aveți de făcut peste vară? întrebă Remus suspicios.

— Să plănuim farsele pe anul viitor evident, zise Sirius puțin prea repede. Trebuie să ținem pasul cu vremurile, Remus băiatu' meu, avem o reputație de menținut.

Era ultima zi din an, așa că Remus se decise să ignore faptul că asta era o minciună gogonată. Avea toată vara timp să fie paranoic că-l excludeau ceilalți trei; n-avea rost să-și facă griji acum.

După micul-dejun vru să se ducă direct să-l vadă pe profesorul Ferox, dar se gândi că ar părea puțin prea nerăbdător - plus că sigur ar vrea și ceilalți trei să vină cu el, iar Remus nu suporta gândul ca Ferox să-i cunoască pe Sirius și James. Va fi cu siguranță vrăjit de carisma lor naturală și se va minuna de ce crezuse vreodată că Remus era ceva special.

Cei patru merseră sus să-și împacheteze - adică, James, Remus și Peter împachetau. Sirius se perindă prin cameră încercând să le distragă atenția, făcând cărțile și hainele să zboare de colo-colo, deschizând și închizând pick-upul.

— Trebuie s-o faci, fie că-ți place sau nu, îl dojeni James, cu mâinile în șolduri într-o imitație foarte bună a mamei lui.

— O faci tu pentru mine, ca anul trecut, răspunse Sirius, ridicându-se în picioare pe pat și încercând să facă tracțiuni ținându-se de baldachin. Lemnul antic începu să scârțâie.

Remus își închise cufărul. Colțul său de cameră arăta foarte golaș fără haosul obișnuit de cărți, foi, condeie și haine aruncate prin jur. Merse până la pick-up să se mai uite o dată cu jind la coperțile albumelor sale preferate. Verile erau atât de tăcute fără muzica lui Sirius. Matroanei îi plăcea să deschidă radioul numai o singură dată pe săptămână - pentru cântecul coral de seară de la Radio 3.

— Moony, zise James brusc. Nu trebuie să mergi s-o vezi pe Madam Pomfrey?

— Ăă... da, dar nu chiar acum... Remus se uită în sus, surprins.

— Păi, adică dacă tot ai terminat cu bagajele, ai putea să mergi, nu? Odată ce termin cu lucrurile lui Sirius voiam oricum să propun să mergem toți afară pe mături și ție nu-ți place să zbori, așa că...

— Oh, serios? Bine, atunci. Remus dădu din cap, simțindu-se inexplicabil de rănit. Nu era stilul lui James să te fugărească afară din cameră.

— Ne vedem la cină, nu, Moony? întrebă Sirius, bălăngănindu-se înainte și aterizând în picioare cu agilitatea unui gimnast.

— Mda, bănuiesc... Remus părăsi camera simțindu-se de parcă era escortat afară de la o petrecere la care nu fusese invitat. Pe bună dreptate, nu prea îi plăcea să zboare. Dar asta nu conta de obicei - de multe ori stătea în standuri și își citea cartea în timp ce ei se prosteau pe teren. Nu l-ar fi deranjat să facă asta și de data asta.

Trebuia s-o vadă pe Madam Pomfrey oricum, așa că merse în aripa spitalului, încercând să scape de sentimentul oribil de exil.

***

— Ești foarte tăcut, dragule, comentă medi-vrăjitoarea în timp ce îi concluzionă controlul de final de an. Nu te bucuri că vine vacanța?

— Nu, nu prea, răspunse el.

— O să-ți fie dor de prietenii tăi, zise cu simpatie. E păcat, știu. Totuși, bănuiesc că ai o groază de amici încuiați cu care te poți juca.

Remus nu-și bătu capul să-i răspundă. Madam Pomfrey era foarte amabilă și nu avea nicio urmă de răutate în ea, dar - ca majoritatea adulților - putea fi extrem de obtuză. Spera în sinea sa că vara asta va fi la fel de lucrativă ca cea trecută - dacă mai era Craig pe acolo poate putea să ceară și ceva cash. Dovedise deja că era capabil, chiar putea să ceară mai mult decât țigări.

Îi oferi aceleași instrucțiuni ca anul trecut - să mănânce bine, să facă mișcare și să se odihnească.

— Ne vedem la începutul lui iulie. Zâmbi senin, iar el se consolă cu gândul că cel puțin nu va fi complet izolat de comunitatea vrăjitorilor.

Terminând cu asta, Remus luă în considerare să se întoarcă în dormitor. Poate că terminaseră să vorbească despre el, sau ce Dumnezeu făceau de au avut nevoie să-l scoată din peisaj. Poate că plecaseră deja la zburat. Nu se putea supăra pe asta; James era de părere că dacă Sirius era fără stare, sau prea tensionat, atunci o oră bună de mișcare era cel mai bun lucru (și chiar era de obicei). Plus că era una din puținele dăți în care Peter nu era lăsat pe dinafară. În ciuda stângăciei lui pe sol, Pettigrew era un zburător surprinzător de bun. Asta era, fără dubii, datorită exercițiilor necruțătoare ale lui James.  

Era momentul perfect să meargă să-l vadă pe profesorul Ferox, bineînțeles, dar Remus trăgea de timp. Se simți din senin foarte timid, fiindcă nu mai fusese de unul singur în biroul vreunui profesor până acum - exceptând când făcuse vreo boacănă, bineînțeles. Mergând agale, fu la un moment dat nevoit să aleagă o direcție în care să se îndrepte în fața unui anumit coridor și hotărî că putea la fel de bine să scape de asta.

Bătu reținut la ușa biroului profesorului Ferox, deși era puțin întredeschisă. Inima îi bătea puternic în piept și se trezi dorindu-și oarecum ca profesorul să nu fie până la urmă acolo. Remus nu se putu abține să nu-și amintească, puțin rușinat cum numai cu câteva săptămâni în urmă aproape că venise în fugă la Ferox într-un moment de panică, doar ca să-și dea seama în ultimul moment că era o idee proastă.

— Intră! vocea veselă a lui Ferox răsună din interior. Remus își îndreptă umerii și intră. Domnule Lupin! zise Ferox într-o voce bubuitoare.

Nu stătea la birou - Remus nu credea că-l văzuse vreodată pe Ferox așezat, exceptând când mânca. Era într-una în mișcare. Acum împacheta un cufăr mic, Achilles, kneazelul privind liniștit de pe pervazul ferestrei. Chiar și după un an de cursuri cu Ferox, Remus era încă cumva fascinat de profesorul său. Prezența lui gigantică nu se diminua, coama lui de cârlionți blonzi era glorioasă, la fel și fața lui, în continuare eroică, cu trăsături hotărâte pe figură.

— Bună ziua, domnule. Remus zâmbi în timp ce intră, închizând ușa după el. Ați vrut să mă vedeți?

— Într-adevăr, am vrut. Ferox zâmbi cu gura până la urechi, indicând din cap spre un teanc de cinci cărți de pe birou. Alea-s pentru tine, dacă mai ai loc în bagaj. Manualul pentru anul următor și încă câteva chestii care s-ar putea să te intereseze.

Remus se apropie de birou și atinse cărțile legate în piele cu grijă.

— Mulțumesc, domnule profesor, zise încet. Nu primise niciodată așa un cadou enorm. Ferox aprobă din cap și se așeză în sfârșit jos, gesticulând spre Remus să facă și el la fel.

— Bere cu caimac? scoase niște sticle din ultimul sertar al biroului său.

— Mulțumesc, domnule profesor, repetă Remus, acceptând sticla și stând jos.

Achilles se întinse de pe marginea geamului și căscă, apoi se încovoi să doarmă, liniștit. Remus se simțea de parcă ar trebui să zică ceva.

— Dumbledore îmi trimite de obicei cărțile și toate cele, oferi el. Nu trebuia să vă deranjați.

— Păi, știu că ești un pic mai neinformat pe timpul vacanței, așa că m-am gândit că ai aprecia să primești ceva în avans. Ferox continuă să zâmbească zâmbetul lui larg și lejer.

Remus simți o căldură efervescentă și ciudată în abdomen. Ceea ce era ciudat fiindcă nici măcar nu băuse încă din berea cu caimac.   

— Sunteți amabil, zise el, uitându-se din nou înspre cărți, stânjenit de atâta contact vizual.

— Nu încerc să fiu caritabil Remus, promit, zise Ferox, liniștitor. Știu cum este, vezi tu. Am venit la Hogwarts cu aproape la fel de puține ca tine. Născut în familie de încuiați - crescut de bunică. Ce-i drept, ea nu înțelegea nimic din ce făceam aici. Dumnezeu s-o binecuvânteze.

Remus clipi. Astea erau vești interesante - presupuse că majoritatea profesorilor de la Hogwarts - de fapt, majoritatea adulților pe care-i respecta - erau toți sânge-puri. Era o ușurare imensă să vadă că ăsta nu era cazul.

— Copiii care au dus-o greu, ca noi doi, trebuie să se susțină reciproc, nu? Ferox îi făcu cu ochiul.

— Da. Remus continuă să aprobe din cap puternic. Deci n-ați avut niciodată vreo problemă să vă găsiți un job sau d-astea? După ce-ați terminat școala?

— Mă rog, vor fi întotdeauna cei care nu pot vedea mai departe de statutul sângelui, indiferent cine ești, zise Ferox, cu un surâs ironic în voce. Dar înveți repede cum să le dovedești că n-au dreptate. Mă rog; nu trebuie să-ți spun ție asta.

— Nu. Remus era de acord. Luă o înghițitură din berea sa cu caimac. Deci... sunteți și dumneavoastră orfan, domnule profesor?

— Da. Și un simplu plebeu, n-o să-ți vină să crezi cât mișto mi-am luat din cauza accentului meu în vremea aia.

— Mary și Marlene zic că sună ca accentul lui Paul McCartney, zise Remus. Ferox începu să râdă, cu un râset grozav, jovial și șuierător.

— Trebuie s-o țin minte pe asta pentru când merg la agățat data viitoare.

Remus simțea cum se înroșește, auzindu-l pe Ferox vorbind așa.

— Asta îți dovedește doar că nu știi niciodată ce vor vedea ceilalți când se uită la tine. Așa că nu presupune niciodată, eh?

Remus se uită în sus spre el, curios, dar aprobă încet din cap înțelegător.

Expresia profesorului se înduioșă.

— Remus, zise Ferox, cu atâta blândețe, că era deconcertant. Mai... mai e ceva despre care voiam să vorbesc cu tine.

Remus tresări - se gândea că știa ce urma. O așteptase încă dinainte de Crăciun.

— E perfect în ordine dacă nu vrei să vorbești despre asta, zise profesorul.

— E despre... problema mea?

— Oarecum, zise Ferox, într-un ton măsurat. Nu știu dacă știi asta, dar l-am știut pe tatăl tău, Lyall, destul de bine.

Remus aproape că se înecă cu berea sa de caimac. Nu se așteptase la asta. Ferox continuă:

— Munca noastră se intersecta adesea, vezi tu - eram tânăr pe atunci, nu începusem de mult în departamentul controlului creaturilor magice. Îl știam după reputația sa, bineînțeles, așa că am încercat să învăț tot ce se putea, deși n-am stăpânit niciodată nălucile cum putea el s-o facă.

— Ok. Remus nu știa ce altceva să mai zică.

— Știi multe despre el?

— Eu... Remus privi în altă direcție, afară pe geam. Nu credea că putea să vorbească și să se uite la Ferox în același timp. Era în Ravenclaw - începu el, de parcă bifa niște atribute de pe-o listă - Era bun la duel. Era bun la năluci și dementori și poltergeisturi, și ura vârcolacii, voia să-i omoare pe toți, și... un nod în gât îi sugrumă cuvintele, Remus dorindu-și să se ridice și să plece din încăpere.

— Unde ai auzit toate astea? Ferox părea șocat. Remus se uită la el, deși vedea totul prin lacrimi acum. Se simțea de parcă cele mai crude și răutăcioase gânduri pe care le avuse din decembrie încoace supurau afară ca otrava.

— Darius Barebones, zise el, frecându-și ochii puternic de mânecile robei, forțându-se să se controleze. L-am cunoscut la petrecerea de Crăciun a Potterilor.

— Boșorog bețivan, se răsti Ferox țâfnos. Părea nervos dar nu pe Remus. Îmi pare rău, Lupin, cum să auzi așa ceva. Nu este adevărat, să știi.

— Nu-i... ura?

— Păi, Ferox își înclină capul, încercând să fie diplomat. Era îngrijorat de pericolul pe care îl reprezintă vârcolacii pentru societate. Dar era un om de bun simț, de prea bun simț ca să urască. Tu îi semeni foarte mult.

Remus pufni cu amărăciune la asta.

— E adevărat, zise Ferox cu fermitate. Era un om bun. Era foarte generos.

— Darius crede că Lyall a fost mușcat de Greyback și că de-aia s-a sinucis.

— Deci știi despre Greyback?

Remus aprobă din cap. Ferox părea foarte serios acum.

— Am auzit zvonul ăla. Nu m-aș mira dacă l-a pornit Dumbledore ca să te protejeze pe tine, sincer să fiu. Personal, nu am crezut niciodată asta. Apoi te-am cunoscut pe tine, bineînțeles, și totul mi-a fost clar.

— E așa de evident? întrebă Remus, ridicându-și degetele înspre cicatricea de pe față, veche de un an deja, dar încă aspră și roșie.

— Nu. Ferox scutură din cap. Majoritatea vrăjitorilor n-ar recunoaște un vârcolac nici dacă ar...

— Sări pe ei să-i muște?

Ferox începu să râdă, dispersând atmosfera întunecată care se așternuse peste biroul micuț și vesel.

— Ai și simțul umorului lui, să știi.

Remus zâmbi, vag.

— Domnule profesor?

— Da?

— Ce s-a întâmplat cu Greyback?

Ferox deveni din nou serios.

— Mă tem că nu știm cu exactitate. E încă în viață, din câte știe ministerul și e în continuare căutat pentru crimele sale. Nu știu dacă o să-l prindă vreodată, sincer să fiu, omul e un maniac, din tot ce se știe despre el.

— Ar avea cum să mă găsească?

— Poate.

Remus era șocat de onestitatea lui Ferox. Nu părea să se sinchisească ca majoritatea adulților să-l protejeze de adevărurile dureroase.

— Te sperie asta? întrebă profesorul.

— Cred... cred că poate am știut asta întotdeauna. Că o să mă întâlnesc din nou cu el.

— Să nu cumva să mergi să-l cauți...

— N-o să fac asta. Remus știa că era o minciună, dar știa de asemenea că Ferox nu putea face nimic ca să-l oprească.

— Dacă mai ai întrebări, vreau să te simți în largul tău să mă întrebi orice, zise Ferox. Sunt câteva articole de ziar în prima carte - dădu din cap înspre teancul de cărți pe care i le făcuse cadou - M-am gândit că ar trebui să le ai. Treburile astea n-ar trebui să fie ascunse de tine și ești destul de mare.

— Mulțumesc, domnule profesor.

— Nu te-am supărat, nu?

— Nu, domnule profesor.

— Băiat bun. Ferox se ridică și se aplecă peste birou, strângându-i umărul într-o maniera prietenoasă. Încearcă să ai o vară bună, da? Ne vedem în septembrie.

Remus aprobă din cap, simțindu-se încă puțin uluit de evenimentele din ultima jumătate de oră. Cu toate astea era recunoscător să fie lăsat să plece și ieși în liniște, cărând grămada grea de cărți înapoi sus în camera comună.

Turnul Gryffindor era foarte liniștit acum. Majoritatea elevilor își terminaseră de împachetat și erau cu siguranță afară pe maidan. Gândurile lui Remus se abătură înspre Davey Gudgeon, dar le strivi repede. Câte o criză emoțională pe rând.

Ștrengarii erau și ei plecați, lucrurile lui Sirius erau acum împachetate ordonat în cufărul său cu șerpi. Camera era înăbușită și prea fierbinte, Remus își aținti bagheta ca să deschidă geamurile, apoi se așeză pe pat și deschise prima carte din teanc.

Fără niciun dubiu, presate ca frunzele moarte între copertă și prima pagină, erau trei articole îngălbenite, decupate din ziar:

Profetul Zilei, aprilie 1964

ATACURILE VÂRCOLACILOR SE ÎNTEȚESC - urmează copiii voștri?

Ministerul Magiei a confirmat astăzi că valul recent de crime atât în lumea încuiaților cât și în comunitățile vrăjitorești sunt uneltirea creaturilor întunecate - și anume a vârcolacilor. Oficiali ai ministerului sunt îngrijorați în mod special că în multe dintre cazuri, victimele atacurilor au fost copii sub vârsta de zece ani.

Un oficial, respectatul expert în creaturi întunecate, Lyall Lupin, a ieșit în față și a criticat ministerul pentru "măsurile sale de siguranță voit neglijente și lejere". Lupin susține că registrul actual al ministerului este slab administrat și menținut, oferindu-le anumitor facțiuni anti-minister ocazia să exploateze aceste portițe în avantajul lor.   

Se suspectează că totalul victimelor se află în jur de șaptesprezece persoane, dar se preconizează că acesta va crește în urma continuării anchetei, iar făptașii continuă să evite capturarea. O declarație oficială din partea departamentului de aurori va urma în cursul zilei de azi.

Profetul Zilei, Necrolog, ianuarie 1965

Lyall Lupin, decedat la vârsta de 36 de ani, va rămâne în amintirea noastră ca un mare expert renumit în întreaga lume pentru munca sa extensivă cu aparițiile spirituale non-umane, năluci și poltergeisturi, legăturile sale cu comunitatea dementorilor și, recent, pentru eforturile sale în demersul reformării registrului național de vârcolaci.

Lupin o lasă în urmă pe soția sa încuiată, Hope Lupin, cu care s-a căsătorit în Cardiff, în anul 1959. Cuplul are un fiu tânăr, Remus John Lupin, născut în 1960. Familia a cerut să i se respecte intimitatea în aceste momente grele de restriște.

Profetul Zilei, februarie 1965

AURORII PE URMA LUI GREYBACK

Departamentul aurorilor face apel la publicul larg pentru orice informație în legătură cu localizarea lui Fenrir Greyback, vârcolac și ucigaș de copii suspectat.

Greyback este descris ca având înălțimea de 1,90 cm, foarte puternic, nespălat, cu înfățișarea unui vagabond. Vrăjitorii și vrăjitoarele sunt avertizați să nu se apropie de el și să-l considere pe Greyback extrem de periculos, chiar și în formă umană. Aurorul Alastor Moody a dat astăzi o declarație indicând că ministerul susține că Greyback pare să călătorească împreună cu o haită de vârcolaci, făcându-l cu atât mai periculos. Greyback este cunoscut ca având o preferință pentru copiii mici, dar Moody a refuzat să comenteze asupra speculațiilor că vârcolacii ar plănui ridicarea unei armate.

Ministerul a refuzat de asemenea să răspundă acuzațiilor că l-ar fi avut pe Greyback în custodie primăvara trecută, eșuând în a recunoaște amenințarea pe care o reprezenta.

De la moartea lui Lyall Lupin, un susținător vocifer al sancțiunilor mai dure asupra vârcolacilor, s-au făcut numeroase eforturi de a îmbunătăți depistarea și înregistrarea creaturilor întunecate.

Prima oară când le citi, Remus nici măcar nu-și folosi folia ajutătoare de citit. A doua, treia și a patra oară o folosi. Una întruna, de parcă era ceva mai mult acolo, printre rânduri. De parcă ar putea extrage adevărul direct din foaie. Avea la fel de puține răspunsuri ca mai devreme și un ghem nervos și dogorâtor de furie care i se răspândea de undeva din adâncul pieptului, arzând puternic în timp ce citea și răscitea.

Trecură ore întregi, în cameră se făcu întuneric și până la urmă nu merse deloc jos la ospăț.

Chapter Text

Moony,

Sper că e totul în regulă la tine vara asta.

Lucrurile sunt ciudate aici - părinții mei nici măcar nu mai sunt interesați să mă disciplineze, se duc mereu la tot felul de întâlniri. Câteodată sunt la noi acasă, alte dăți sunt plecați - cred că merg acasă la Bellatrix, poate. Sau la familia Malfoy. Regulus nu vrea să-mi spună ce se întâmplă - cred că i-au pus probabil o vrajă de lacăt la gură sau ceva de genu, pentru că în mod normal n-ar fi putut să se abțină să nu se dea mare cu așa ceva în fața mea.

Am senzația că o să se întâmple ceva rău. Știu că sună stupid, dar ceva definitiv nu e în regulă în casa asta. Câteodată mă bucur că tu, James și Peter sunteți așa de departe de toate astea.  

O să încerc să-i rog să mă lase să stau din nou cu James. Știu că e nebunie curată, dar sincer, dacă o să mă ignore oricum, care mai e sensul? Nici măcar nu m-au rugat să fiu plasator la nunta lui Cissy (cu atât mai bine, sincer) așa că există întotdeauna posibilitatea să mă fi dezmoștenit și să fi uitat să-mi spună.

Abia aștept să avem toți șaptișpe ani, atunci putem locui împreună tot timpul, ca la Hogwarts. Vreau să locuiesc pe strada Carnaby, ca în Melody Maker. Trebuie să-mi faci un tur - am învățat cum funcționează banii acum, noroc cu studiul încuiaților.

Numa bine,

Sirius O. Black

***

Sirius,

Totu-i în regulă aici, nu-ți face griji pentru mine.

Nu prea înțeleg ce vrei să zici cu "ceva rău". Crezi c-o să încerce să-ți facă iar rău? Dacă da, atunci definitiv încearcă să te duci la Potteri. Poate pot vorbi ei cu Dumbledore sau cineva.

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar n-am fost niciodată pe strada Carnaby. Sf. Edmund e în Essex și mergem în Londra doar o dată pe an, de obicei la muzee. Ți-ar plăcea probabil muzeul științei, e plin de invenții încuiate.

Ai grijă, bine?

Remus

***

Dragă Moony,

Doar ca să știi și tu, Sirius vine să stea cu noi peste vară. Trebuie să ajungă în după-masa asta, așa că trimite scrisorile tale aici. Sper că ai o vară bună? Păreai puțin ciudat la finalul anului.

Știu că o să zici nu, dar mama și tata zic în continuare că ești invitat să stai cu noi când vrei tu. Și putem veni oricând la tine să te vizităm. Nu vreau să fii de unul singur acolo, prietene, mai ales în vremurile astea.

James

***

James,

Ce vrei să spui cu "vremurile astea"? E vorba de ce zicea Sirius despre întâlnirile familiei lui? Știi cum sunt Blackșii, le plac doar secretele. Probabil nu e nimic serios. Probabil plănuiesc logodna lui Regulus sau ceva de genu și vor să-l scoată pe Sirius din peisaj.

Oricum, după cum i-am zis și lui Sirius, nu vă faceți griji pentru mine. Dumbledore și Madam Pomfrey consideră că aici sunt cel mai în siguranță și ei sunt responsabili de mine, nu? Evident că aș fi preferat să-mi petrec vara la tine, dar nu e cazul, așa că putem te rog s-o lăsăm baltă?

Și să nu veniți nici aici, crede-mă pe cuvânt.

R.

***

Dragă Remus,

Iartă-mă dacă te-am supărat, prietene, n-am vrut. N-o să te mai întreb, dacă nu mai vrei.

Sper că ai o vară bună oricum, ne dorim cu toții să fi fost aici. Ai dreptate, dacă Dumbledore zice că ești în siguranță acolo, ești în siguranță. Tata zice că Dumbledore s-ar putea să fie singurul în care mai putem avea încredere, în curând.

Ai grijă de tine,

James

***

Salut Moony,

Patru Ștrengari sunt definitiv mai buni decât trei. E fain să-l avem pe Sirius aici și toate cele, dar e de parcă trebuie să facem tot timpul ce vrea el.

Am avut baftă că m-a lăsat maică-mea să-i văd, după ce-a plecat Phil de acasă. Am primit o carte poștală de la ea zilele trecute, e în America, îți vine să crezi? A zis să-ți transmit salutări, așa că "salut" de la Phil.

Peter

***

Moony,

De ce te-ai luat de James? El zice că n-ai vrut să pară așa, dar știu eu cum ești, tăntălău morocănos. Care-i treaba?

Sirius O. Black

P.S. Cum de-ți transmite Philomena salutări ție și niciunuia dintre noi? Ești așa un cuceritor să mor eu.

***

Remus,

Știu că ai primit ultima mea scrisoare că s-a întors bufnița, iar bufnițele Potterilor sunt și mai sigure decât ale familiei mele.

De ce nu răspunzi?

Sirius O. Black

***

Remus? Te rog zi-ne că ești ok?

James

***

Moony?

***

Craig fusese arestat la un moment dat în timpul anului iar Remus se întoarse să-l găsească pe tovarășul lui Craig, Ste, noul șef al întreprinderii criminale la Sf. Edmund. Era mult mai urât și mai prost decât Craig.

— Cam înalt să mai dai cu jula, nu-i așa? Ste își miji ochii la Remus.

— Încă-s tot slab, răspunse Remus, păstrându-și cumpătul.

— Dă un' te-ai ales cu toate tăieturile ălea?

— De la bătăi.

Ste începu să râdă cu răutate.

— Du-te mă d-aci. Așa un ciocoi sfrijit ca tine.

— Du-te dracului. Remus se dădu cu un pas mai aproape - Nu-s niciun ciocoi - Era la fel de înalt ca băiatul de șaișpe ani, poate chiar cu câțiva centimetri mai înalt. Da, era sfrijit, dar putea să țină piept oricui, iar Ste începea să pară tot mai puțin sigur pe el.

— Bine, zise băiatul mai mare, înclinându-și capul pe spate, îndepărtându-se de Remus. Calmează-te, omule. Vii cu noi.

Remus îi surâse disprețuitor, întorcându-se și plecând, satisfăcut.

Mai nimic nu-l satisfăcuse până acum vara asta. Se simțea mai izolat ca niciodată - mai furios cum nu se mai simțise de mult.

Remus aproape că începu să-l urască pe Ferox pentru că-i dăduse informația aceea în ultima zi din an - ca să nu aibă nicio șansă să-i găsească sensul, sau să facă ceva în legătură cu ea. Nu avea cui să-i spună; îi era interzis să zică orice despre Hogwarts oricui de la Sf. Edmund și nici măcar nu știa de unde să înceapă cu Ștrengarii.

Scrisorile lor îl enervau și le strânse pe toate în pumni, aruncându-le. Nu putea să se determine să citească sau să se uite la televizor, nici vorbă să se atingă de teme. Era plin de energie reprimată, nemărginită, ca un animal care se perinda de-a lungul unei cuști. Se forma în interiorul său, luând foc și arzând cu o dorință aprigă de a răbufni și a-l bate pe primul fraier care-i ieșea în cale, de se căca pe el.

Din fericire, majoritatea băieților de la Sf. Edmund erau capabili să simtă asta. Deși Remus abia dacă spuse cuiva două cuvinte, ceilalți băieți îl evitau ca pe ciumă.

Așa că îl căută pe Ste.

Prima spargere fu una ușoară; nu avusese nevoie să fie scund pentru ea. Au furat o mașină și tot ce-a trebuit să facă, a fost să se urce în ea cu toată lumea. Dădură ture aproape toată noaptea, fumând și bând dintr-o sticlă de vodcă pe care o șterpeliseră de la magazinul de băuturi alcoolice cu câteva săptămâni în urmă.

Remus se hotărî că-i plăcea să fumeze. Îl făcea să pară mai dur și îi ocupa mâinile; îi plăcea să ruleze țigări și îi plăcea cum ardeau, la milimetri de buzele lui. Îi plăcea să răsufle fumul în pufuri mari și să se gândească la Ferox urmărind dragoni prin România.

Ceilalți băieți începură să se acomodeze cu el, după ce se obișnuiră cu tăcerea lui și felul său mai ciudat de a fi. Era în continuare cel mai tânăr din grup și începură să-l trateze ca pe un frate mai mic, îmbunându-l cu țigări și băutură. Remus se îmbătă de-adevăratelea pentru prima oară în vara aceea și râseră toți de el când se împletici prin parc și simpatizară cu el când își borî mațele a doua dimineață.

Când se îmbătau le plăcea să se bată, ceea ce-i convenea lui Remus. Pe maidan în întuneric se îmbrânceau unii pe alții, ascultând la maxim cântece de la The Who, sau The Jam sau chiar și imnuri ale echipelor de fotbal dacă se simțeau destul de zurlii. Nimănui nu părea să-i pese că Remus era prea tânăr sau prea slăbănog și nimeni nu-l trata de parcă era vreun invalid din cauza cicatricilor sale. Câteodată trebuia doar să te dai cu capul de toți pereții, iar la finalul serii mergeau toți acasă pe șapte cărări, ca prieteni.

Vara fierbinte trecu într-o nebuloasă haotică - Remus își petrecu cele mai multe nopți în oraș cu Ste și gașca lui, iar zilele, dormind ca să-i treacă mahmureala, încercând să stea departe de matroană. Nu se gândi la Hogwarts. Nu se gândi la mai nimic.

— Tre' să-ți facem rost de niște țoale ca lumea, Lupin, bolborosi Ste într-o seară. Nu putem să te lăsăm să umbli ca un fătălău toată vara.

Remus privi în jos spre blugii standard și bluza gri, ambele oferite de Sf. Edmund. Avea niște borală pe teniși. Era oare de la el? Nu-și amintea.

— N-am, bă, lovele, ce vrei? răspunse, căutându-și țigara pe care și-o ascunsese după ureche cu câteva minute în urmă - sau cel puțin așa credea.

— Și ce dacă? Aggie, un băiat scund și grăsuț care-i amintea lui Remus de Peter ridică din umeri. Tovarășu' meu lucrează la un depozit pe Southend, îți facem rost de niște echipament adecvat.

Și chiar îi făcură rost. Pentru prima oară, Remus arăta ca toți ceilalți băieți de vârsta lui - nu mai era îmbrăcat în haine de mâna a doua, ci în haine noi-nouțe. Avea blugi deschiși, conici, o cămașă (contrafăcută Ben Sherman, dar era la fel de bună ca aia adevărată), bretele albe și bocanci de luptă negri. Îi raseră direct părul jos, chiar mai scurt decât îl tundea matroana.

— Arăți brici. Ste îl prinse după brațul lui, frecându-i chelia cu degetele sale aspre.

Când veni luna și îl văzu Madam Pomfrey, își țuguie buzele.

— Nu zic nimic despre ținută, zise ea, țâfnoasă. Dar nu-mi place cum arată toate vânătăile astea - să-mi spui dacă îți fac rău ceilalți băieți.

Își scutură doar capul și așteptă să încuie ușa - deja putea să-și simtă sângele clocotind, în timp ce începu transformarea.

A doua zi, era prea slăbit ca să se miște. Madam Pomfrey insistă să rămână toată ziua să-l supravegheze, aranjând chiar să i se aducă un pat în mica sa celulă. Mahmurelile erau vax pe lângă transformări, se gândi Remus în sinea sa. Murea după o țigară, însă.

Plictisit și prea obosit ca să fie nervos, întinse în sfârșit mâna după o carte. Cele trei articole decupate căzură iarăși afară și trânti repede coperta peste ele înainte să vadă Madam Pomfrey.

Greyback.

De-asta era așa de furios, își dădu seama, în primul moment de claritate pe care-l avuse toată vara. De fapt, Greyback era practic motivul din spatele fiecărui lucru care mersese vreodată prost în viața lui Remus. Unde putea să fie? Cum vânai un vârcolac? Erau o groază de cărți despre asta la biblioteca din Hogwarts, dar Remus le evitase întotdeauna, înainte, speriat de ce ar putea să scrie în ele.

Ei bine, ghinion. Trebuia să se oprească să mai fie așa de sensibilos la chestiile astea. Trebuia să se oprească să se mai ascundă de el însuși; să nu mai permită nimănui să-l calce în picioare, dacă voia să aibă vreo șansă să... da.

Avea de gând să-l omoare pe Greyback. Îl va vâna și apoi îl va ucide ca pe-un câine turbat, exact cum și-ar fi dorit tatăl său. Lyall Lupin nu va fi murit degeaba. Îl cuprinse un val de adrenalină în timp ce se gândi la asta. Era mult mai bine decât furia.

S-ar putea să-i ia ani buni până va fi pregătit, știa asta. Și avea nevoie de bani. Când deveni din nou apt, Remus îl abordă din nou pe Ste.

— Toate bune, Remus, tovarășe? Băiatul mai mare surâse înspre el cu dinți gălbejii printr-un văl dulceag și verzui care mirosea a iarbă. Mama mă-sii, ce naiba ai pățit? se încruntă înspre cicatricile proaspete ale lui Remus.

— Nu contează, mârâi Remus, renunțând la vechiul său accent. Vara trecută Craig a dat spargerea la atâtea magazine și puburi că am avut un cufăr plin de cartușe de țigări. Anul ăsta n-am nici un sfanț. Nu ești așa dur ca Craig sau ce?

— Bă'. Ste se ridică în picioare, înfigându-și degetele mari după bretele. Ia ai grijă ce zici.

— Nu, tu să ai grijă, se răsti Remus, arătându-și dinții. Mai am două săptămâni și tre' să-mi umplu stocul. Te bagi, sau nu?

Chapter Text

Duminică, 1 septembrie 1974

Când se apropie Remus de King's Cross pentru a patra oară în tinerețea sa, se simți absolut invincibil. Crescuse și mai înalt peste vară, fața i se schimbase de asemenea - nu mai era copilăroasă și rotundă; maxilarul era mai definit, iar ochii mai răutăcioși. În bocancii săi negri și grei (lustruiți de dimineață să sclipească) și în hainele sale șmechere, Remus avea un sentiment de identitate mai puternic ca niciodată. Ste insistase să-i facă un tatuaj înainte să se întoarcă la școală, dar Remus ezită la asta - avea deja destule semne pe el.

 — O să creadă toți că faci parte dintr-o gașcă de infractori, comentă matroana, abia ascunzându-și dezgustul când îl lăsă în fața gării. Arăți ca un delicvent.

— Hai sictir, mârâi el. Ce-ți pasă ție?

Îl plesni una bună după ureche, iar el tresări. Mai nou trebuia să-și întindă mâna ca să facă asta, dar știa încă exact unde durea cel mai tare.

— O să fii la școală înainte să se înnopteze, da? zise ea foarte clinic. El aprobă din cap, placid. Era luna plină în seara aia - Bun - dădu din cap - Ne vedem vara viitoare, atunci.

Intră singur în gară și se plimbă prin mulțime cu un mers masculin exersat - picioarele desfăcute, palmele făcute pumn. Oamenii se dădeau repede din drum când se apropia, iar paznicul gării îl privea suspicios. Remus îi ignoră pe toți și se îndreptă hotărât înspre peron, direct prin bariera de bilete, răsărind pe platforma 9 și ¾ fără ca măcar să tresară.

Întârziase, iar platforma era aproape goală, numai câțiva părinți plângăcioși mai zăboveau să le facă cu mâna celor de anul întâi. O privire superficială îi spuse lui Remus că ceilalți trei Ștrengari erau deja în tren, așa că se urcă și el și se deplasă direct spre compartimentul lor obișnuit, dându-i la o parte pe ceilalți elevi din drum cu forță - mulți îi păreau foarte mici acum - în timp ce se chinuia să-și care geamantanul său bătătorit.

Erau acolo; toți trei stând înghesuiți pe aceeași parte a banchetei, îngrămădiți în fața ediției de dimineață a Profetului Zilei.

— Toate bune? zise Remus când intră.

James, care stătea în mijloc, ținând ziarul în mână îl lăsă în jos și trei perechi de ochi se holbară în sus spre Remus. Peter părea palid și anxios, ceea ce era destul de normal și începu să-și muște buza de jos, privind înspre James pentru o reacție adecvată.

James zâmbi, încercând să pară prietenos, dar ochii săi căprui îl studiară pe Remus, de la vârfurile de metal ai bocancilor până la capul său ras periuță. Sirius era cel mai greu de descifrat; ochii lui se măriră puțin, dar expresia îi rămase neutră. Remus se trânti pe bancheta opusă de parcă nici nu observase și spuse:

— Bună vara?

— N-a fost rea, zise James precaut. Știi tu, ca de obicei... cum a fost a ta?

— Da, bună. Remus scoase o casetă micuță de tinichea din buzunar și o deschise. Înăuntru erau cinci țigări prerulate. Își plasă una între buze și o aprinse cu un chibrit în timp ce începu trenul să plece din stație.

Peter se uita acum la Remus cu gura puțin căscată, de parcă nu-l recunoștea. James părea îngrijorat, avea o mică cută între sprâncene.

— Ne-am făcut griji când n-am mai auzit de la tine.

— Scuze. Am fost ocupat. Remus scutură din umeri, expirând fum.

— Ocupat cu ce? întrebă Sirius fără ocolișuri. James se ridică să deschidă geamul ca să iasă fumul, dar nu spuse nimic mai mult.

— Doar ocupat, zise Remus. Și ei țineau secrete față de el, până la urmă. Nu trebuia să le spună toate alea.

— Ești în regulă, Remus? întrebă James în final. S-a întâmplat ceva?

— Nu.

— Pari diferit.

— Hainele tale! chițăi Peter brusc.

— Am văzut încuiați îmbrăcați așa. Sirius spuse și el ceva în sfârșit. E cool, nu-i așa, Remus?

Remus scutură din nou din umeri, simțindu-se mulțumit de sine, dar sperând să pară nonșalant în exterior.

— Tovarășii mei au făcut rost de ele, atâta tot, zise el.

— Oh, păi, dacă-i o chestie încuiată... zise James, nesigur. Ești sigur că ești ok?

— Scutește-mă Potter. Remus oftă, dându-și ochii peste cap. Nu mai voia să vorbească despre asta. Deși se așteptase - chiar își dorise - o reacție, nu-i plăcea felul în care se holbau toți la el. Tipic sânge-puri, puteau să defileze în robe de acu' o sută de ani și în pălării stupide țuguiate și nimeni nu zicea nimic - dar niște blugi și Doc Martens și deja săriseși aparent calul.

— Zi mai bine, ce citiți? întrebă el, indicând înspre ziar, sperând să le distragă atenția.

James se uită cu gravitate înspre ziarul desfăcut pe genunchii lui.

— Războiul, zise el, înmânându-i lui Remus Profetul.

— Război?! Asta-l făcu să se îndrepte în scaun. Ce război? Privi în jos la titlu, care zicea "Jenkins criticat pentru măsurile înăsprite de securitate ale ministerului".

— Nu știai? James părea incredul. Lumea vrăjitorilor e în război oficial încă din 1970.

Sirius și Peter aprobară din cap cu solemnitate.

— Nici măcar nu eram la Hogwarts în 1970, zise Remus în apărarea sa. Abia dacă știam ceva despre vrăjitori pe atunci. Ce... adică, cu cine ne luptăm?

— Asta-i problema, zise James brusc. E prea dificil să ne dăm seama, dar tipul ăsta, "Lordul Întunericului" și-a adunat o groază de aliați - aproape toți sânge-puri.

— Bănuiesc că astea-s întâlnirile la care se duce familia mea, zise Sirius, într-o voce joasă, deși erau singuri în compartiment. Tatăl lui James e de acord cu mine.

— De-asta era așa o plăcere să fii în jurul Slytherinilor anul trecut? întrebă Remus, făcând acum legăturile.

— Da, zise Sirius. Și-o să fie și mai rău anul ăsta, pun pariu.

— Au fost niște... atacuri, vara asta, zise James încordat. Asupra încuiaților și câtorva familii de sânge mixt.

— Ăștia cred că Lordul Întunericului folosește creaturi întunecate, zise Peter, vocea tremurându-i de frică. Vampiri și giganți și... și...

Remus îl aținti cu privirea și își încleștă maxilarul.

— Și vârcolaci?

— Moony... începu James.

— Tre' să merg la budă. Remus se ridică repede în picioare, ieșind din compartiment.

Năvăli pe culoar, studenții mai mici sărind terifiați din drum în timp ce trecu pe lângă ei. N-avea nevoie să meargă la toaletă, evident, dar nu prea avea unde să se ducă, așa că se închise într-o toaletă la capătul vagonului. Era mult mai dichisită decât toaletele din trenurile de încuiați - cu perdele roșii de catifea la geam și robinete poleite. Oglinda avea chiar o ramă aurită. Se holbă la el însuși câteva minute, privind răutăcios în proprii săi ochi, încleștându-și mâinile pe marginea chiuvetei până când i se albiră degetele.

Crezuse că va fi așa de dur după vara asta - crezuse că nimic nu-l va mai putea atinge acum. Dar deja se deșira totul, mai repede decât se așteptase și își pierduse cumpătul la prima mențiune despre vârcolaci. Cum va fi vreodată în stare să facă ce trebuia făcut dacă nu putea să stea calm? Greyback l-ar mânca pe pâine.

Nemaiputând să se privească în oglindă, Remus se așeză pe capacul de veceu și luă în considerare să tragă un pumn în dozatorul de săpun. Probabil i-ar oferi satisfacția necesară dar ar ajunge numai împroșcat cu bale care miroseau a flori. Lovi veceul cu bocancul în schimb, lăsând dâre lungi de cauciuc pe porțelanul alb.

— Futu-i morții mă-sii, mârâi. Asta se simțea bine. FUTU-I. Urlă, lovind din nou veceul.

— Cine-i acolo? Un ciocănit scurt veni dinspre ușă.

— Dispari, e ocupat, urlă înapoi furios.

— Ăsta-i un vagon de Slytherini, să știi, zise vocea rece.

— Hai, marș de-aici, băgăcios prost ce ești, răspunse Remus, lovind ușa cu cotul.

Dacă ar fi fost într-o stare mai rezonabilă, poate că i-ar fi explicat cu calm că vagoanele nu erau împărțite pe case, și de fapt, toată lumea putea să stea unde voia, chiar dacă era pe un capac închis de veceu.

— Am să chem un prefect!

— Doamne Dumnezeule, Remus se ridică în picioare, scoțându-și bagheta. Îți arde de-o bătaie sau ceva?! Azvârli ușa deschisă, trezindu-se față în față cu Severus Snape, care era extrem de șocat.

Severus l-ar fi speriat poate când aveau amândoi unșpe ani, dar la paișpe Remus era aproape cu un cap mai înalt decât Snape, și avea o baghetă îndreptată direct spre moaca lui și o grimasă încruntată, plină de nervi. Trebuie să fi fost terifiant.

— Tu erai, mârâiră amândoi deodată. Snape își aruncă părul lui unsuros pe spate și îl privi disprețuitor.

— Ce făceai înăuntru?

— Ce te fute grija? Dă-te din calea mea.

— Ce porți pe tine? Snape făcu o grimasă, uitându-se de sus în jos la el cu dezgust. Alea-s haine încuiate?

— Și ce dacă sunt? Remus făcu un pas în față, acum așa de aproape de băiatul din Slytherin că practic respira pe el. Ai ceva de zis? Nu mai ești așa tare-n clanță când nu-s tovarășii tăi dubioși pe lângă tine, nu, Smiorcăius? Îl îmbrânci tare, doborându-l pe Snape pe jos.

Snape îl săgetă cu privirea, ridicându-se repede în picioare și ștergându-și robele lui ponosite de praf. Își miji ochii înspre el.

— O să afli multe despre tovarășii mei anul ăsta, Lupin Lunaticu', ți-o promit, zise el într-o voce rece ca gheața.

— Nu prea cred că ești în măsură să mă ameninți, nu-i așa? răspunse Remus, aproape conversațional. Am auzit că gașca aia a ta preferă sânge-purii... și Lily mi-a zis totul despre tine, Snape...

Ochii lui Snape îl străfulgerară, o privire de ură pură traversându-i chipul. Își îndreptă mâna spre baghetă dar - poate fiindcă era așa aproape de luna plină, sau din pură adrenalină - Remus fu prea rapid pentru el. Îl prinse pe Severus de încheietură și îi trânti mâna de peretele vagonului, făcându-l pe Slytherin să urle de durere și să-și scape bagheta. Apoi, gândindu-se la nimic altceva decât să-i provoace cea mai mare durere posibilă, Remus își smuci capul înainte lovindu-l cap în cap pe Severus, doborându-l a doua oară de pe picioare.

Snape se holbă de jos la el, ochii săi negri sticlind cu frică și furie, deopotrivă. Își ținea robele lipite de nas, din care acum curgeau șiroaie de sânge. Remus nu se simți deloc mai bine, așa că scuipă pe jos și călcă peste Snape.

— Ăsta-i avertismentul tău pentru tot restul anului, mârâi el. Stai departe de mine.

Snape nu zise nimic și nu încercă să se ridice. Remus plecă, încrezător că celălalt băiat nu va mai încerca nimic de acum încolo. Mărșălui înapoi de unde venise, încercând să se îndepărteze de mirosul bogat și îmbietor de sânge, și se încuie în primul compartiment gol pe care-l ochi.

Stătu acolo, respirând adânc pentru câteva minute, încercând să-și calmeze bătăile inimii și să ignore setea care răsuna undeva adânc în interiorul său, unde n-o putea atinge rațiunea umană. Până la urmă își scoase înc-o țigară cu degete tremurânde și o fumă ursuz, privind îngândurat afară pe fereastră.

Nu rămase singur pentru mult timp.

— Moony? ușa glisă deschis, capul lui Sirius întrezărindu-se de după ea. Remus îl săgetă cu privirea, dar Sirius intră totuși înăuntru, și se așeză vizavi de el. Ok, spune-mi ce se întâmplă?  

— Nimic. Remus își încrucișă mâinile și se afundă în banchetă privind înspre bocancii săi. Șireturile nu se potriveau, roșii pe-o parte, galbene pe cealaltă. I se păruse că arătau chiar cool cândva prin iulie, dar acum i se părea puțin prostesc.

— Ceva s-a întâmplat. Nu ești tu însuți.

— De unde știi tu, îi aruncă Remus înapoi. Poate ăsta-s eu cu adevărat.

— Pur și simplu știu, răspunse Sirius, pe un ton neobișnuit de calm. Aparent faptul că-și petrecuse atâta timp la Potteri făcu minuni cu răbdarea lui. E ok să fii nervos câteodată, Remus. Nu înseamnă nimic altceva, decât că ești normal.

Remus se uită înspre el, surprins. Sirius zâmbi, înțelegător, apoi surâse, spunând:

— Și sincer să fiu, chiar cred că arăți al naibii de cool.

— Pe bune?

— Da. Cumva periculos.

Remus pufni din nas la ironia asta.

— Mulțam.

— Deci... a fost o vară rea, așa-i?

Remus ridică din umeri.

— A fost ok. Am fost... am făcut o groază de chestii. Nu vreau să știe James.

— Ok. Sirius fu de acord, apoi își înclină capul, vesel. Pot să încerc și eu o țigaretă?

Pronunță cuvântul de parcă îl zicea prima oară, cu un accent ușor franțuzesc, ceea ce era extrem de adorabil, în mod ciudat. Remus simți un val de afecțiune pentru prietenul său, ceea ce-i făcu din nou inima să bată puternic. Scormoni după tabacheră, scoase o țigară și i-o aruncă împreună cu chibriturile. Îl privi pe Sirius cum își țuguie cu grijă buzele în jurul cilindrului de hârtie, apoi aprinse chibritul și își împreună mâinile aproape de față. Nu tuși, ceea ce era extrem de impresionant, dar trase numai superficial din ea înainte să expire și se strâmbă.

— Te obișnuiești. Remus îi zâmbi ghiduș.

— Ok. Sirius încercă din nou, inhalând mai mult de data asta.

Era ciudat de hipnotizant să se uite la Sirius cum fumează. Negura de fum gri-albăstrui făcu compartimentul să pară cumva mai intim și privat. Remus începu să se relaxeze pentru prima dată în luni întregi de zile, de parcă ceva în interiorul său se descleștă încet. Privi înspre Sirius și se gândi - "De ce nu?"

— Am aflat niște chestii la finalul anului trecut, zise încet, privind din nou înspre bocanci.

Băgă mâna în buzunar și scoase cele trei articole decupate pe care i le dăduse Ferox anul trecut. I le înmână lui Sirius, care se îndreptă spre ele prin fum cu degete albe și lungi.

— Nu vreau să vorbesc încă despre asta, zise Remus repede. Dar poți să le citești dacă vrei.

— Ok. Sirius dădu din cap încet. Mulțumesc, Remus.

Chapter Text

Începutul prost al lui Remus nu se îmbunătăți cu sosirea trenului în gară. Ajunseră în Hogsmeade cu numai douăzeci de minute înaintea apusului de soare, iar Remus o găsi pe Madam Pomfrey așteptându-l, părând îngrijorată.

— Succes, Moony, zise Sirius în șoaptă în timp ce se despărțiră în mijlocul mulțimii de elevi entuziasmați, îmbrăcați în robele lor negre. Remus dădu din cap, posac, iar Sirius îi înghionti ușor umărul cu umărul lui; în semn de solidaritate adolescentă.

Remus avu numai timp suficient să privească melancolic înapoi în timp ce se urcară cei trei Ștrengari într-una din caleștile fără cai, un cap blond și două brunete - înainte să-l prindă Madam Pomfrey de cot și, fără niciun avertisment, să Apară cu el la Coliba Urlătoare.

Era o farfurie, alb cu albastru, poziționată pe polița prăfuită deasupra șemineului cu un sendviș mare de pui pe ea.

— În caz că ți-e foame, explică asistenta. Încă mai ai puțin timp.

Murea de foame, dar nu putu să-l mănânce. În loc de asta, se așeză pe pătuț și așteptă să fie încuiat, dorindu-și să fie măcar puțină lumină în camera întunecată. Remus se gândi la ospăț - discutabil partea sa preferată a primei nopți, în afară de dormitul în patul său mare și confortabil. Niciunul din lucrurile astea n-avea să se întâmple în seara asta.

Putea să miroasă un iepure afară, țopăind prin iarbă, stomacul chiorăindu-i ceva de speriat. Se uită înapoi la sendviș reconsiderând, dar în timp ce îl săgetă durerea prin omoplați, realiză că așteptase prea mult; lupul era pe drum.

***

Luni, 2 septembrie 1974

S-ar putea presupune că unui vârcolac flămând i-ar fi plăcut să mănânce un sendviș cu pui, dar aparent îi plăcea numai carnea crudă, iar Remus se trezi să găsească sendvișul intact, în timp ce brațele și picioarele sale era făcute ferfeniță. Oftă din greu, se chinui să se ridice în picioare și se deplasă direct pe pat. Șoldul i se simțea ciudat deja a treia oară, iar șchiopătatul său era foarte pronunțat în timp ce se bălăbăni, traversând camera. Umărul stâng părea dizlocat - Slavă Domnului că nu era cel drept, pentru că trebuia să recupereze o grămadă de teme.

Închizându-și ochii Remus se rezemă de zid s-o aștepte pe Madam Pomfrey. Se crăpa de zi iar Ștrengarii nu urmau probabil să se trezească pentru încă câteva ore bune, asta dacă nu se hotăra James că trebuia să strecoare niște antrenament de zbor înainte de ore. Remus știa că era ultimul an al lui Harpeet Singh la Hogwarts, ceea ce însemna că poziția de căpitan al echipei de quidditch se elibera anul următor, iar James era extrem de serios.

— Accio sendviș, cârâi Remus, găsindu-și bagheta sub pat. Întreaga farfurie zbură spre el cu așa o viteză că se lovi de perete și se sparse la numai câțiva centimetri de capul său. Mârâind, Remus curăță la o parte cioburile de porțelan și începu să mănânce cu poftă din pâinea uscată.

Madam Pomfrey ajunse în curând și se apucă să-l trateze înainte să-l acompanieze înspre castel. Remus insistă să meargă pe jos în loc să-i înființeze o targă.

— Chiar nu mă simt așa rău, încercă s-o convingă. Ați făcut o treabă bună cu umărul meu... Cred că sunt ok să merg la lecții.

— Nu-mi place cum arată șchiopătatul ăla, răspunse ea. Mai întâi vii în aripa spitalului, vedem cum te simți la prânz.

— Dar e prima mea zi... știa că se plângea, dar trebuia să încerce.

— Îmi pare rău, Remus. Oricum, uită-te la tine, ești mort de somn. Dormi câteva ore și-apoi o să te simți mult mai bine.

Spre nedumerirea lui Madam Pomfrey, James, Peter și Sirius îl așteptau pe Remus în fața ușilor spitalului - ceea ce însemna că somnul trebuia să fie amânat puțin.

— Cum a reușit James să vă trezească așa de devreme? Remus zâmbi înspre ei.

— N-a fost ușor. James îi zâmbi înapoi, Sirius încercând să-și acopere căscatul în spatele lui. A trebuit să recurg la amenințări cu violența.

— Violență de-a dreptul, zise Peter, frecându-și mâna, care arăta foarte înroșită.

— Ești bine, Moony? întrebă Sirius, clipind repede de parcă încerca să pară mai alert.

— Sunt bine, mulțam. Remus aprobă din cap, în timp ce-l ghidă Pomfrey înăuntru în încăpere.

Ștrengarii așteptară cuminți în timp ce Remus se dezbrăcă după paravan și se urcă în patul său obișnuit la capătul îndepărtat al secției.

— Cinci minute! strigă Madam Pomfrey la ei, aducând o fiolă cu o poțiune de dormit. Are nevoie de odihnă, băieți.

— Nu putem sta mult oricum, zise James. Cursuri și toate cele. Ți-am adus orarul tău Moony. Îi înmână foaia.

Remus o studie atent. Orele lui Ferox erau la finalul săptămânii, așa că măcar nu le pierdea pe alea. Dar avea ore cu McGonagall, rune și istorie azi.

— Ați putea- începu să zică.

— Îți luăm noi temele, Moony, nu-ți face griji, zise Sirius amuzat. Mă bucur să văd că ești iar normal.

— Mda. Remus își ridică o sprânceană, ridicându-și o mână goală ca să-i arate noile semne de gheare. Nu poți deveni mai normal decât mine.

***

Se simți mult mai bine odată ce dormi tot restul dimineții. Furia care-l sfâșie pe interior în ultimele luni era încă prezentă - dar se schimbase într-o mică măsură și era capabil să se gândească și la alte lucruri acum. La Hogwarts se simțea mult mai bine echipat să-și controleze temperamentul, se simțea mai împământat și cumva mai sănătos la minte. Oricât de mult nu voia s-o recunoască, Remus începea să se simtă mai în largul său în lumea vrăjitorilor decât în cea încuiată.

Mai mult de atât, se simțea mult mai bine că-i dăduse lui Sirius articolele de ziar. Le simțise ca un bolovan în buzunar toată vara și era fericit să scape de ele; să spună altcuiva secretul.

Pomfrey îi dădu voie să plece în jurul orei cinei, iar el încercă să se strecoare în sala mare neobservat. Acest plan fu însă deraiat, când săriră pe el trei fete foarte entuziasmate.

— Reeee-mus! țipară toate trei, strângându-l în brațe.

— Salut! exclamă el, încercând să nu se schimonosească în timp ce-i strângea Marlene coastele proaspăt vindecate.

— Nu te-am văzut pe tren! zise Mary.

— Și n-ai venit la rune! adăugă Lily.

— Ai avut o vară faină? întrebă Marlene, vocea ei puțin înăbușită de brațul lui Mary.

— Da, a fost super, mersi! Remus își îndreptă hainele când îi dădură fetele în sfârșit drumul, dându-se mai în spate și zâmbind spre el. Nu m-am simțit bine. Dar acum sunt ok. Cum a fost vacanța voastră?

— Grozavă! Mary îl târî după ea înspre masa Gryffindor, de unde priveau Ștrengarii la el cu un amalgam de amuzament și invidie. Își scutură umerii înspre ei, neajutorat, în timp ce fu manevrat cu forță pe un loc. Tre' să-ți spun ce-am făcut eu și Darren-

— Nu la masă! zise Lily, exasperată. Remus nu vrea să audă ce-ai făcut tu cu iubitul tău!

Ochii lui Remus se măriră - definitiv nu voia să audă asta - și îi zâmbi recunoscător lui Lily, care zâmbi înapoi.

Fetele arătau toate puțin diferit. Remus era așa înalt acum că abia mai observa că și alții creșteau, dar Mary, Marlene și Lily crescuseră definitiv. Arătau tot mai puțin ca copilele pe care și le amintea din anul întâi, acum reamintindu-i de fetele după care fluierau Ste și gașca lui când ieșeau în oraș. Mary dezvoltase în mod particular niște forme observabile la un moment dat, iar Remus nu putea ignora faptul că jumătate din băieții de la masă se holbau la felul în care se întindea cămașa ei peste bust.

— Hei, domnișoarelor, strigă Sirius din susul mesei. Puteți să ni-l dați pe Moony înapoi, vă rog?

— Nu, răspunse Mary, scoțându-și limba ei roz la el. Se întoarse înspre Remus. Îmi place maxim părul tău! Avni zice că te-a văzut pe tren și că erai îmbrăcat ca un skinhead - doar nu ai intrat în vreo gașcă, nu?

Remus ridică din umeri. Din fericire apăru mâncarea în acel moment, oferindu-i o distragere de atenție decentă. Din nefericire, fetele nu erau ca băieții când venea vorba de mâncare - dacă Ștrengarii ar fi început pur și simplu să înfulece, aplecați cu capul în farfurii până terminau, Lily și Marlene ciuguleau mâncarea încet, pălăvrăgind despre școală și cine se combinase cu cine și noii lor actori preferați.

— Lui Marlene îi place de un Slytherin, zise Mary pe un ton viclean.

— Nu-i adevărat. Marlene se înroși toată.

— Ba da, te-am văzut cum te uitai la el la poțiuni!

— Facem iar poțiunile împreună cu Slytherinii? întrebă Remus, cu un sentiment înfiorător în stomac.

— Da, zise Lily veselă. Cred că e mai bine așa, voi nu? Slughorn dă întotdeauna mai multe detalii casei lui în timpul orelor.

— Ah da, am uitat. Mary își ridică o sprânceană. Lily e îndrăgostită de un Slytherin de ani de zile.

— Severus mi-e prieten, răspunse Lily, mai ostil. Numai băieți ai în cap, jur.

— N-am ce să fac dacă sunt mai experimentată decât voi toți. Mary își ridică bărbia, părând foarte demnă și matură. Marlene își acoperi urechile dramatic.

— Dacă începeți iar să vorbiți de cum a făcut Darren... chestia aia, atunci mă ridic și plec!

— Bine, bine. Mary râse lejer. O să tac din gură.

Nu tăcu însă. Ea și Marlene se angrenară într-o dezbatere foarte aprinsă despre cine era mai atractiv - David Essex sau Donny Osmond. Remus folosi oportunitatea ca să șoptească înspre Lily:

— Deci, l-ai văzut pe Smior-Severus astăzi?

— Da, de ce?

— Ăă... a zis ceva despre... faptul că m-a văzut pe tren?

— Nu. Lily suna surprinsă. De ce? Ce s-a întâmplat?

— Nimic! zise Remus repede. Doar chestiile tipice, știi tu. E doar un idiot.

— Mm, răspunse Lily, uitându-se în jos la mâncarea ei din farfurie și jucându-se cu furculița. Părea neobișnuit de emoționată - Da, poate să fie un idiot câteodată, bănuiesc - Se uită din nou înspre Remus și începu să vorbească într-o voce și mai joasă, în așa fel încât fu nevoit să se apropie de ea ca s-o audă peste zumzetul sălii de mese.

— A fost doar o lecție teoretică azi la poțiuni, șopti ea. N-a trebuit să lucrăm pe echipe. Așa că... dacă ai vrea să lucrăm din nou împreună anul ăsta?

— Oh, nu vrei să lucrezi cu Snape?

Lily avea obrajii îmbujorați și își scutură capul.

— Nu, cred că... în fine, nu faci pe șeful cu mine și învățăm oricum deja așa de des împreună, mă gândeam doar că ar fi o idee bună.

— Da, sună bine. Remus ridică din umeri, întorcându-se la mâncarea sa. Chiar murea de foame. Asta-l încânta oricum și pe el - James și Sirius lucrau mereu împreună, la fel și Marlene și Mary.

Mai era Peter, bineînțeles, dar el avea mulți prieteni în Slytherin și avea tendința să facă greșeli când era emoționat, ceea ce-l enerva pe Remus, care era un perfecționist. Lily era de treabă, o fată rațională cu simțul umorului și știa întotdeauna cum să-i explice lucrurile încât erau ușor de înțeles. Plus că îl făcea pe James cu nervii.

Incidentul cu Snape încă-l deranja puțin. Aproape că se așteptase să-l prindă McGonagall imediat ce fu externat din spital - Severus te pâra întotdeauna la câte un profesor, dacă avea ocazia. Iar Remus știa absolut, sută la sută că greșise de data asta - Snape nici măcar nu pusese mâna pe el, iar Remus îl umilise doar pentru că putuse.

Iar lui Snape nu-i plăcea deloc să fie umilit. Remus nu știa multe despre băiatul din Slytherin, în afară de câteva frânturi de informație cu care i se destăinui Lily, dar știa clar că Severus Snape putea să-ți poarte ranchiună ca nimeni altul. Se va răzbuna, și dacă nu era prin a-i crea probleme cu profesorii atunci va fi cu siguranță ceva mult mai neplăcut.

***

— Deci, despre ce vorbeau fetele? întrebă James odată ce erau toți în dormitorul lor în seara aceea. Încercă să pară nonșalant, dar Remus putea să vadă direct că asta era de fațadă.

— Oh, nimic interesant, răspunse, despachetându-și bagajul. Despre băieți mai mult și despre săruturi.

— Săruturi? Sirius se ridică în fund de pe patul său.

— Da, știu. Remus făcu o grimasă ca să le arate dezgustul față de subiect. E tot ce le interesează mai nou. Mary și iubitul ei încuiat au făcut nu știu ce chestie peste vară.

— Ce-au făcut?? Sirius părea foarte interesat acum  -  deloc dezgustat, realiză Remus.

— Ăă... ezită. Păi, habar n-am. Lily n-a lăsat-o să zică cât mâncam.

— Ah. James aprobă din cap cu mândrie. E prea isteață pentru toate prostiile alea, Lily.

— De unde știi că-s prostii? întrebă Sirius. Nu-i ca și cum tu te săruți cu cineva.

— Așa, și tu o faci?! Fruntea lui James se încreți.

— Aș putea dacă aș vrea, zise Sirius, întinzându-se din nou pe pat cu mâinile după ceafă. Mă plac destule fete.

— Dacă ai vrea. James surâse. Deci, ce, se aliniază fetele în fața ta să-ți dea un sărut obraznic și tu... ești neinteresat?

O privire aproape imperceptibilă de panică trecuse peste fața lui Sirius, doar pentru o secundă, înainte să se aranjeze înapoi în zâmbetul ăla ghiduș.

— Ești gelos, Potter? 

— Bleah, pe tine? îl tachină James înapoi.

— Pun pariu că lui Lily îi place de mine... zise Sirius.

— Retrage-ți cuvintele! răsună vocea lui James înainte să se arunce peste prietenul său și să se lupte cu el, prinzându-l cu mâna de după cap.

Peter oftă greoi și se uită înspre Remus.

— Așa au făcut toată vara, zise ursuz. Totu-i o competiție.

***

Câteva ore mai târziu, Remus tocmai era pe punctul de a ațipi, când i se ciuliră urechile și auzi lipăitul familiar de pași traversând camera. După scurt timp i se dădu la o parte draperia iar Sirius șopti:

— Moony? Ești treaz?

— Da...

Sirius se cățără înăuntru. Remus se ridică, emoționat. Sirius îl vizitase numai o singură dată până acum - de obicei mergea la James dacă voia să vorbească despre... în fine, Remus habar n-avea despre ce vorbeau, dar își imagina că era vorba de dramele familiei Black. Singura oară când îl căută Sirius pe Remus fusese la începutul anului al doilea, chiar după ce descoperiră Ștrengarii că era un vârcolac. Remus se mai gândea din când în când la noaptea aceea, amintirea fiind păstrată undeva într-un loc calm și sigur în mintea sa. Își aminti că-și ridicase bluza ca să îi vadă Sirius cicatricile - părul lung și negru mângâindu-i pielea.

— Sonoro Quiescis, șopti Sirius, emițând o vrajă de tăcere.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Remus, frecându-și ochii când își aprinse Sirius bagheta.

— Articolele, zise Sirius, scoțând foile din buzunarul pijamalei. Le-am citit.

— Ah, da. Remus simți o picătură de rușine prelingându-se pe șira spinării sale.

— Știu că ai zis că nu vrei să vorbești despre asta, zise Sirius repede. Dar eu... mă rog, voiam doar să-ți spun că le-am citit, bănuiesc.

— Ok, mersi. Remus dădu din cap.

— Și... că înțeleg de ce ești așa de nervos.

— Mm?

— Oricine ar fi, zise Sirius cu fervoare, ochii lui mari în întuneric, ca două văpăi albastre. E... e... e așa o situație de rahat, Moony.

Remus nu știa ce să zică la asta. Nu prea putea să nu fie de acord.

— N-o să îi spun lui James, nici lui Pete, zise Sirius. Doar dacă vrei tu.

— Nu, te rog, zise Remus. Nu-s... Nu mi-e rușine, doar că... e personal, știi?

Sirius aprobă din cap, țuguindu-și buzele.

— E pe mâini bune cu mine.

Remus, simțindu-se încă puțin tulburat, îi oferi un zâmbet mic.

— Doamne, ce dramatic ești.

Sirius începu și el să râdă.

— Mama lui James zice că mi se citește totul pe față. Îl înghionti pe Remus cu degetul piciorului. Nu putem să fim toți maeștrii în păstrarea secretelor ca tine, Moony.

— Am crezut că nu-s "eu" dacă n-am secrete?

— Da, dar dacă tot trebuie să le ai, mi-aș dori ca măcar eu să le știu.

Remus pufni din nas.

— Pentru că ești așa de special, Black.

— Pentru că dacă nu le știu, oricum o să le descopăr. Ca treaba cu tine și mica ta întreprindere cu contrabanda de țigări.

Remus căscă gura.

— Te-ai uitat la mine-n cufăr! Lăbarule!

— Cum îți permiți! răspunse Sirius plin de orgoliu. Nu m-aș coborî niciodată la nivelul ăla. Unu' din băieții de anu' șase a venit pe aici să te caute. Să vadă dacă încă mai vinzi anul ăsta.

Remus mârâi, pleznindu-și fruntea.

— Cine a fost? Dirk Creswell? Cretinu' naibii.

— Cât ai făcut?

— Destul. Te rog, nu-i spune lui James, știi cum e el când vine vorba de furat...

— Le-ai furat?!

— Morții mă-sii. Remus mârâi din nou la propria sa stupiditate.

— Nu știu cum o faci, Moony, zise Sirius fascinat. Dar mă surprinzi de fiecare dată.

Chapter Text

Remus nu află niciodată ce făcuse Mary mai exact, sau ce i se făcuse peste vacanța de vară. Dar orice ar fi fost, îi dădu un anume statut printre fetele din anul lor, care era greu de ignorat.

Prima lecție de joi fu cu profesorul Ferox, Remus ajunse în clasă să găsească gașca de fete șușotind în apropierea băncii lui. Încercă să treacă de ele, făcându-și loc cu coatele, enervat, reluându-și locul său lângă Mary. Fetele începură să râdă și să chicotească, apoi continuară să șoptească. Mary, bineînțeles, era în centrul grupului, ca o regină la curtea ei și - din câte vedea Remus - se distra copios. Marlene, care stătea lângă ea, privea totul cu invidie și respect.

— Și n-a durut...? întrebă o fată din Ravenclaw pe-un ton șușotit.

— Nu, e ok dacă te relaxezi, răspunse Mary cu o bravadă care-i amintea lui Remus de James.

— Crezi c-o să... știi tu... cu Darren? întrebă altă fată, vocea ei tremurând practic de atâta entuziasm.

— Păi, cred... Mary începu să zică, dar fu întreruptă de profesorul Ferox care ieși din birou, anunțându-și prezența cu un salut jovial.

— Bine ați venit! Așezați-vă vă rog!

Fetele se grăbiră să se așeze, unele încă roșii în obraji, altele neputând să se oprească din chicote. Remus se încruntă, încercând să le ignore și se îndreptă înspre tablă cu spatele drept. Ferox îi oferi un zâmbet prietenos și dădu din cap, Remus dădu și el din cap înapoi, zâmbind incontrolabil.

Era clar că Ferox avusese o vară fantastică - părul său blond avea o nuanță mai deschisă, cu siguranță decolorat de la soare. Era mai lung, și acuma îl ținea strâns într-o coadă înnodată. Fața îi era și mai bătută de vreme, nasul destul de roșu i se cojea de la bronz. Își suflecase mânecile ca de obicei, dezvăluind brațe bronzate și câte-o urmă de arsură.

— Ați avut o vară bună? întrebă clasa, care aprobă din cap, murmurând ceva afirmativ. El zâmbi și își lovi palmele împreună. Excelent! Sper că v-ați putut odihni suficient și că sunteți pregătiți să începeți lucrul cu creaturile din clasa XXXX anul acesta! Mai întâi haideți să facem o recapitulare scurtă cu ce am învățat anul trecut, apoi să vedem cine și-a citit materia peste vară...

Remus abia terminase de citit în acea dimineață - și nici măcar nu începuse cărțile pe care i le împrumutase Ferox în plus. Regreta amarnic că-și pierduse vara făcând tâmpenii și trebuise deja să o implore pe McGonagall să-i mai dea o săptămână în plus pentru tema la transfigurare. Suspectă că fusese de acord numai după o conversație cu Madam Pomfrey, ceea ce-l făcea să se simtă și mai vinovat, știind că era în stare să fie mai bun decât majoritatea clasei chiar și după cele mai rele transformări ale sale.

— Ești prea dur cu tine însuți, îi zise Sirius când îi goniră prefecții din camera comună aseară, spunându-le să se ducă la culcare. E începutul anului - dacă tot o dai în bară, ăsta-i momentul cel mai bun.

Remus doar îi aruncă o privire enervată.

— Tu vorbești? Unii din noi chiar tre' să muncească pentru note! Plus că avem OWL-uri anul viitor! Nu pot să-mi scad standardele acum!

— Îhh, te rog nu-mi aminti de OWL-uri, zise James, băgându-se între ei repede într-un mod mai puțin decât subtil, încercând să prevină o ceartă. McGonagall și Flitwick au băgat deja frica în mine. Și de ce am decis să facem divinație?!

— Mie chiar îmi place divinația, zise Peter îngândurat, lăsându-și cărțile jos. Cum ar fi profețiile și toate cele. Sunt mișto.

— Sunt o porcărie. Sirius îi aruncă celui mai mic Ștrengar o privire glacială. Ție-ți place doar pentru că ești bun la astronomie.

— Nu-i numa asta, zise James viclean, schimbându-se în pijamale. N-ai observat că Pete are o nouă parteneră anul ăsta?

— Ahhh da! Sirius surâse. Divina Desdemona Lewis din Ravenclaw!

Remus privi înspre Peter surprins și-l observă cum se transforma într-o nuanță șocantă stacojie, de la gulerul pijamalei sale albastre până la rădăcina firului său de păr blond.

— Taci din gură, bombăni el, cățărându-se în pat. E doar o prietenă.

— James, zise Sirius într-o voce solemnă. Ce mama naibii ne facem dacă Petey al nostru primește un sărut adevărat înaintea oricăruia dintre noi?

— Păi, reputația ta ar fi făcută ferfeniță, unu la mână, răspunse James în aceeași manieră serioasă.

— Ce mi-a mai rămas, dacă nu reputația? Sirius zâmbi înapoi, băgându-se și el în pat.

Remus pufni dezaprobator și își trase cu forță draperiile, întorcându-se la cartea sa și sperând că ceilalți înțeleseseră mesajul. Dacă îl înțeleseseră, nu contase.

— Bineînțeles, dacă aș primi eu un sărut înaintea ta, n-ar fi rău, zise James. Eu sunt în echipa de quidditch.

— N-ai magnetismul meu animalic, răspunse Sirius.

Se auzi un Trosc! puternic, acompaniat de un "Băi!" iar Remus asumă că perna lui James traversase camera și ateriză în capul lui Sirius.

— Punem pariu- începu James.

— Oh nu... Peter începu să mârâie. Vă rog eu nu...

—... Pun pariu pe ZECE GALEONI că pot să combin o fată să mă sărute într-o lună.

— Zece?! Peter pufni șocat.

— Bate palma! strigă Sirius înapoi. Stai să vezi, Potter.

Remus, care își pierduse toată concentrarea asupra cărții sale, pufni cu voce tare din nou și se hotărî să se culce. Penibil. Nu mai erau numai fetele, acuma și băieții erau obsedați cu săruturile. Probabil va câștiga Sirius pariul - deși James avea un argument bun cu echipa de quidditch.

Îi părea rău de Peter, care tăcuse din gură. Remus încercă să nu se gândească la faptul că niciunul din prietenii săi nu comentase nimic asupra posibilității lui de a primi un sărut. Trebuie să fie mai jos în rang decât crezuse.

Chestia asta îl măcină pe Remus toată săptămâna, chiar până la ora sa de îngrijirea creaturilor magice, în care se trezi că-i fugise gândul.

Când se încheie lecția lui Ferox, Remus realiză că nu-și luase notițe deloc. Privi în jos panicat și descoperi un bilețel, împăturit foarte ordonat. Cine-l pusese acolo? Se uită în jur, furtiv, apoi îl deschise.

Te rog spune-i lui Sirius că mi se pare că e foarte atractiv. Effie Scunthorpe x

Remus simți o călduă dogorâtoare urcându-i pe ceafă în sus și mototoli biletul vârându-l în buzunar. Era clar. Toată lumea își pierduse mintea.

***

În afară de lupta continuă cu hormonii tropăitori, care acum păreau să infesteze fiecare cerc social al lui Remus, mai era o schimbare observabilă în atmosfera de la Hogwarts. Și dacă nu i-ar fi explicat James că lumea vrăjitorilor era la război, Remus se gândea că ar fi deslușit-o și singur anul ăsta.

Slytherinii - care se considerau întotdeauna superiorii oricărei alte case și-și menținuseră prin urmare o oarecare distanță - se retrăseseră și mai mult în ei înșiși anul acesta. Se îngrămădeau în cercuri restrânse în sălile de clasă, stăteau mai mult în camera lor comună și se mișcau pe coridoare în grupuri amenințătoare. Studenții născuți în familii încuiate călătoreau și ei în grupuri, observă Remus, iar profesorii păreau să-și facă simțită prezența mai mult decât în anii trecuți.

Asta nu puse totuși capăt, anumitor evenimente. Fiecare elev care nu era un sânge-pur deveni repede bun la vrăji defensive, chiar și Ștrengarii înlocuiră poznele cu protecția.

— Unde-s nenorociții de prefecți când ai nevoie de ei?! se plângea James, care tocmai lansase mai devreme un farmec Engorgio bine plasat spre un grup de Slytherini de anul șase, care chinuiau un elev din Hufflepuff de anul întâi. Adolescenții în robe verzi fugeau acum, ținându-se de extremitățile lor care se umflau rapid.

— Cred că și prefecților le e frică, lașii, răspunse Sirius, rezemându-se de zid, privind plictisit în timp ce îl ajută James pe băiatul din Hufflepuff să se ridice.

— Tot ce pot face, e să dea detenții și să scadă puncte, adăugă Remus. Și cred că Slytherinilor nici măcar nu le mai pasă de astea. L-am auzit pe Mulciber zicând săptămâna trecută că ar trebui toți "să îndure pedepsele triviale pentru promisiunea unei răsplăți mai mari".

— A zis Mulciber așa ceva? Sirius își arcui o sprânceană. Măi să fie, e mai elocvent decât aș fi crezut.

— Da, sau regurgitează doar ce a zis altcineva, contracară James, privindu-l pe Hufflepuff cum fugea repede înspre bucătării.

— Care crezi c-ar fi răsplata? întrebă Peter, lovindu-și vârful papucului de lespezi. 

— Bani? Putere? Viață eternă? Sirius oftă, dezlipindu-se de zid și începând să meargă agale în sus pe coridor. Godric știe. N-o vor primi, însă.

— De ce nu?

— Pentru că, Petey - băiatule, noi o să câștigăm.

***

La finalul lui septembrie, Snape tot nu-și jucase mâna. Remus se simțea puțin tensionat - și se întrebă dacă nu cumva asta era intenția celuilalt băiat. Singurele lor ore comune erau poțiunile și aritmanția. Aritmanția era din fericire o oră destul de liniștită, care implica luatul de notițe și rezolvarea ecuațiilor. Poțiunile, fiind mai practice, îi ofereau lui Snape (și tuturor Slytherinilor) șansa unei acțiuni mai largi.

După cum stabiliseră în prima zi din an, Lily și Remus deveniră parteneri de laborator, împărțind un ceaun și împărțindu-și notițele și instrucțiunile. Asta îl înfuria evident pe Snape, care abia dacă-și lua ochii de pe ei. Cu toate astea, Remus trebuia să recunoască, că asta avea mai puțin de a face cu el și mai mult de a face cu însăși, Lily.

— V-ați certat sau ceva? întrebă Remus într-o după-amiază în timp ce îl înghionti Severus ca să iasă din subsol. Lily oftă obosită.

— Nu, nu chiar, zise ea. S-a enervat doar că le-am chemat pe Mary și Marlene să mă viziteze peste vară, atâta tot. Crede că nu-s "de nasul meu". Trebuie să-i reamintesc într-una că și eu sunt dintr-o familie încuiată.

— Cum de accepți așa ceva?

— Nu prea o accept, sincer, răspunse ea părând tristă. Mă iau de el într-una când scoate pe gură mizeriile alea de sânge-puri și câteodată am impresia că mă ascultă. Dar... în fine, nu e ușor pentru el, știi.

James nu făcea nici el lucrurile mai ușoare; oricine putea să vadă asta. El și Sirius își așezaseră ceaunul în mod convenabil, fix lângă al lui Remus și Lily iar de când cu pariul lor, insistențele lui James față de Lily deveniră și mai ostentative.  

James Potter era cu adevărat o vedetă pe terenul de quidditch - nimeni nu putea nega asta. Era elegant și grațios; gândea strategic și se mișca cu o subtilitate simplă.

Când venea însă vorba de Lily, nu era niciunul din lucrurile astea.

— Dă-mi un sărut Evans! încercă el, în timpul primei lor lecții.

Lily fu așa de consternată că-și flutură bagheta cu forță prin aer, răsturnându-i conținutul ceaunului lui Potter. El și Sirius au fost pătați în bleu toată săptămâna.

Următoarea săptămână, neînfricat, James încercă iar. De data asta își consultă tatăl, care îi sugerase să încerce să complimenteze obiectul afecțiunii sale.

— Chiar îmi place părul tău, zise el încrezător, îndată ce se apropiară de masa de lucru.

— Mm, răspunse ea, fără să se uite în sus.

— Da, e așa de... ăă... roșcovan.

Remus privi cum i se încleștă maxilarul lui Lily. Ura să i se zică "roșcovană" -  îi povestise odată că fusese tachinată pentru părul ei în școala primară. Remus făcu un pas în spate, văzând-o pe Lily cum se îndreaptă spre baghetă în timp ce se întoarse înspre James cu un zâmbet fals.

— Îți place așa mult, nu? întrebă ea. Sirius, care se uită la Remus, făcu și el un pas în spate. Săracul James era așa de fericit că-i captase în sfârșit atenția, și dădu din cap viguros.

— Oh da, cred că e-

— Rufusio! șopti Lily, țintind bagheta spre el.

Sirius hohoti așa de tare că se întoarse jumătate de clasă înspre ei, iar Remus fu nevoit să-și acopere gura ca să-și ascundă propriul râset. Confuzia lui James făcu totul și mai comic până când îi dădu Marlene oglinda ei de buzunar ca să-și vadă noul său păr roșcat.

Durase patruzeci și opt de ore să se ducă, dar nu ajută la nimic. Chiar și după două zile de porecle precum "scufiță roșie" și "cap de morcov" (printre alte porecle mai nepoliticoase) strigate pe oriunde mergea, James rămase complet nezguduit în adorarea sa.

— Trebuie doar să am răbdare, zise el pe un ton visător, trecându-și mâna prin pletele sale ciufulite și arămii. Lucrurile valoroase merită așteptate.

— E chiar impresionant, șopti Sirius cu voce tare spre ceilalți. Aproape că nu vreau să câștig pariul, l-a făcut să fie prea ușor.

— Da, James pufni din nas. Fix de-aia nu vrei.

— Hai, suge-o, ouă roșii.

Chapter Text

Când săruturile lui Lily nu se înfățișară, James ceru să extindă pariul până la finalul anului. Sirius, la rândul lui, hotărî în cazul ăsta că pariul valora dublu, ceea ce-l făcu pe Peter să pălească. Remus își exprimă din nou dezaprobarea pentru toată treaba și ceru să fie scos din ecuație.

Avea lucruri mult mai bune de făcut - și n-avea de gând să cheltuie mai mulți bani decât era nevoit. Ceilalți trebuiau să se mulțumească cu câte-o broscuță de ciocolată de Crăciun, pentru că pur și simplu nu-și permitea să arunce cu bani. Remus știa că va avea nevoie de ultimul knut când va împlini șaptesprezece ani, ca să-și poată începe misiunea de a-l găsi pe Greyback.

Investigația nu oferi niciun rezultat până acum. Făcuse rost de cât de multe ediții vechi ale Profetului Zilei, cotrobăind din bibliotecă până în camera comună. Unele dintre edițiile mai recente conțineau articole care menționau haitele de vârcolaci - dar nu era aproape niciun detaliu și nu se menționau nume. În final, Remus fu nevoit să concluzioneze că nimeni nu știa nimic concret. Își imagina că vârcolacii erau greu de găsit, mai ales dacă erau vrăjitori normali în majoritatea timpului.

Următorul pas logic era să-l întrebe pe Ferox. Profesorul de îngrijire a creaturilor magice sugerase că știa mai multe decât îi dezvăluise lui Remus inițial, semestrul trecut - numai că Remus nu avusese prezența de spirit să întrebe, încă zdruncinat de revelația că Ferox lucrase pentru Lyall. Trebuia însă să prindă curaj înainte să se ducă înapoi, și să-și plănuiască întrebările cu suficientă grijă cât să nu suspecteze Ferox nimic.

Octombrie începea și se încheia cu câte-o lună plină anul acela, ceea ce părea foarte nedrept, mai ales pentru că însemna că Remus va pierde ospățul de Halloween. Însă, vremea era încă neobișnuit de caldă, iar Ștrengarii își petreceau timpul liber bucurându-se adesea de împrejurimi sub cerul albastru, înconjurați de culorile aurii, roșii și arămii ale celei mai frumoase toamne pe care și-o putea aminti Remus.

În weekenduri se stabilea în standurile de quidditch cu câteva cărți, foi de pergament și condeie, făcându-și temele și citind în avans, privind ocazional înspre antrenamentele lui James, sau încercând să-l înveselească pe săracul Peter, care era de multe ori blocat în poartă ca înlocuitor de portar. Câteodată Marlene se antrena și ea cu ei, ceea ce-i făcea după-amiezile și mai plăcute când veneau Lily și Mary invariabil în vizită.

Sirius nu era capabil să stea locului absolut deloc în timpul acestor sesiuni. Alterna între a încerca să se concerteze asupra temelor, sărind apoi pe mătură să se întreacă cu James, și mâzgălea stratageme complexe despre care se gândea că le-ar putea folosi echipa Gryffindor în primul lor meci, care era programat în noiembrie.

— Tre' să-i distrugem pe Slytherini anul ăsta, bombănea el. Tre' să le dăm peste nas.

Slytherin câștigase cupa de quidditch anul trecut și era un punct foarte dureros pentru Gryffindori - mai ales pentru Sirius, fiindcă și Narcissa și Regulus fuseseră în echipa câștigătoare. Anul acesta mai era doar Regulus, care-o înlocuise pe verișoara sa mai mare în poziția de căutător. Remus știa asta doar datorită lui James; Sirius nu suflase o vorbă.

— Trebuie să-ți înclini mătura mai mult când vrei să lovești, îi zicea Sirius lui Marlene, care tocmai se așezase jos să se odihnească. Era roșie la față, părul ei blond lipit de fruntea asudată și n-avea niciun chef de comentariile lui Sirius.

— Lovesc nouă din zece ghiulele, răspunse ea, gâfâind. De zece ori din zece în cele mai bune meciuri ale mele. Nici Mulciber nu-i în stare de așa ceva.

— Nu încerca să fii mai bună decât competiția, o dojeni Sirius, pios. Trebuie doar să te întreci pe tine însuți.

— Uite, Black, dacă crezi că poți s-o faci mai bine, avem probe pentru prinzători marți.

— Ah nu, își flutură o mână, privind în altă direcție. Tu ai fost pe bună dreptate mai bună decât mine.

— Acum doi ani.

El nu-i răspunse, iar Marlene scutură doar din umeri, apoi se ridică în picioare și se îndreptă spre teren de unde o striga James.

Remus își citise cartea pe parcursul acestui schimb de replici, și nu vru să intervină. Aruncă un ochi spre Sirius, care se înclina în față peste balustradă, cu bărbia pe brațe, privind înspre antrenament. Peter reuși să salveze o minge destul de decent, iar ochii lui Sirius se luminară dintr-o dată. Remus își mușcă buza, și se gândi mult, înainte să zică încet:

— Știi că sunt doi prinzători în echipă, nu?

— Măi să fie, Moony, răspunse Sirius sarcastic, fără să-și ia privirea de pe teren. După patru ani ai învățat și tu în sfârșit ceva despre jocul ăsta.

Remus ignoră asta, țâțâind enervat din buze.

— Știi care-i problema ta?

— Te rog, spune-mi.

— Ești prea mândru.

Sirius începu să râdă.

— Și tu nu ești?

— Poate că da. Dar eu aș fi un prinzător de tot căcatul, nu?

Sirius deveni iar tăcut. Remus oftă din greu, închizându-și cartea și împachetând-o în traistă.

— Uite care-i treaba, o să te urăști mai târziu dacă nu mai încerci o dată. O să stai acolo să-l încurajezi pe James încă trei ani de aici încolo? - se ridică în picioare - Mor de frig, mă duc la bibliotecă. Ne vedem la cină?

— Da, ne vedem mai încolo, Moony.

În marțea aceea, Remus merse și el să se uite la probele echipei Gryffindor, și nu spuse nimic când îl văzu pe Sirius venind, cu mătura-n mână. Nici măcar nu zâmbi arogant, deși și-ar fi dorit foarte tare s-o facă. Două ore mai târziu, Gryffindor avea noul său prinzător, iar Remus realiză că acuma trebuia să împartă dormitorul cu doi de James.

Exceptând un singur lucru - în timp ce Sirius avea o pasiune indubitabilă pentru sport, părea să-i lipsească disciplina lui James. Mai ales de dimineață.

— Deșteptareaaa! îi cântă James cu voioșie în timp ce ieși din baie, părul său lucios și ud - singura dată când stătea cu adevărat întins pe capul lui. Își împinse ochelarii pe față și făcu un flic cu bagheta înspre patul lui Sirius, trăgând la o parte draperiile.

Trecuse o săptămână de la probe și sceneta asta devenea repetitivă. Remus era deja treaz, aproape îmbrăcat pentru micul-dejun, plănuind să mai prindă o oră de citit înainte să înceapă orele. Își lega șireturile în timp ce se uita la James și Sirius cum își începeau noua lor rutină de dimineață.

— Marș de aici, Potter! se răsti el, vârându-și capul sub pernă.

— Tu ai vrut să fii în echipă, Sirius, dragu' meu prieten. Hopa sus... Levicorpus!

Corpul lui Sirius se înălță în aer, părând să fie smucit de o forță invizibilă, atârnând cu capul în jos deasupra lor în timp ce James râdea isteric.

— Nu-mi vine să cred c-a funcționat! Am încercat să fac asta de la Crăciun.

— Ce lăbar ești, pune-mă jos!

— Poartă-te frumos!

— Pune-mă jos!

— Finite.

Sirius ateriză pe podea cu o bufnitură și sări în picioare imediat, frecându-și brațul pe care aterizase.

— Băi, ce tare! rânji el înspre James. A fost incredibil! Acuma lasă-mă să ți-o fac eu ție!

— Ok!

***

Levitarea corporală nu deveni o chestie permanentă în dormitorul băieților, dar încercarea de a-l târî pe Sirius din pat, da.

— Măcar o zi liberă pe săptămână, Potter, te implor! bombăni el la micul-dejun, într-o dimineață de duminică. Abia putea să-și deschidă ochii, capul său bălăngănindu-se, proptit pe cot.

— Tu ești cel care vrea să-i distrugă pe Slytherini, răspunse James vesel, ungând niște toast cu unt și oferindu-i-l prietenului său. Sirius privi în jos înspre plocon cu dispreț și își întoarse capul, închizându-și ochii. James oftă, continuând:

— Și nu numai tu. Toată școala vrea să-i vadă pierzând. Gândește-te că-i contribuția ta la efortul războiului.

— Credeam că contribui prin faptul că-i blestemi pe coridoare, zise Remus, luându-și o felie din toastul lui Sirius.

— Exact. Sirius mormăi, încă cu ochii închiși. Și aia pot s-o fac la o oră normală.

— Ăsta-i singurul moment în care putem să punem antrenamentele, zise James, începând să sune puțin enervat acum. N-avem cum să mergem după ce se întunecă, terenul e închiriat serile și orele încep la nouă.

— Și dac-ar începe la doișpe ai avea probleme să-l trezești pe Sirius, zise Peter, cu gura plină de terci de ovăz.

— Ar trebui să facem rost de-o clepsidră a timpului. Sirius căscă, fără nicio urmă de haz. Elevii care au nevoie de somnul lor de frumusețe ar trebui să le primească din dotare.

— Ce-i aia o clepsidră a timpului? întrebă Remus, luându-i a doua felie de toast de pe farfuria lui Sirius.

— Păi întoarce timpul înapoi evident, zise Sirius batjocoritor.

— Sunt ilegale, zise James repede. Dacă n-ai aprobarea ministerului. Și sunt foarte, foarte periculoase.

— Eu sunt periculos dacă n-am parte de suficient somn, mormăi Sirius.

— Matroana ne punea să ne trezim la șase dimineața în weekend, zise Remus îngândurat, înghițindu-și ultima bucată de toast. I se părea că e sănătos sau ceva de genu'. Unul dintre băieții mai mari a intrat la ea în cameră odată și a umblat la ceasul ei deșteptător și am scăpat cu două ore în plus de somn în fiecare zi timp de-o săptămână până a observat.

— Încuiații sunt cei mai ingenioși. James începu să râdă, amuzat. Dar nu vă apropiați de ceasul meu deșteptător.

— Mmm, murmură Remus, pierdut în gândurile sale. Simțea începuturile unei idei formându-se în mintea sa.

— Oh nu, l-am pierdut, zise Sirius, privindu-l pe Remus. Probabil visează iar la nogtails și niffleri - jur că îngrijirea creaturilor magice e singura materie de care-i mai pasă.

— Lasă-l pe Moony în pace și mănâncă-ți micul-dejun, îl certă James. Vreau să fii pe teren în cinci minute.

— Fie... Sirius oftă din greu, și se uită în jos la farfuria sa. Hei! Unde mi-e mâncarea??

— Tre' să fug, zise Remus repede, ridicându-se brusc. Bibliotecă. Ne vedem la poțiuni.

Dimineața devreme era momentul preferat al lui Remus de a fi în bibliotecă - totul era ordonat și aranjat, și era de obicei gol. Erau foarte puțini elevi care aveau chef să învețe primul lucru dimineața, dar Remus descoperi că în anumite faze ale lunii abia dacă dormea cinci ore pe noapte oricum, așa că era un vizitator constant.

Ideea îi luă ceva timp până se formă de-a binelea, dar voia să fie clară și completă înainte să le-o prezinte celorlalți Ștrengari. Atunci măcar va fi în întregime farsa lui. Remus simțea nevoia să-și lase amprenta pe ceva anul acesta. Toată lumea părea să se concentreze pe alte lucruri - războiul, quidditchul, sau "marea cursă a săruturilor", așa cum o denumise Sirius. Nici măcar nu încercaseră să se furișeze în Honeydukes măcar o dată anul ăsta. Remus simțea că Ștrengarii aveau nevoie acută de o poznă - una mare.

Își pierdu jumătate de ora să cerceteze vrăji complexe și complicate de timp; incantații să oprească timpul, să-l facă să curgă mai repede, să-l facă să curgă mai încet sau chiar să-l curbeze. (Nu prea înțelegea cum funcționa mai exact curbura spațio-temporală, dar nu suna deloc plăcut, sau în aria competențelor sale). Până la urmă, ajunse la concluzia că-și făcea prea multe gânduri, ca de obicei. Asta nu era o problemă magică - era una mecanică.

Până când începură lecțiile, Remus localizase deja pasajul necesar din "Hogwarts: O scurtă istorie" și era satisfăcut că va avea un plan până la finalul săptămânii. Plecă înspre poțiuni într-o dispoziție destul de bună - una care fu dispersată imediat când observă că era urmărit.

Sentimentul că era spionat îi înfioră ceafa încă de când era în bibliotecă, dar era în general un loc liniștit și solitar, așa că îl respinse ca fiind imaginația sa hiperactivă. Și exista întotdeauna șansa să fie Madam Pince care se afla în spatele său, stând de pază peste cărțile ei prețioase. La ora nouă fără un sfert, coridoarele erau deja pline de elevi grăbiți, care pălăvrăgeau și chicoteau, mâncându-și micul-dejun pe drum sau scriindu-și temele în ultimul moment. Deși regula lui Remus fusese să nu meargă niciunde de unul singur anul ăsta, era mulțumit că era suficient de aglomerat și că erau destui Gryffindori în jur cât să fie în siguranță.

Când începu să coboare în subsol, senzația gâdilătoare se întoarse înapoi. De regulă, Remus încerca să-și ignore instinctele de genul ăsta - îi aparțineau lupului și ura intruziunea asta. Dar nu-i trecea, și își îndreptă mâna înspre baghetă, ținând-o strâns.

În final, la un coridor distanță de clasa de poțiuni, o luă voit pe-un alt coridor și țâșni după o tapiserie. Așteptă. Și bineînțeles, la doar câteva secunde apăru Severus Snape de după colț, părând confuz. Iritarea clocotea în gâtul lui Remus, și înainte să se gândească rațional își îndreptă bagheta spre Slytherin și intonă:

— Petrificus Totalus!

Snape deveni rigid cu o expresie surprinsă pe față care ar fi fost comică, dacă n-ar fi fost Remus așa de nervos. Băiatul cu părul negru căzu la pământ cu mâinile și picioarele drepte ca o scândură, paralizat complet. Ochii lui mici și negri priveau în jur, frenetici, în timp ce Remus ieși din ascunzătoarea sa. Îi trase un picior - nu foarte tare, doar în tibie - și surâse înspre Severus.

— Nu mă mai urmări, ciudatule, zise el. Parcă te-am avertizat.

Snape îl privea neajutorat, iar Remus începu să râdă înainte să se ducă înspre poțiuni cu un salt în mersul său.   

Chapter Text

— Nu uitați, vreau eseul de trei pagini despre similaritățile și diferențele dintre păsările tunet și phoenix până cel târziu vineri. Fără scuze, anunță profesorul Ferox.

Mary și Marlene mârâiră în timp ce-și împachetară lucrurile.

— Am uitat total de ăla, șopti Marlene. Și am antrenamente aproape în fiecare seară săptămâna asta - avem meciul cu Ravenclaw duminică.

— Îți împrumut notițele mele. E foarte ușor, răspunse Remus, ștergându-și cu grijă pergamentul de cerneală cu o foaie sugativă.

— Duminică e și ziua lui Sirius, nu? întrebă Mary îngândurată.

— Da, de unde ai știut?

— Păi, am fost totuși împreună anul trecut, zise Mary trufașă, țâțâind din buze înspre Remus. Și, faceți atâta tam-tam de ziua fiecăruia că e greu să nu ții minte. Doamne, sper să câștige Gryffindor, altfel o să fie deprimant rău.

— Da, agreă Remus. Nu se gândise la asta. Avea de gând să dezvăluie planul pentru marea sa farsă de ziua lui Sirius, în locul unui cadou adevărat. Acum se întreba dacă ar trebui să cumpere totuși ceva - deși erau programați să meargă în Hogsmeade abia peste două săptămâni. Putea să-i dea întotdeauna un pachet de țigări, dar asta părea puțin cam meschin, mai ales pentru că Sirius știa că erau furate.

Andromeda îi trimisese deja cadourile în avans, cu ajutorul Potterilor, iar James le ascunsese sub patul său. Și mai multe albume, bineînțeles - Remus spera tare ca unul dintre ele să fie noul LP de la Bowie "Diamond Dogs".

— Mă duc în turnul bufnițelor, tre' să-i trimit ceva lui Darren, zise Mary când părăsiră sala. Vii, Marls?

Marlene părea să nu prea aibă chef, așa că Remus zise repede:

— Eu mă duc la bibliotecă, dacă vrei să iei notițele alea?

— Da, mersi Remus!

Își luară la revedere de la Mary și porniră în direcția opusă împreună. Lui Remus îi plăcea mult de Marlene - era înaltă pentru o fată, și nu trebuia să se aplece mereu ca să vorbească cu ea. În afară de criza emoțională de la finalul anului al treilea, era o tipă directă și serioasă, ceea ce i se părea foarte liniștitor lui Remus în comparație cu Mary, care era de gașcă și distractivă, dar câteodată prea intensă.

— Mersi. Marlene zâmbi către el. O iubesc pe fata aia, dar nu mai suport să-i corectez scrisorile ei erotice cu Darren.

— Scrisori erotice? Remus rămase cu gura căscată. Marlene începu să râdă.

— Da, sunt horror. Hei, Remus, pot să te întreb ceva?

— Ce?

 — Ăă... crezi că lui Sirius îi place de mine?

Remus se luptă cu reacția sa inițială, care era una de disperare. Părea că nu putea să treacă o săptămână din anul școlar, fără să asculte problemele romantice ale cuiva. De ce credeau toți că el era cea mai bună persoană cu care puteau vorbi? Când lăsase vreodată impresia că era câtuși de puțin interesat?

— Habar n-am, zise el, sperând să nu sune prea enervat. Ar trebui să-l întrebi pe el.

— Nu cred că mi-ar da un răspuns sincer. Marlene chicoti. Scuze, faza e că a început să se poarte foarte ciudat în jurul meu în timpul antrenamentului de quidditch.

— Ciudat?

— Da, cu tot felul de comentarii și chestii din astea. E puțin enervant, sincer, nu prea îmi mai place de el așa mult ca înainte - știi, e așa un cerșetor de atenție, a fost întotdeauna mai mult genul lui Mary.

— Ce fel de comentarii?

— Chestii de genu' să-i dau un sărut să-i poarte noroc, sau ceva... Poate e felul lui de a flirta, sau poate-i o glumă - nu știi niciodată cu James și Sirius, nu-i așa?

Lui Remus îi pică brusc fisa, era pe jumătate enervat, pe jumătate rușinat pentru Sirius.

— Ce? zise Marlene, oprindu-se în fața bibliotecii. Ce-i cu fața aia?

— Ăhh, Marlene, uite, îmi pare rău de toată chestia asta, dar...

Și îi explică totul despre pariu.

Ok, da, era foarte posibil să-i zică lui Mary, și era extrem de posibil ca Mary să zică la tot restul colegilor lor din an - dar asta și meritau băieții, în opinia lui Remus. Simți o mare plăcere, știind că-i ruina șansele lui Sirius de a câștiga pariul ăsta stupid. Din fericire, Marlene era o fată de bun simț și spre finalul explicației lui Remus începu deja să chicotească.

— Acuma înțeleg! zise ea, șuierând. James tot încerca să-l oprească pe Sirius din a vorbi cu mine și toate cele. Of, băieții ăștia! Sunt ridicoli.

— Da. Remus zâmbi, ușurat că mai împărtășea cineva opinia sa.

— Super, acuma pot să mă distrez puțin pe seama lor. Marlene surâse cu viclenie în timp ce intrară în bibliotecă, vorbind mai încet. Apoi adăugă, puțin melancolic:

— Păcat că n-a încercat James. El poate ar avea vreo șansă.

Remus își ridică sprâncenele.

— Păi, el are ochi numai pentru Lily, așa că.

Marlene oftă.

— Aia-i o luptă pierdută. În fine, nu contează.

Se așezară la masa lor preferată, care era lângă cea mai mare fereastră și oferea o lumină naturală bună. Remus își scoase afară notițele și îi arătă lui Marlene cum își listase el calitățile păsărilor tunet, apoi ale phoenicșilor, apoi cum începu să le compare pe amândouă. În semn de recunoștință pentru ajutorul său, Remus primi de la ea notițele ei la astronomie și își petrecură o oră făcându-și teme împreună în companie plăcută. În final veni vremea cinei.

— Remus, zise Marlene într-o voce joasă când terminară. Participă toți Ștrengarii la pariu, sau doar James și Sirius?

— Ăă... cred că și Peter participă. Dar cred că o regretă puțin.

— Deci tu nu?

— Nu! răspunse, puțin mai tare decât vru.

— Păcat, răspunse ea, ochii sclipindu-i. Sunt convinsă că ai putea să câștigi.

El pufni din nas.

— Nici vorbă.

— Fetele te plac, să știi! Ești super de treabă și amabil și isteț.

— Da, pe naiba.

— Eu te-aș săruta.

— Oh Doamne, Marlene... Remus începu să meargă puțin mai repede, urechile simțindu-i-se foarte fierbinți. Suntem prieteni!

— Da, dar doar ca să câștigi pariul. Începu să zâmbească, ținând pasul cu el. Remus uitase cât de atletică era, iar el avea încă un șold cu probleme. Nu-ți place de nimeni?

— Nu. Haide că mi-e foame.

Nu era o minciună, se gândi Remus în sinea lui. Deși se cam simțea ca una.

***

— HAI, HAI GRYFFINDOR, HAI! strigă Remus împreună cu toată lumea. Peter, care își flutura frenetic eșarfa peste cap ca un dement cu un lasou croșetat, îl salvă pe Remus de la rușinea de sine pe care ar fi avut-o altfel.

Chiar era emoționat; mai emoționat decât fusese pentru primul joc al lui James și Marlene; pentru că Sirius - deși era foarte bun la zburat - nu lua întotdeauna cele mai bune decizii sub presiune. Iar quidditchul era un sport foarte periculos, dacă erai nesăbuit.

Jumătate din mulțime era decorată în albastru, cealaltă jumătate în vișiniu. O cacofonie de huiduieli și ovații erupseră în timp ce ieșiră cele două echipe pe teren. James era vizibil ca întotdeauna cu părul lui ciufulit și de la distanță cei doi prinzători aveau aceeași înălțime, diferențiindu-se doar prin cozile lor de păr de culori diferite, care răsăreau de sub căști - una blondă și una brunetă.

Remus își simți inima în gât în timp ce se suiră jucătorii pe mături, se ghemuiră puțin, apoi se lansară în aer la sunetul fluierului. Era greu să te hotărăști pe cine să urmărești, în timp ce James săgeta în sus și-n jos de-a lungul terenului ca un fulger urmărind balonul, Marlene și Sirius se despărțiră, protejând ambele capete de teren, cu bâtele-n aer.

Cei doi prinzători aveau stiluri foarte diferite - Marlene era concentrată, și obișnuia să urmărească jucătorii, nu ghiulelele, în așa fel încât să-și protejeze coechipierii. Sirius prefera altă tactică - mergând direct după mingile ofensive oriunde erau și lovindu-le pe cât de departe posibil de meci.

— Ăsta-i primul meci al lui Black și evident că a luat taurul de coarne, răsună vocea comentatoarei peste mulțime. Este clar că a fost antrenat foarte bine de Potter - care tocmai dă primul său gol! Gryffindor la conducere cu zece puncte!

Remus era prea emoționat ca să aclame împreună cu restul, devenind tot mai amețit încercând să-și urmărească toți prietenii în aer.

— După cum spuneam, continuă comentatoarea, o fată din Hufflepuff din anul al șaptelea. Foarte mult talent în echipa Gryffindor anul ăsta - Potter, bineînțeles și McKinnon, care este unul din cei mai buni prinzători pe care i-au avut roșii în ani de zile și acum Sirius Black, oaia neagră a unei adevărate dinastii a quidditchului - vi-o amintiți cu siguranță pe verișoara lui, Narcissa Black din Slytherin, unul din cei mai distinși căutători pe care i-a văzut Hogwarts vreodată, și bineînțeles îl avem pe fratele mai mic, Regulus, care a luat locul Narcissei după un sezon în poziția de înaintaș. Umblă zvonul că ar exista niște tensiuni în clanul Black, deci meciul Gryffindor/Slytherin va fi fără îndoială-

— Vă rog dacă ați putea să vă concentrați asupra progresului actualului meci, domnișoara Darcy! se răsti McGonagall la ea prin megafon.

— Scuze, doamna profesoară! Deci, acela e Dunelm din Ravenclaw care a intrat în posesia balonului, trage la poartă și--oooh, ce ratare gravă...

Meciul continuă, iar Remus spera că Sirius nu ascultase comentariul - să aduci în discuție familia lui era modul perfect de a-i distrage atenția. Dar nu, totul părea în regulă - lovea ghiulelele cu și mai multă vână, dar asta putea fi la fel de bine adrenalina.

La finalul jocului deveni clar că grijile lui Remus erau nefondate. Sirius s-ar putea să se comporte de parcă nu lua quidditchul în serios când nu era pe teren, dar evident ovațiile publicului făcură minuni pentru concentrarea sa.

Când prinse căutătorul Gryffindor hoțoaica - încheind meciul cu scorul de 300 - 110 în favoarea lui Gryffindor, cei doi prinzători zburară la sol. Remus văzu cum își aruncă Sirius brațul peste umărul lui Marlene într-un semn de vitejie și se aplecă spre ea - doar ca să fie ocolit cu dibăcie în timp ce-i oferi obrazul ei pentru un pupic.

***

Camera comună era o debandadă totală de roșu, auriu și muzică rock în acea seară. Toată casa veni să sărbătorească victoria Gryffindor precum și ziua lui Sirius. Remus, pe partea lui, vânduse mai multe țigări decât vânduse tot anul până acum - venise pregătit, preconizând corect că elevii mai mari vor bea, fiind mai predispuși să plătească pentru doza aceea de nicotină. El însă, se ținu departe de orice băuturi suspicioase, amintindu-și de mahmurelile oribile de peste vară.

Sirius și James erau în elementul lor, bineînțeles, în hohote de râs, inundați de felicitări de la colegii de clasă. Peter se gudura pe lângă ei, să se bucure și el de centrul atenției, dar suficient de departe cât să nu încurce.

Remus era fericit să privească de la distanță, stând de povești cu Lily și Mary, savurând snackuri aduse de la bucătărie. Știa că nu va apuca să-și divulge planul până mult mai târziu, dar asta era ok. Mai bine să se distreze toată lumea, mai era suficient timp.

La un moment dat, Sirius apucă să-și desfacă cadourile - o trusă de reparații pentru mătură din partea lui James, o groază de ciocolate de la Peter și de la Andromeda trei albume noi; "Dark Side of the Moon", "Country Life" (care avea o copertă incredibil de obraznică pe care toți băieții o pasau de la unul la altul surâzând, și-l făcu pe Remus să moară de rușine) și "Diamond Dogs".

— Oh! zise Remus, neputând să-și ascundă entuziasmul în timp ce ținea mult așteptatul album în mâini, mângâind opera de artă bizară a coperții, care era ca o scenă de coșmar. Îl pui pe ăsta primul? Te rog?

Sirius zâmbi.

— Orice pentru tine, Moony! și așeză discul pe platan.

"Auuuuuuuuuuuhhhhh...!"

Pick-upul urlă, trimițând un fior de șoc pe șira spinării lui Remus - urletul unui lup. Privi alarmat înspre James și Sirius. Și ei păreau la fel de surprinși ca el, deși expresia lui Sirius se transformă într-un zâmbet în timp ce vocea lui David Bowie umplu camera, de parcă recita o incantație:

"And in the death...
As the last few corpses lay rotting on the slimy thoroughfare,
The shutters lifted in inches in Temperance Building,
High on Poacher's Hill,
And red, mutant eyes gaze down on Hunger City…"

Întreaga cameră părea stânjenită în timp ce se recită acest poem urât și sumbru, neștiind exact unde să privească în timp ce urlau și schelălăiau câinii în fundal. Îl făcu pe Remus să se simtă sinistru și murdar - dar se gândea că-i plăcea asta; de parcă Bowie îi vorbea direct lui. Mai ales când țipă ultimele versuri:

"This ain't Rock'n'Roll!
This is genocide!"

***

— O lună întreagă?! șopti Sirius cu voce tare.

— Da, treizeci de zile, răspunse James, în aceeași șoaptă tare. Dac-o facem peste vară...

— Ați uitat vraja de tăcere idioților, strigă Remus.

— La naiba.

Multe foșnete.

Era trecut cu mult de miezul nopții de ziua lui Sirius, iar cheful fusese spart de către prefecți demult. Ștrengarii urcaseră scările spre dormitor pe jumătate adormiți și entuziasmați, dar aparent James și Sirius mai avuseseră încă ceva energie și erau acum într-o conferință privată în patul lui James. Remus avea o idee destul de bună despre ce vorbeau, dar se hotărâse să-i lase în pace pe moment. Să vadă până unde mergeau. Totuși, știa că își vor da seama că uitaseră să facă vraja până la urmă și se decise că onestitatea era cea mai bună soluție.

Remus și Sirius își scoaseră capul de după draperii în același timp.

— Scuze, Moony. Sirius zâmbea. Te-am trezit?

— Nu. Remus ridică din umeri. Mă... de fapt, mă gândeam la farsa asta...

— Farsă?! capul lui James i se alătură lui Sirius în fanta dintre draperii. A zis cineva farsă?!

Remus zâmbi, timid. Crezuse că va trebui să aștepte până weekendul următor să le zică, dar James își deschise generos draperiile mai larg.

— Vă rog domnule Moony, poftiți în biroul meu...

Remus ieși din pat, nerăbdător, desprinzându-se de așternuturi și traversă desculț camera răcoroasă, așezându-se pe patul lui James. I se părea că așteptase ani de zile invitația asta.   

— Deci? întrebă James, serios, ținându-și bagheta în fața lui Remus ca pe un microfon. Povestește-ne!

— Numai puțin, Remus își dădu ochii peste cap, scoțându-și propria baghetă. Sonoro Quiescis!

— E prea deștept pentru noi, zise Sirius sec.

— Într-adevăr, agreă James.

Remus îi ignoră; erau zbanghii și fără stare de la lipsa de somn, trebuia să le zică planul până nu picau lați.

— Vă mai amintiți că v-am zis de ceasul deșteptător al matroanei? îi întrebă repede. Băieții dădură cuminți din cap afirmativ, ca niște cockeri spaniel. Și cum am umblat la el ca să nu ne mai trezim de dimineață? - mai multe aprobări din cap - Păi, mă gândeam cum s-ar putea aplica la Hogwarts. Am cercetat puțin, și - știați că toate ceasurile din școală sunt controlate de un ceas principal? Ăla mare din fața sălii de mese.

— Oh MOONY! gemu Sirius, aruncându-se brusc peste Remus, cu mâinile în jurul lui, cu așa o forță că îi dărâmă pe amândoi pe spate în pat. Surprins, Remus încercă să-l împingă la o parte, dar Sirius se ținu strâns, prefăcându-se că plânge pe umărul său. Ai CITIT "Hogwarts: O scurtă istorie"! Unul din voi a citit-o în sfârșit! Ai devenit Ștrengarul meu preferat!

— Dă-te de pe mine, lăbarule! mârâi Remus, dându-l la o parte, luându-și distanță. James râdea de amândoi.

— N-ar ghici nimeni că ești cel mai mare dintre noi, Black. James zâmbi. Moony, te rog continuă. Marele ceas...?

— Da, exact, Remus își îndreptă cămașa pijamalei, simțindu-se foarte fierbinte și roșu la față de la asalt. Ăă...deci...ăă... Am avut ideea asta... am... Era degeaba, își pierduse complet șirul. Singurul lucru la care se putea gândi acum era, ce idiot enervant era Sirius.

— Ceasul mare le controlează pe toate celelalte, suplini Sirius, repede, remarcabil de lucid acum. E o vrajă care asigură că toate orologiile și ceasurile sunt sincronizate perfect. Chiar și cele pe care le aducem de acasă se resetează - chiar și cele încuiate. E o vrajă al naibii de bună.

— Da. Remus aprobă din cap, intrându-și din nou în ritm. Da, exact. Așa că mă gândeam; dacă ceasul ăla merge greșit, sau se dă cu cinci minute înainte - atunci așa ar trebui să se întâmple cu toate celelalte. Și ar afecta orele la care se țin lecțiile, mesele, și... mă rog, cam tot mersul castelului. Și dacă am începe foarte încet - să zicem că îl mutăm cu câte cinci minute înainte în fiecare noapte - nimeni n-ar observa cu anii, nu? Adică, cum ar putea să observe cineva, dacă toate ceasurile merg la fel?

Încheie, lăsându-se pe spate și privi înspre James, pentru că era încă enervat pe Sirius că-l agitase așa, stricând aproape toată treaba. Creierul lui James lucra din greu - Remus știa pentru că își împinsese ochelarii în sus pe nas. În final se uită înspre Sirius și zâmbi.

— A făcut-o din nou, Moony al nostru!

Chapter Text

Luni, 4 noiembrie 1974

— Nu știu ce să zic, zise Peter, frământându-și mâinile. Profesoara McGonagall ne-a zis să nu ne jucăm cu timpul.

— Nu facem asta. Sirius mormăi în timp ce-i explică planul a doua oară. Este o farsă încuiată, Peter, ce ești așa greu de cap?!

— Oprește-te. Remus se încruntă, părându-i rău de Peter, care fusese bosumflat toată ziua oricum, pentru că fusese exclus din planificarea farsei cu o seară înainte. Nu ne jucăm cu timpul Pete - îi explică amabil - Ne jucăm doar cu ceasurile.

Peter se uită la Remus, apoi la James pentru confirmare.

— Ok, zise el încet. Cred că înțeleg.

Se hotărâseră s-o facă cât de repede posibil și se chinuiră să stea atenți la ore în ziua aceea, în timp ce anticiparea șiretlicului lor deveni tot mai mare. Remus fu nevoit să-i facă pe James și Sirius să tacă din gură de mai multe ori când îi acapară entuziasmul prea tare - abia dacă erau cât de cât subtili de cele mai multe ori.

— N-o să funcționeze dacă află toată lumea despre chestia asta, comentă Remus când întrebă Mary la masa de prânz despre ce șușoteau. Așa că tăceți din gură! Știu că puteți să țineți un secret dacă chiar vă dați interesul.

Abia așteptau lăsarea nopții când castelul devenea tăcut. Trecuse mult timp de când nu mai ieșiseră toți patru împreună după stingere și deși era o sarcină foarte simplă, toți voiau să meargă.

— Peter, tu stai aici, zise Sirius, după a treia încercare.

— De ce eu? protestă Peter. De ce sunt tot timpul lăsat în urmă?!

— Nu te lăsăm în urmă, idiotule, asta-i pur și simplu o problemă de logistică. Sirius își dădu ochii peste cap.

— James!

— Rămân eu, se oferi Remus. Eu sunt cel mai înalt, e vina mea.

— Dar a fost ideea ta, se plânse Sirius. Nu poți să lipsești!

Remus ridică din umeri.

— O să mai fie și alte dăți. O facem de mai multe ori.

— Chiar și cu trei, abia încăpem, zise James. Black, Pettigrew, voi stați aici.

— De ce eu?! Sirius și Peter strigară amândoi deodată, indignați.

— Pentru că, zise James cu o buză încrețită. E ideea lui Moony și mantia mea.

După ce se mai ciondăniră puțin, menajându-și apoi egourile și după multe promisiuni că vor face în fiecare noapte cu schimbul, doar ca să fie corecți, cei doi Ștrengari excluși își cedară locul. La puțin timp după, Remus și James se furișau prin camera comună Gryffindor sub mantie, mergând tiptil pe lângă câțiva elevi de anul șapte care dormeau duși pe manualele lor de examene NEWT.

— Sper că se împacă dacă le dăm o oră singuri, șopti James, în timp ce ieșiră pe gaura portretului și apoi pe coridorul gol.

— Chiar așa, de ce e Sirius așa de căcat cu Peter? întrebă Remus într-o voce la fel de joasă. Nu voiau să-l deranjeze pe Peeves - sau mai rău pe doamna Norris.

— Toate fetele știu de Marea Cursă a Săruturilor, răspunse James, mișcându-se încet în așa fel încât să țină Remus pasul cu el. Sirius crede că Peter le-a zis.

— De ce ar crede asta?

— Știi cum e Black, zise James cu un zâmbet în voce. Îi place să sară la concluzii. De obicei la alea greșite.

— Deci, nu crezi c-a fost Peter? întrebă Remus într-o voce inocentă.

— Moony. James pufni din nas. Știu că tu ai fost.

— Ah.

— Nu sunt supărat. James începu să râdă, încet. Mai mult de atât, cred că mi-ai mărit șansele de a câștiga pariul.

— Marlene s-a oferit să mă sărute, zise Remus brusc. Dar i-am zis că nu particip.

Nu știa de ce alesese să-i spună lui James - sau de ce alesese așa un moment inoportun s-o zică. Se gândea că vru doar ca cineva să știe. Poate era o chestie de laudă - până la urmă ei fuseseră cei care nici măcar nu-l incluseseră în cursă în primul rând.

— Ha, zise James. Nu-i spune lui Sirius, n-o să-i treacă niciodată.

— Te-ar săruta și pe tine, adăugă Remus generos. Mi-a zis mie c-ar face-o.

— Din păcate, nu se poate, răspunse James nonșalant. Remus rămase pe gânduri o perioadă, dar ajunseră la ceas acum, la capătul scărilor principale.

Era foarte mare și foarte frumos, cu o ramă groasă de mahon, sculptat cu varii creaturi magice și plante, cadranul și limbile erau poleite cu aur.

Remus își scoase bagheta și se concentră intens să desfacă farmecele protective care fuseseră puse acolo de un mare vrăjitor cu mult timp în urmă. Îi luă foarte mult timp; erau complexe și încâlcite, împletite împreună ca dantela fină. Dar încet și sigur, unul câte unul, simți magia cum se dizlocă cu un poc subtil undeva în mijloc. Zâmbi înspre James.

— Gata.

James își flutură propria baghetă înspre ceas iar minutarul se dădu înapoi cu cinci minute. Privi în jos spre propriul ceas și amândoi priviră cum se sincronizează. James începu să râdă pe sub barbă.

— Vezi Moony, știam eu că numai tu puteai să fii. Haide, mai bine ne întoarcem.

Se furișară înapoi în sus pe scări, mai repede acum, triumfători și zvăpăiați. Când ajunseră sus, Remus trebui să se oprească să-și tragă răsuflarea. Își puse o mână pe umărul lui James să se sprijine, iar celălalt băiat îl așteptă răbdător.

— Auzi, James?

— Da?

— Chiar o să pierzi pariul cu Sirius de dragul lui Lily?

Spatele lui James înțepeni puțin, dar nu sună enervat când îi răspunse.

— S-ar putea să nu pierd.

— Dar Lily no să vrea niciodată să-

— Eu sunt cel care merge la divinație, Lupin, nu tu.

— Da, dar te urăște.

— Nu mă urăște. James începu să râdă. Lily Evans n-ar putea vreodată să urască pe cineva.

Remus nu zisese nimic la asta, știind că era adevărat. James continuă:

— Încă n-a venit timpul, atâta tot. Dar nu mă deranjează.

— Oh, zise Remus. Își dădu seama pentru prima oară că James nu o plăcea doar pe Lily. Era cu totul altceva. Remus voia să pună mai multe întrebări, dar nu știa cum - el nu era Sirius, nu putea să fie așa tupeist.

Când se întoarseră în dormitor, Sirius se plimba de colo colo prin cameră, iar draperiile erau trase în jurul patului lui Peter. Se putea presupune că nu-și folosiseră timpul pentru a lămuri neînțelegerea.

— Deci? lătră Sirius nerăbdător când își dădură James și Remus mantia jos.

— Gata, zise James simplu, căscând și îndreptându-se spre patul său. Îl bătu pe Sirius pe umăr în timp ce trecu pe lângă el. Bucură-te de cele cinci minute în plus de somn.

***

Farsa continuă tot așa. În fiecare noapte în săptămâna aceea, doi Ștrengari se furișau jos, sub mantia invizibilității și produceau vraja ca să miște minutarul cu câte cinci minute, iar până sâmbătă dimineață, fiecare ceas din Hogwarts mergea cu douăzeci și cinci de minute în urmă. Până acum nu părea să fi observat nimeni iar James și Sirius deveneau tot mai impacientați.

— Faza e, că nu primim efectiv o juma' de oră în plus de somn, nu-i așa? Nu ne culcăm mai devreme. Sirius căscă în timpul micului-dejun, cu o privire adormită, îmbrăcat în echipamentul lui șifonat de quidditch.

— Nu, păi nu aia a fost de fapt intenția... zise Remus, încercând să-și construiască un sendviș toast cu marmeladă și gem de căpșuni.

— Totuși, cred că ar trebui să ne alegem cu ceva din toată chestia.

— Satisfacția unui lucru bine făcut? răspunse Remus, sec, înainte să muște din creația sa. Gemul dulce curse dintre felii, pătându-i degetele. Sirius făcu o grimasă - îi era scârbă de lucrurile lipicioase.

Excelența propriului lor geniu nu părea să fie suficient pentru Sirius. A doua zi Remus se trezi dimineața cu mult înainte să-i sune alarma și când verifică ceasul de pe noptieră văzu că era aparent ora șapte dimineața. Se ridică și merse la Sirius să-l scuture.

— Ce-ai făcut azi-noapte? întrebă Remus, odată ce se trezi Sirius într-un final. Tu și James v-ați ocupat de ceas, nu?

— Am avut chef să dormim puțin mai mult, atâta tot...

— Cu cât l-ați mutat?

— Habar n-am, o oră sau două?

— Ce?!

— Ce?? Sirius părea cu adevărat surprins. Nu era ăsta tot scopul farsei?

— Păi... Remus oftă. Ce sens avea? Nu putea să continue la nesfârșit, oricum. Tot e prea mult. O să mă duc să văd dacă pot să-l dau puțin mai în față în seara asta.

Sirius ridică din umeri, se întoarse pe partea cealaltă și se băgă iar la somn.

Câțiva oameni comentară despre cât de ciudat era să te trezești în plină zi iarna la șapte dimineața, dar cum era duminică oricum, Remus se gândi că nu urmau să fie prinși. În acea seară, Remus și Peter merseră tiptil până jos ca de obicei, iar Remus încercă să corecteze nesăbuința lui Sirius.

— Putem să facem în așa fel încât să ne trezim mai devreme sâmbăta viitoare? întrebă Peter, nesigur - Remus tot nu era convins că Peter înțelegea ce făceau.

— Nu văd de ce nu. Remus ridică din umeri. Dar de ce vrei să te trezești mai devreme?

— E weekendul de Hogsmeade și urma să mă întâlnesc... ăă... nu, nimic.

— Cu cine??

— Te rog nu le spune lui James sau Sirius!

— Cu cine, Pete?

— Desdemona Lewis.

— Oh... Nu, n-o să spun nimănui.

Remus merse la somn cu o inimă grea în acea noapte. Simțea că-și pierduse toți prietenii acum - singura care nu voia constant să vorbească despre relații cu sexul opus era Lily. Și se simțea puțin prost în jurul lui Lily, de când le ruină fără să vrea proiectul la poțiuni.

Ce-i drept, toate proiectele colegilor fuseseră ruinate.

— Vai de mine. Profesorul Slughorn își scărpină capul, absolut șocat de poțiunile de anduranță absolut nefolositoare, pe care le produseseră toți. Le-ați lăsat toți să fiarbă suficient timp? Trebuie să stea exact douăzeci și patru de ore...

Toată lumea le lăsase să fiarbă corect, bineînțeles. Sau cel puțin așa crezuseră. Sincer, era vina lui Sirius, își spunea Remus în sinea lui.

Lui Sirius i se păru întregul episod incredibil de comic, bineînțeles, și îl inspiră numai să ia riscuri tot mai mari. Problema era că Remus nu-l putea prinde în flagrant. De fiecare dată când era rândul lui Sirius să meargă să mute ceasul, se asigura să meargă ori cu Peter ori cu James. Și de fiecare dată când se oferea Remus să meargă, Sirius făcea un pas în spate.

— Știu ce faci, îi spuse Remus când se treziră într-o "dimineață" cu soarele deja la zenit pe cer.

— Și eu știu ce faci tu, îi răspunse Sirius rânjind. Domnu' Zece la Purtare.

Era adevărat - Remus mergea jos în fiecare a doua noapte și încerca să repare dezastrul făcut de Sirius, așa încât în a treia săptămână din noiembrie ceasurile oscilau fantastic încolo și-ncoace, câteodată chiar cu o diferență de patru ore. Cea mai mare problemă era că Sirius nu voia să-i spună cu cât modifica timpul, așa că Remus trebuia să ghicească cu cât să corecteze.

— Ce mama naibii se întâmplă?! zise Mary într-o dimineață la micul-dejun, după numai patru ore de somn - Remus regreta asta, dar fusese singurul mod să recupereze terenul în acest război ridicol de voințe.

Micul-dejun deveni un eveniment foarte ciudat - aparent elfii din bucătărie erau mai confuzi decât oricine altcineva despre momentul zilei și nu se puteau pune de acord despre care masă trebuia servită. Ca atare, omletele erau servite împreună cu piureul și sosul; cotletele de miel erau acompaniate de fulgi de porumb și o dată sau de două ori ajunseseră toți la cină și nu apăru absolut nimic. Sirius și James iubeau fiecare minut din toată treaba asta, bineînțeles.

— Ce vrei să zici? întrebă James, degajat. Sirius nu vorbea deloc în acea dimineață, doar căsca și se uita morocănos la Remus din când în când.

— Nu aveți niciunul probleme cu somnul? întrebă Mary disperată. Începea să arate destul de amețită - părul ei negru îi ieșea din cozile împletite în cârlionți groși, iar ochii ei păreau puțin injectați. Și care-i faza cu vremea?

— Da, era foarte întunecat ieri. Marlene căscă și ea. Dar azi a început să se lumineze la șase sau ceva de genu'.

— Hogwarts e un loc foarte misterios și plin de magie, zise James. Cine suntem noi să chestionăm felul în care funcționează?

Între timp, Remus era foarte îngrijorat de venirea lunii pline. Avea impresia că trebuia să vină imediat, dar oricum nu putea fi sigur. Dacă Sirius nu o lăsa mai moale, s-ar putea să piardă șirul cu totul și să trebuiască să se închidă în Coliba Urlătoare timp de-o săptămână. Nu știa cum îi va explica asta lui Madam Pomfrey - dar dacă nu făcea ceva atunci risca să se transforme undeva prin castel.

***

Miercuri, 27 noiembrie 1974

În a patra săptămână Remus era convins că niciunul dintre Ștrengari nu avea - câtuși de puțin - habar despre cât Dumnezeu trebuia să fie ceasul. Renunță să mai încerce să-l corecteze pe Sirius, în schimb se hotărî că era cel mai bine să lase lucrurile să se rezolve de la sine. Lucrurile ajunseră în sfârșit într-un punct culminant, când, în timp ce căscau la ora de transfigurare, Peter se uită brusc pe fereastră cu un icnet.

— Ce s-a întâmplat, Pettigrew? se răsti McGonagall - fusese mai irascibilă decât în mod normal. De fapt, toată lumea era, iar Remus se hotărâse să nu mai strice somnul nimănui niciodată.

— N-nimic, doamna profesoară. Peter privi repede în jos.

Dar era prea târziu; întreaga clasă, inclusiv McGonagall, priveau acum afară pe fereastră - și se uitau la cum răsărea soarele la ora unsprezece dimineața.

— Oh, pentru numele lui Merlin! zise McGonagall. Vreau toată clasa în sala mare, acum. Mă duc să-l aduc pe director.

În mai puțin de-o oră, Remus se simțea extrem de emoționat, înconjurat de restul școlii în timp ce-l așteptau pe Dumbledore să li se adreseze. Nu-l văzuse mai deloc pe director anul ăsta; bătrânul lipsea de multe ori de la mese acum, iar McGonagall spusese că era pur și simplu plecat cu treabă pentru minister. Totuși, acum era aici, iar Remus nu putea opri golul din adâncul stomacului în timp ce vrăjitorul cu părul alb se apropie de pupitru.

— Ce crezi că se întâmplă? îl întrebă Lily pe Remus. Mary era ațipită pe umărul ei.

— Habar n-am, îi răspunse, sperând să sune convingător.

— Se pare că, începu Dumbledore. Lui Remus i se părea că vorbea foarte încet pentru un profesor - dar cumva toată lumea amuți oricum. Avem niște poznași printre noi.

Toată lumea se întoarse simultan înspre Remus, Sirius, James și Peter. Remus se uită în continuare înainte, ignorându-i; Peter începu să joace din genunchi, plin de anxietate și privi înspre James, care zâmbea înapoi înspre publicul său într-o manieră afabilă. Remus nu putea să vadă ce făcea Sirius, dar trebuia să fie ceva complet ridicol și extrem de obraznic. Cu toate astea, Dumbledore nu făcu nicio acuzație, zâmbi doar placid și continuă:

— Vă asigur că ceasurile au fost acum corectate și că se vor lua măsuri ca acest lucru să nu se mai întâmple niciodată. Între timp, cred că avem cu toții nevoie de puțină odihnă - anulez restul orelor de astăzi, care vor fi reluate la ora obișnuită - și corectă - mâine dimineață.

Se auzi un murmur colectiv de apreciere la aceste vești.

— Da! șuieră Sirius. În sfârșit rezultate!

— Acum. Dumbledore își ridică mâinile. Duceți-vă și folosiți timpul ăsta într-un mod înțelept!

Toată lumea din sală se ridică în picioare și începu să se târască obosită înspre uși. Ștrengarii tocmai voiau să plece și ei, când apăru McGonagall în spatele lor, punând câte o mână pe umerii lui Sirius și James.

— Stați așa, zise ea. Voi patru nu.

Remus înghiți în sec, în timp ce restul școlii eliberă sala, până când rămăseseră numai ei patru, Dumbledore și McGonagall.

— Deci. Dumbledore zâmbi amabil. Care dintre voi a venit cu ideea, hm? Sau a fost un efort colectiv?

Cei patru băieți priviră unii spre alții, apoi în jos. Dumbledore începu să râdă.

— Admirabil, zise el aprobator. Atunci va trebui să vă tratăm pe toți în mod egal, nu? Mă gândesc la zece puncte de fiecare sustrase de la Gryffindor, sunteți de acord doamna profesoară McGonagall?

— Minim! Ea dădu din cap aprobator. Și detenții!

— Voi lăsa asta în seama dumneavoastră, atunci. Încă un lucru, băieți.

Priviră toți în sus cu o grimasă în timp ce se pregătiră pentru dojană.

— Evident, sunteți cu toții niște vrăjitori foarte talentați. Dumbledore continuă să zâmbească. Peter scoase un chițăit foarte ciudat. Acest lucru este foarte clar. Da, a fost o vrajă simplă, dar extrem de eficientă. O astfel de gândire vă va duce departe în viață. Dar poate includeți puțin mai multă chibzuință data viitoare? Poate n-ați fi fost descoperiți așa de repede.

— Trei săptămâni nu-i rău! îi ieși lui Sirius pe gură. James îl lovi cu piciorul, dar Dumbledore râdea. McGonagall se înroși, plină de furie.

— Atunci vor fi trei săptămâni de detenție, Black!

Sirius își lăsă repede capul în jos, iar James mormăi pe sub mustață:

— Idiotule.

Chapter Text

I'm torn between the light and dark
Where others see their targets, divine symmetry
Should I kiss the viper's fang?
Or herald loud the death of man
I'm sinking in the quicksand of my thoughts
And I ain't got the power anymore

Miercuri, 4 decembrie 1974

Primiră trei săptămâni de detenție de la McGonagall - ceea ce însemna că trebuiau să scrie propoziții repetitive și teme în plus - și le era interzis să meargă în Hogsmeade până anul următor, spre oroarea lui Peter. Săraca domnișoară Lewis trebuia să mai aștepte.

Asta însemna de asemenea că Remus nu va avea cum să le cumpere cadouri de Crăciun prietenilor săi, dar se bucura de scuza oferită. Adunase până acum o mică avere (în ochii săi) de zece galeoni și doisprezece sicli. Nu se apropia nici pe departe de averea lui James, bineînțeles, sau de moștenirea lui Sirius de la unchiul său - dar era mai mult decât avusese Remus vreodată, chiar și în bani încuiați.

Începuse deja să-și facă planuri pentru momentul când avea să împlinească șaptesprezece ani. Trebuia să învețe neapărat cum să Apară - trebuia să fie sigur c-o făcea corect. Apoi, va cumpăra suficiente provizii și își va începe căutarea. Și credea că știa de unde să înceapă.

Semestrul acesta, chiar de când se întorsese înapoi la Hogwarts, Remus începu să citească Profetul Zilei din scoarță în scoarță. Împrumutase exemplarul lui James și își făcu notițe în privat - de obicei în bibliotecă, unde nu-l deranjau ceilalți Ștrengari. Căută orice; atacuri, sau mențiuni despre posibile observări, zvonuri. Orice în legătură cu vârcolacii sau cu "creaturi întunecate neidentificate". Nu găsi mai nimic - James susținea că asta era pentru că ministerul nu voia să sperie pe nimeni.

Dar tot erau indicii. Câteodată erau articole despre aurori care întrerupeau "adunări ilegale" sau întâlniri  - întotdeauna în colțuri îndepărtate; în Hebridele exterioare sau în parcul național Brecon Beacons. Și se întâmplau întotdeauna în noaptea dinaintea lunii pline. Asta era dovadă solidă, din punctul lui Remus de vedere - Greyback își aduna adepți și nimănui nu părea să-i pese; chiar și aurorii păreau destul de nonșalanți în legătură cu treaba asta. Exact cum fuseseră cu Lyall.

Spre începutul lui decembrie, Remus deveni așa de îngrijorat încât se hotărî să se consulte cu Ferox.

Programa îngrijirii creaturilor magice de anul ăsta se dovedi la fel de fascinantă ca cea de anul trecut, iar dedicarea lui Ferox nu se diminuă. Indicase chiar că va aduce un demighiz adevărat ca o surpriză de Crăciun, deși Remus habar n-avea de unde avea să facă rost de unul.

Profesorul îi dusese pe toți la lac într-una din ore, unde Ferox ținuse o întreagă conversație într-un ton înalt cu una din sirenele care trăia acolo. Nimeni nu avusese nici cea mai vagă idee despre ce vorbiseră, dar fusese oricum foarte interesant, iar Remus își făcuse niște diagrame foarte folositoare.

Înarmat cu aceste diagrame și cu eseul care le acompania, Remus se apropie de biroul lui Ferox într-o după-masă posomorâtă de decembrie. De când erau și Sirius și James în echipa de quidditch, era mult mai ușor pentru Remus să se sustragă și să-și conducă treburile personale în liniște - în ultimul timp ori vânând vârcolaci ori în calitate de furnizor de tutun de cea mai bună calitate, al Hogwartsului. Lily îl întrebase dacă voia să meargă la bibliotecă cu ea - i se părea că trebuia să fie puțin singuratică semestrul ăsta, fiindcă îl întreba des dacă voia să meargă peste tot cu ea. Nu i se păru că-și petrece mai puțin timp cu Mary și Marlene, dar cine știa cu fetele?

Oricum, fiindcă se sustrăsese din toate celelalte responsabilități, Remus ciocănea acum la ușa biroului lui Ferox.

— Intră, cântă vocea în accentul ei tipic de Liverpool. Remus zâmbi și călcă înăuntru.

— Bună, domnule profesor, zise el, cu foile în mână.

— Lupin! Ia loc, ia loc. Ferox radia înspre el din spatele biroului său. Părea să repare o cușcă mare și aurie; masa era plină de scule și sârme și alte ciudățenii care nu păreau să-și aibă locul în biroul unui profesor.

— Am adus eseul despre sirene. Îl așeză pe masă, pe singura suprafață liberă.

— Măi să fie, Remus ești foarte nerăbdător! profesorul Ferox zâmbi, ordonându-și sculele într-o trusă de piele. Termenul limită pentru el era finalul semestrului.

Remus ridică din umeri, încântat în secret.

— Îl terminasem, așa că m-am gândit că pot să-l înmânez de pe acum.

— Foarte bine. Te servesc cu niște ceai?

— Da, vă rog.

Ferox împinse cușca mare la o parte și își flutură bagheta, degajat. Bagheta lui Ferox era mai scurtă decât a lui Remus și mai groasă, făcută dintr-un tip de lemn cu noduri, de parcă fusese ruptă direct dintr-o creangă de copac. Un ceainic apăru de nicăieri, urmat îndeaproape de două cești și de farfuriuțe care clincăniră puternic pe masă. Erau destul de vechi și ciobite în anumite locuri.

— Ups. Ferox zâmbi, sfios. N-am fost niciodată foarte finuț cu farmecele. Iar ăsta-i și setul mamaiei mele.

Remus zâmbi politicos și își folosi propria baghetă ca să toarne ceaiul. I se părea levitarea foarte simplă în general, iar Ferox părea impresionat.

— Mamaia mea obișnuia să bea cu ceașca pe farfuriuță, murmură el, nostalgic, ridicându-și ceașca la gură. Credea că-i mai elegant așa, draga de ea.

Remus nu știa niciodată ce să zică când începeau oamenii să vorbească de rudele lor. Îi luă patru ani să înțeleagă că oamenii care aveau familii nu prea voiau să audă despre experiențele celor care nu le aveau. Îi făcea să se simtă inconfortabil. Ferox părea să observe reticența politicoasă a lui Remus și schimbă tactica.

— În momentul ăsta mamaia ți-ar oferi un biscuite și-o țigară, dar mă tem că am rămas fără ambele.

Remus ridică o sprânceană și scormoni în buzunar.

— Poftiți, domnule, zise el, oferindu-i un pachet de Marlboro.  

— Ah, deci zvonurile sunt adevărate, eh? Ești traficantul nostru local.

Remus ridică din nou din umeri, mascându-și cu grijă entuziasmul în timp ce Ferox chiar îi acceptă o țigară și o aprinse prompt cu vârful baghetei.

— Cum ați făcut asta?! întrebă el, încercând-o cu propria baghetă, fără succes. Ferox începu să râdă.

— Vino aici. Remus se aplecă peste birou ca să-l lase pe Ferox să-i aprindă țigara. Mai bine nu te învăț - îi făcu cu ochiul - E un viciu teribil.

Remus zâmbi printr-un nor de fum, trăgând din țigară.

— Deci, zise Ferox, rezemându-se de spătarul scaunului. Să înțeleg că asta-i mai mult decât o vizită socială, tinere Lupin?

— Ăă... da, oarecum. Remus dădu din cap, dregându-și vocea. Am doar câteva întrebări despre... mă rog nu știam pe cine să întreb și ați zis anul trecut că pot veni la dumneavoastră.

— Bineînțeles. E despre tatăl tău?

— Oh nu. Remus scutură din cap. Nu despre el.

Se poate să fi sunat mai vehement decât își dorise - dar se săturase de Lyall Lupin și de sentimentul groaznic, de vid și vinovăție pe care-l avea ori de câte ori se gândea la el. Nu mai voia să știe nimic despre trecut - asta era despre viitor.

Remus trase din nou din țigară, lăsând-o să-l calmeze.

— E despre Greyback.

— Remus...

— Am dreptul să știu, zise el, sumbru, pierzându-și zâmbetul. E viața mea.

Ferox îl privi timp îndelungat, înainte să ofteze.

— Fix ca tatăl tău. Ok, ce vrei să știi? Nu că aș ști multe. Se zice că e încă un fugitiv dat în urmărire.

— Articolele pe care mi le-ați dat, unul din ele zicea că ministerul crede că încearcă să ridice o armată, de aceea îi plac... copiii.

— Ăla-i doar un zvon, zise Ferox, cu sprâncenele împreunate. Nu există dovezi.

— Eu sunt dovada, zise Remus, punându-și inconștient mâna pe șold, unde stătea cea mai groaznică cicatrice dintre toate, ascunsă sub uniformă.

— Tot nu înseamnă... Mă rog, dacă ar fi încercat să facă asta în anii șaizeci atunci te-ai gândi că am fi aflat despre asta până acum, nu?

Asta era o logică greșită, în opinia lui Remus, își flutură o mână.

— Au fost atacuri, dacă citești ziarele cum trebuie. Lordul Întunericului, e persoana perfectă care să-l încurajeze pe Greyback, din ce-am auzit. Trebuie să se facă ceva ca să-i oprim să li se alăture. Să-i oprim... pe cei ca mine din a i se alătura.

— Nu știu ce știi tu despre acest așa zis "Lord Întunecat", răspunse Ferox, încordat. Dar e interesat doar de puritatea sângelui. L-ar considera pe unul ca Greyback o corcitură. Cineva sub demnitatea sa.

Remus se gândi la Snape și la ceilalți Slytherini și renunță repede și la teoria asta.

— S-ar putea să nu-l respecte, dar cât timp își face Greyback treaba - și dacă face rost de suficienți susținători-

— Le supraestimezi puterea - amândurora. Lordul Întunericului e doar un parvenit politic, care se folosește de opresia percepută; nimeni nu-l ia în serios. Nimeni care contează. Iar Greyback - ei bine, el e practic un vagabond, un nebun de legat. Niciunul din ei nu are nimic concret de oferit adepților săi.

Remus pufni din nas.

— Da, ei bine, ministerul nu prea are ce să-mi ofere mie, în afară de-o zgardă și o celulă cu gratii.

— Remus, asta nu-i adevărat. Ferox suna stresat. Lui Remus nu-i păsă.

— Ba da! Am aproape cinșpe ani, nu-s un copil mic. Perspectiva mea de muncă este mai puțin de rahat ca încuiat decât ca vrăjitor. Nu prea pot să nu observ că sunt singurul de felul meu la Hogwarts, nu prea pot să nu observ că n-am voie să zic nimănui - ah stai, doar până când împlinesc șaptișpe ani, apoi pot să spun TUTUROR, nu? Atunci poa' să știe toată lumea, ca să mă evite în caz că mi se face un pic fomiță. Greyback n-o fi având multe de oferit ăstora ca noi, corciturilor, dar când n-ai nimic de pierdut...

— Remus, tu ai-

— Nu! Am CITIT legile și statutele și nenorocitul ăla de registru!

Își stinse țigara în zațul ceaiului, furios. Luna plină era la săptămâni bune distanță, dar temperatura îi creștea, inima îi bătea din greu în timp ce se încruntă la Ferox, provocându-l să răspundă. Ferox însuși părea destul de șocat, încremenit în loc. Remus se calmă, observând asta  - avusese de gând să aibă o discuție rațională, vruse să afle lucruri; nu să urle la profesorul său preferat. Își scoase încă o țigară și o aprinse de la un chibrit dintr-o cutie pe care o avea la el, apoi împinse pachetul peste masă spre Ferox.

— Păstrați-l, zise repede, inhalând. Îmi pare rău. N-am vrut să țip.

— E ok să țipi, Remus. Ferox îi zâmbi, puțin crispat. Mai ales când cineva nu ascultă și trebuie să te faci auzit.

Remus îl privi nedumerit. Ferox se relaxă puțin.

— Cred că vezi furia ca pe o slăbiciune, dar nu este. E bine să fii furios - și tu chiar ai un motiv al naibii de bun să fii. Ai dreptate. Toți trebuie să ne facem griji de Voldemort și de Greyback și de restul găștii de sânge-puri. Dacă ministerul vrea să trateze vrăjitori buni, deștepți și preocupați așa cum te tratează pe tine, atunci oamenii ca Lordul Întunericului vor avea întotdeauna susținători.

Remus se holbă la el, uluit.

— Dar, zise Ferox. Vor fi întotdeauna oameni care vor lupta împotriva lor. Și cât timp rămânem furioși, nu vor câștiga.

— Nu vor câștiga, repetă Remus. De obicei se simțea rușinat după o izbucnire din asta, dar acum se simțea mai calm - chiar ușurat.

— Și să nu crezi o secundă că ai perspective de căcat. Ferox ridică o sprânceană. Dacă crezi că Dumbledore a mutat cerul și pământul să-ți ofere o educație doar ca să te vadă că ajungi cu nimic mai bun decât un vrăjitor fără magie, atunci nu-l cunoști pe Dumbledore, băiete.

***

Vineri, 20 decembrie 1974

În continuarea lunii decembrie, nopțile deveneau mai lungi, iar castelul fu învăluit de lumini magice și o pătură grea de zăpadă. Toată lumea părea mai veselă decât de obicei și mai încântată să sărbătorească Crăciunul decât fusese vreodată. Bufnițele survolau coridoarele în viteza luminii, livrând pachete și felicitări viu colorate; profesoara de ierbologie fermecase vâscul și iedera să se cațere în jurul fiecărui candelabru și fiecărei balustrade; profesorul Flitwick putea fi găsit în fiecare seară învățând portretele să cânte colinde, iar Sirius Black termină semestrul îmbrăcat din cap până-n picioare în beteală.

Aceasta nu fusese de fapt ideea lui Sirius - James o începuse, folosind un farmec de lipire veșnică, încât să prindă decorațiunile de gulerele și manșoanele robelor lui Sirius în timp ce dormea. Dacă sperase să-l facă de rușine pe Sirius, fu complet dezamăgit - Black adora noul său look, și-l purta cu mândrie. De altfel, până în ultima zi din semestru, îl copiaseră cel puțin încă cincisprezece băieți, precum și o gașcă de fete care începuse să-l urmărească pe Sirius în ultima perioadă.

Părea că toate fetele din școală auziseră despre Marea Cursă a Săruturilor - iar efectul nu fusese cel scontat de Remus. În timp ce Marlene acționase rațional, respingând avansurile lui Black, multe alte fete din an - și chiar și din anii mai mari - sperau însă să-l ajute pe Sirius să câștige pariul. I se păruse foarte distractiv la început, dar după aproape o lună întreagă de urmăriri din partea unei haite de adolescente care numai chicoteau, după multe scrisori de dragoste inundate în parfum și întreruperi la fiecare colț, o înrolase pe Mary în calitate de bodyguard.

Mary era perfectă pentru asta - fiind mai bădărană, nu îi era jenă să spună ce gândește și nu era deloc interesată de Sirius.

— Ești așa un pămpălău, oftă ea în ultima seară din semestru, în timp ce stăteau toți în jurul șemineului împreună. James se juca cu o hoțoaică aurie pe care o furase din magazia de quidditch, și încerca s-o impresioneze pe Lily, care avea capul aplecat, încercând frenetic să-și termine felicitările de Crăciun.

Peter nu era nicăieri de găsit, Marlene se juca un joc de șah cu Remus, iar Sirius tocmai o chemase pe Mary să stea aproape de el, uitându-se precaut la o gașcă de fete care îl ținteau cu privirea dintr-un colț al camerei.

— Nu-s un pămpălău, răspunse el sec, desfăcându-și cravata. Țin la intimitatea mea.

— Poți oricând s-o săruți pe una din ele, îi răspunse Mary, întinzându-se pe canapea cu picioarele în poalele lui Sirius. El îi dădu voie. Nu era ăsta tot scopul pariului?

— Păi, ba da, răspunse Sirius, cu un ton măsurat. Dar nu trebuiau să știe despre el, trebuia să le cuceresc cu șarmul meu și trăsăturile mele chipeșe.

— Doar nu ți-o fi frică, nu? zise Mary pe un ton viclean.

— Ar trebui să fiu cu capu' să nu-mi fie frică de fete. Sirius începu să râdă. Sunteți toate duse cu pluta.

— Mary, cum îl cheamă pe Darren cu numele de familie? întrebă Lily, ridicându-și capul de la mormanul ei de felicitări.

— Harvey, zise Mary. Duamne, doar nu-i trimiți și lui o felicitare, nu? L-ai cunoscut o singură dată!

— E fain să primești felicitări de Crăciun. Lily zâmbi, întorcându-se la scrisul ei.

— Bine, dar să nu i-o trimiți cu bufnița, e un încuiat.

— Tu cum i-ai trimis scrisorile tot anul? întrebă Remus, cu adevărat interesat.

— Îi trimit scrisorile mamei mele și ea se duce și i le pune în căsuța poștală. Locuiește mai jos pe același palier. Și mai e un telefon public chiar cum ieși din Hogsmeade, așa că am mai vorbit la telefon de câteva ori.

— N-am știut că avem telefon public!

— Da, e antic - unul din Ravenclaw mi-a zis că a fost o cheie de transport mai demult în timpul războiului, dar încă funcționează - se întinse din nou - Abia aștept să-l văd pe Darren, oftă ea. Sirius îi împinse picioarele jos, prefăcându-se că se apleacă să se uite la jocul de șah.

— Unde ești tu de Crăciun, Remus? întrebă Lily, lingând ultimul plic. Sper că nu stai aici?

— Lupin și Black sunt din nou la mine, zise James încântat. Lily îi oferi o privire glacială.

— Oh, bineînțeles.

Remus abia aștepta să meargă la Potteri anul asta. Va sta numai o săptămână, fiindcă luna plină era pe data de douăzeci și nouă, dar asta era ok - abia aștepta cadourile și decorațiunile și gătitul doamnei Potter.

— Mor de foame. Sirius căscă, leneș. Unde-i Pete? Putem să-l trimitem la bucătarii pentru noi?

— Habar nu am unde e, sincer, zise James. Nu l-am văzut de la cină.

— Poate-și face bagajul? sugeră Lily.

— Mă duc să verific. Remus se ridică, întinzându-se. Și mie mi-e foame, cred că mai am niște brioșe de ceaun la mine-n bagaj...

— Nu mai spune... Sirius se ridică și el, urmându-l. Remus oftă. Sirius își petrecea jumătate din timp cerșind dulciuri de la fiecare din ei. Nu că n-ar fi fost generos cu ale sale - doar că părea să aibă dulciuri foarte rar.

Peter nu era în dormitor, dar brioșele erau.

— Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu el. Remus își frecă ceafa.

— Verifică harta, zise Sirius, împrăștiind firimituri peste tot, cu gura plină de chec. Remus își ridică o sprânceană dar nu zise nimic, și scoase harta din noptiera sa.

Emise o vrajă de localizare iar harta îi arătă imediat un steguleț cu numele "Peter Pettigrew". Părea să fie într-o debara lângă clasa de farmece.

— Shhe faaeee acoo? bombăni Sirius, înfundându-se cu înc-o brioșă. Remus își plesni buzele de data asta, împăturind harta.

— Nu știu. Crezi că l-or fi prins Slytherinii?

— Poate? Sirius înghiți. Dacă au pus o vrajă de legare pe el poate rămâne blocat acolo toată noaptea. Hai să mergem să-l luăm, atunci.

— Să mă duc să-l aduc pe James?

— Ăă... Sirius privi spre podea, iar Remus știu îndată că îi era groază să treacă de gașca de fete care-l aștepta acolo afară. Nu, hai să luăm mantia și să ne furișăm jos - n-o să dureze mult și oricum încăpem numai doi sub ea.

Remus ridică din umeri în semn de agreare. Dacă nu le lua prea mult să-l salveze pe Peter atunci poate puteau să se ducă și la bucătărie după aceea. Sirius își terminase brioșele. Se îngrămădiră sub mantie și merseră repede jos, trecând de James și de fete și ieșind pe gaura portretului.

— Tipic Peter, răsuflă Sirius indignat pe sub barbă. Patru ani de Ștrengărie și tot e pe lângă la vrăjile defensive.

— Poate l-au atacat din spate, sugeră Remus. Sau poate erau prea mulți.

Nu știa de ce, dar îi plăcea maxim să-l contrazică pe Sirius. James o numea ciondăneală, dar Sirius nu-i lăsă niciodată impresia că-l deranja. Tot așa o ținură, pe coridoarele întunecoase, înspre coridorul de farmece.

— Aici, ăsta e? șopti Sirius, când ajunseră în fața ușii.

— Da, răspunse Remus. E acolo. Îl putea mirosi.

— Ok, ai bagheta pregătită? Unu, doi, TREI!

Sirius smulse ușa deschisă, spre surprinderea lui Peter - care definitiv nu era în pericol - și a Desdemonei Lewis, care țipă ca din gură de șarpe.

— Cine-i acolo? privea în jur cu ochii ei palizi și mari, părul îi era ciufulit iar buzele ei erau foarte roșii și umede. Peter privea și el în jur, arătând puțin mai suspicios, dar la fel de șifonat.

— Probabil doar Peeves.

Sirius începu să se scuture de râs, iar Remus îi puse repede o mână peste gură, încercând să-l tragă deoparte. Săracul Peter.

— Mă duc înapoi în camera comună, o să intru în bucluc dacă mă mai prind iar pe afară, zicea Desdemona, aranjându-și bluza. Îl sărută pe Peter pe nas, inocent. Ne vedem mâine Petey? Pe tren?

— Da... ok... răspunse Peter, foarte distras, privind încă împrejur, căutându-și inamicul invizibil. Remus mulțumi zeilor pentru forța sa superioară, în timp ce Sirius se luptă din răsputeri să se elibereze și să facă mai multe năzbâtii.

Remus nu îi dădu drumul până nu dispăru Desdemona după colț. Peter se prinsese de toată treaba până atunci oricum.

— Hai gata, arătați-vă! Își scoase bagheta chiar când Remus îi dădu drumul lui Sirius și țâșniră amândoi de după mantia invizibilității.

— ȘTIAM EU! strigă Peter.

— COȚCARULE! cârâi Sirius, râzând cu atâta poftă că se ținea de burtă. De cât timp te vezi cu ea?!

— De-o săptămână, răspunse Peter, înroșindu-se. Cum m-ați găsit?

— O SĂPTĂMÂNĂ?! Merlin, Pettigrew! Ce crezi că faci de ne minți de-o săptămână întreagă?!

— M-ați fi tachinat!

— Te tachinăm oricum.

— Putem vă rog să mergem la bucătarii acum? oftă Remus.

— Stai să vezi când aude James! zise Sirius, cu gura căscată. Nu-mi vine să cred. Chiar nu-mi vine. Peter Pettigrew: Cuceritorul.

— Of, taci din gură, zise Peter bosumflat, înfigându-și mâinile-n buzunar. Mă duc în camera comună. Nu mi-e foame.

— Păi, cred și eu la cum îi înfulecai fața lui Lewis...

— Taci din gură! Peter dispăru după următorul colț.

Sirius râse mai departe până ajunseră la bucătărie și era încă în hohote pe drum înapoi, chiar și cu brațele pline de bunătăți și snackuri de la elfii de casă.

— Măcar s-a încheiat tâmpenia aia de Cursă a Săruturilor, zise Remus, încântat, în timp ce se apropiară de portretul Damei Grase. Sirius se opri brusc din mers, făcându-l pe Remus să se lovească de el, aproape scăpându-și sticla de bere cu caimac.

— Îhhh, nu m-am gândit la asta!

— Ei bine, acuma nu mai tre' să-ți bați capu', se răsti Remus, frecându-și cotul acolo unde îl lovise. Peter a câștigat.

— Ai dreptate, Moony. Ăăhhh! Asta înseamnă că dacă nu primesc un sărut până la finalul anului atunci o să fiu un ratat mai mare decât Pettigrew!

Remus oftă din greu.

Chapter Text

Luni, 23 decembrie 1974

Deși Hogwarts fusese pitoresc precum o vedere de Crăciun sub mantia sa de zăpadă, Ștrengarii coborâră din tren întâmpinați de o burniță gri de sud în Londra. Vremea continuă la fel tot restul vacanței de Crăciun, însemnând că datul cu sania era exclus anul acesta, spre dezamăgirea lui Remus.

Însemnă că primele zile până la Crăciun au fost destul de plictisitoare și încercară să compenseze mergând des în oraș, sub umbrela imensă și neagră a domnului Potter și își petrecură lungi după-amiezi în cinematograful încuiat de acolo.

Remus îi convinsese să meargă acolo - nu mai fusese să vadă un film de când începu la Hogwarts, iar gașca lui Ste vorbiseră despre "Death Wish" toată vara, așa că de abia aștepta să-l vadă. Fu pe cât se așteptase de grozav; plin de răzbunare și sânge - iar Charles Bronson îi amintea puțin de profesorul Ferox. James și Sirius erau mai mult interesați să deslușească cum funcționa proiectorul - ceea ce-i convenea lui Remus, fiindcă însemna că agreaseră să meargă cu el și a doua oară.

Se plictisiră însă repede iar la a treia vizită la cinematograf, se prezentă o nouă distracție în forma unui grup de fete care așteptau la coadă la casa de bilete. Deodată, James și Sirius se opriseră din a discuta detaliile percepției vizuale față de frecvența de cadre și începură să se comporte de-a dreptul bizar. James făcu un efort mai mare să-și îndrepte părul, în timp ce Sirius se rezemase degajat de zid, de parcă era James Dean.

Fetele îi observară evident și se tot uitau la ei, chicotind apoi între ele. Trebuiau să înghețe, îmbrăcate în fuste mini în decembrie, se gândi Remus în sinea sa. În final, fetele terminară cu cumpăratul biletelor și merseră în a doua sală de film.

— Moony, zise Sirius, fără să-și ia ochii de pe ceata de picioare lungi care tocmai trecuse. Ce zici să vedem alt film azi?

— Da. James aprobă din cap, absent.

Remus privi înspre posterul deasupra ușii. "Marele Gatsby". Făcu o grimasă.

— Îhh, dar e un film romantic, de ce naiba ați vrea să-l vedeți pe ăsta? protestă el. Dar era prea târziu, erau deja pe jumătate înăuntru.

Remus se așeză jos în primul rând și se resemnă în fața sorții. S-ar putea să nu fie așa rău - îi plăcuse de Robert Redford în "Butch Cassidy and the Sundance Kid" - nu era la fel de cool precum Charles Bronson, dar măcar s-ar putea să împuște pe cineva.

După o jumătate de oră - pe cât nu voia s-o recunoască - Remus deveni absolut absorbit de film, cu toate culorile sale pastelate și costumele ridicole. Nu se împușcase nimeni până acum, dar nu-și pierduse încă speranța, iar între timp ținea cu Daisy, și spera să-i vină mintea la cap și să-și părăsească soțul ăla oribil.

La un moment dat, Remus privi în stânga să vadă dacă și lui Sirius și James le plăcea filmul - și descoperi că fusese abandonat. Răsucindu-se în scaun, privi în întunericul din spatele său, unde abia dacă putu să descifreze cele două figuri întunecate ale prietenilor săi așezați în ultimul rând - ambii prinși într-un fel de meci oribil de pipăială adolescentină cu două dintre fetele de mai devreme.

Îngrozit, Remus se întoarse înapoi de-ndată, ghemuindu-se foarte jos în scaunul său de catifea roșie. Nu se putea concentra la film acum - și avusese dreptate, oricum; era un film stupid, plictisitor, un film de dragoste pentru fete, iar Robert Redford era clar că nu avea de gând să împuște pe nimeni prea curând. Luă decizia într-o fracțiune de secundă și părăsi repede cinematograful.

Era prea târziu să-și ia un bilet la "Death Wish", iar plasatorul de la ghișeul de bilete îl luă la ochi, așa că își vârî mâinile adânc în buzunare și ieși afară, simțindu-se ofticat și răutăcios. Orășelul în care locuiau părinții lui James era mult mai extravagant decât cel în care crescuse Remus - era plin de căsuțe din cărămidă roșie și stejari. Avea o zonă frumoasă, verde, destul de mare, în centru, iar Remus putea să-și imagineze meciurile de cricket care se țineau acolo pe timpul verii. Începu însă să plouă acum, iar umbrela era la James, așa că Remus nu avu de ales decât să se adăpostească în cel mai apropiat adăpost din stația de autobuz.

Era un magazin micuț chiar vizavi de stație și îl privi pentru ceva timp, marcând cele mai simple locuri de intrare prin efracție. Nu că ar fi avut de gând să dea o spargere. Putea definitiv s-o facă; părea extrem de simplu - dar dacă aflau domnul și doamna Potter? Nu l-ar mai invita niciodată de Crăciun. Se gândi să se ducă înapoi acasă, dar nu voia să le explice de ce îi lăsase pe Sirius și pe James în cinematograf. Muiștii. Lovi marginea adăpostului cu bocancul lui greu. O femeie în vârstă trecu pe acolo cu terierul ei micuț și țâțâi tare din buze spre el, el înjură la contrapartidă și îi arătă degetul mijlociu.

Chiar și James îl dezamăgise. James! A cărui adorare pură și onestă pentru Lily Evans fusese singurul lucru care-l convinsese pe Remus că sărutatul s-ar putea să nu fie chiar așa de scârbos. Se așteptase la așa ceva din partea lui Sirius, care nu avusese niciodată vreun fel de control asupra impulsurilor sale, dar James?!

— Băi, Moony! Ca prin magie James și Sirius apărură pe partea cealaltă a drumului, sub umbrela mare și neagră. El încercă să-i ignore, dar era puțin stupid, având în vedere că erau singurii trei oameni pe stradă.

— Unde pleci? Sirius zâmbi, în timp ce trecură strada să i se alăture sub adăpostul din stație.

— Doar stau aici. Remus ridică din umeri.

— De ce-ai plecat?

— Aș putea să vă întreb același lucru!

— Am plecat numai pentru un minut...

— Îhhh, nici nu vreau să aud. Remus își acoperi urechile. Se încruntă înspre James. Și cu Lily cum rămâne? Cum rămâne cu "nu e momentul potrivit acum, dar nu mă deranjează"? Remus îi recită înapoi propriile cuvinte pe care le zisese James în noiembrie.

James părea rănit pentru un moment, dar Sirius începu să râdă cu poftă și îl lovi pe Remus peste umăr.

— Hai, las-o baltă. N-o să-i pese lu' Evans că Potter a sărutat nu știu ce fată încuiată când avea paișpe ani. Calmează-te, Moony.

Atâta îi trebui. Dacă era ceva ce era garantat să-l facă să se înfurie, era să i se zică să "se calmeze".

— Nu! mârâi el. M-ați pus să mă uit la porcăria aia de film de fete doar ca să mergeți să pipăiți niște panarame încuiate în ultimul rând!

Sirius își dădu părul lui negru pe spate și ochii peste cap.

— Merlin, Lupin - putem să mergem să-l vedem pe preaiubitul tău Charles Bronson mâine, dacă chiar vrei. Adică, te rog să ne scuzi că vrem să ne comportăm ca niște adolescenți normali pentru cinci minute.

Ceva la insulta aceasta îl lovi pe Remus atât de visceral, că dacă ar fi avut bagheta cu el, l-ar fi blestemat pe Sirius fix unde stătea. Prin urmare, avea numai pumnii - și din fericire era destul de bun cu ei, iar trasul de pumni era adesea mult mai satisfăcător decât blestematul. Până când îi despărți James și se puse între ei, nasul lui Sirius era extrem de sângeros, iar Remus simțea începuturile unui ochi vânăt formându-se.

— Ce naiba e cu voi doi?! pufni James, târându-i pe amândoi prin ploaie înapoi spre casa părinților săi.

— E un lăbar! se răsti Remus, încercând să-și ferească ochiul dureros de ploaia măruntă.

— El e un muist! i-o întoarse Sirius într-o voce nazală, ținându-și puloverul în fața nasului.

— Amândoi sunteți niște idioți! zise James ferm, când ajunseseră în fața porții.

***

Doamna Potter îi repară pe amândoi destul de repede - era la fel de rapidă cu vrăjile de vindecare ca Madam Pomfrey - apoi îi dojeni una bună, cu domnul Potter stând în spatele ei, încercând să nu zâmbească și zicând "Așa sunt băieții, dragă Effie..."

După aceea, Remus se dusese direct sus în camera de oaspeți și se așeză pe pat pentru tot restul zilei, făcându-și temele de vacanță. Știa că era prostesc și pueril să stea bosumflat, dar dacă trebuia să-l vadă din nou pe Sirius nu era sigur că nu va încerca să-i mai tragă una. Se gândi la Ferox când îi spusese că e "bine să fii furios" - dar se gândi cumva că nu la asta se referise profesorul.

Era invidios? Invidios că toți prietenii săi se cuplaseră cu câte o fată acum, iar el nu? Poate asta era. Remus nu putea să ignore faptul că era singurul dintre prietenii săi care nu era complet controlat de hormonii săi - ca un adolescent normal, după cum o spusese Sirius atât de amabil. Au; iată din nou durerea aia. Remus își ridică genunchii la piept, făcându-se cât de mic putu. Dacă primea un galeon pentru fiecare fel în care nu era normal.

Merse jos la cină, dar nu vorbi cu James sau Sirius, limitându-se doar la schimburi de replici politicoase cu domnul și doamna Potter. Când se ridicară de la masă, se duse direct înapoi sus și se ghemui sub plapumă cu o carte până ce adormi.

Visă că era înapoi la cinema, încercând să se uite la o combinație ciudată între "Marele Gatsby" și "Death Wish" - în care profesorul Ferox chiar era Charles Bronson, cu mustața neagră și toate cele, țintind pistolul său spre elita strălucitoare din West Egg. Ceva îi tot înghiontea cotul lui Remus, distrăgându-i atenția de la film - se întoarse să vadă că era Peter cu Desdemona, zvârcolindu-se împreună în scaun, prinși într-un sărut.

Enervat, Remus se ridică și se așeză cu un rând mai sus, întorcându-se la film. În curând îl deranjă din nou cineva - erau Mary și Darren. Bineînțeles, Remus nu-l cunoscuse niciodată pe Darren, iar băiatul din vis arăta exact ca Mulciber, dintr-un oarecare motiv. Și ei se sărutau. Scârbit, Remus încercă să se ridice din nou, dar se împiedică de Lily și James, care se tăvăleau pe culoar.

— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă el. Lily privi în sus spre el și începu să râdă - la fel și Mary iar acum și Peter și James.

Sirius apăru chiar în spatele cinematografului, figura sa iluminată de proiector.

— Nu-l băgați în seamă, începu și el să râdă cu ceilalți. El nu e ca noi.

Remus se întoarse spre ecran fix în momentul când Ferox îl împușcă pe Robert Redford, apoi se trezi panicat.

Era fierbinte și transpirat sub plapuma grea și trebui să se chinuie să se elibereze de așternuturi. Simțindu-se foarte prostesc că avusese un coșmar la vârsta asta, coborî din patul mare cu baldachin și se îndreptă spre cea mai apropiată baie. Ceasul de pe scări arăta că era miezul nopții, așa că nu aprinse nicio lumină, deși putea să vadă o lumină vagă, gălbuie, ieșind de sub fanta dormitorului lui James.

Remus folosi veceul, apoi își spălă mâinile și fața, bând niște guri de apă rece de la robinet înainte să se șteargă pe mânecile pijamalei. Simțindu-se mult mai bine, se întoarse spre dormitor, chiar când James împinse ușa lui larg deschisă.

— Mama naibii, tu erai, Moony! șopti James, părând ușurat. Ce faci de te furișezi prin întuneric?!

Remus scutură din umeri și șopti înapoi:

— Pot să văd pe întuneric. N-am vrut să trezesc pe cineva.

James aprobă din cap și deschise ușa puțin mai larg.

— Am crezut că ești Gully, care ne spionează pentru mama sau ceva. Vrei să intri, hm? Să ne împăcăm cu toții.

Nu îi trebui multă muncă de convingere lui Remus ca să fie de acord. Certurile te scurgeau de energie, mai ales când locuiai împreună cu toată lumea. Încă tot nu voia să vorbească cu Sirius, dar intră oricum de dragul lui James.

Sirius stătea turcește pe patul lui James și se încruntă când îl văzu pe Remus. James oftă.

— Haideți, suntem prieteni, nu? E Crăciunul.

Sirius aprobă din cap solemn. Remus aprobă și el înapoi. Li se alătură în pat, unde fu surprins să vadă că citeau niște cărți de vrăji.

— Teme? întrebă el.

— Farsă, răspunse James. Încă nu i-am rezolvat toate hibele.

— Oh, ok. Remus dădu din cap. Apoi, pentru că nu mai voia să fie ciudat între ei, întrebă:

— Cum ți-e nasul, Black?

— În regulă. Sirius zâmbi spre el, relaxându-se cu un comentariu plin de umor. Ți-ai cam ieșit din mână.

Remus surâse.

— Ah, da? Întreabă-l pe Snape. I-am dat un cap în gură pe tren în septembrie.

— Nu cred!

— Ba da.

— Mama naibii. James începu să râdă. Și n-a încercat să ți-o întoarcă de atunci?

— Încă nu, zise Remus, încercând să nu sune așa de anxios. Sigur plănuiește el ceva. Deci, care-i farsa?

— O să, ăă... îți spunem când știm cum o s-o facem. S-ar putea să nu ne iasă, zise James repede, închizând cartea cea mai apropiată de el. Remus ridică o sprânceană și nu zise nimic - asta doar îi confirmă suspiciunea pe care o avusese de ceva timp. Nu dorea să intre însă în polemica asta acum, va aștepta să vadă dacă le ieșea.

— Scuze c-am adus-o în discuție pe Lily, îi zise lui James. N-am vrut, Sirius are dreptate, n-o să-i pese - asta în cazul în care e vreodată suficient de fraieră să iasă cu tine.

James îl împinse în joacă.

— Dă-te-n colo.

— Măcar acum s-a încheiat competiția aia tâmpită, da? întrebă Remus plin de speranță, privind înspre Sirius.

— Da, bănuiesc. Sirius ridică din umeri. I-am dat deja banii lui Pete, oricum. Dar ce dezamăgire totală - sărutatul, mă refer. Nu înțeleg ce-i așa grozav.

Remus nu zise nimic, deși în secret era încântat. Deci nu pierdea mai nimic în cazul ăsta.

— A fost ok, zise James, diplomatic. Probabil o să devină mai fain cu mai multă experiență.

— Ar face bine să devină, zise Sirius, foarte serios.

James și Remus izbucniră în hohote de râs.

***

Ziua de Crăciun, 1974

Dimineața de Crăciun era întunecoasă și posomorâtă cum fusese toată săptămâna trecută, iar pe Remus îl trezi sunetul ploii lovind în fereastra dormitorului. Cu toate astea, casa Potterilor era la fel de festivă ca întotdeauna și se așezară toți cinci cu zâmbete pe față, la un mic-dejun copios.

Micul-dejun fu urmat repede de cadouri - dulciurile obișnuite, ciocolate, condeie noi de la Potteri, cărți și șosete. Remus fu foarte surprins să primească o eșarfă croșetată de mână de la Lily, în culoarea roșie a Gryffindorului cu ciucuri aurii. Se simțea puțin prost - nu le luase nimic Ștrengarilor anul acesta, darămite fetelor. Nu-i dăduse niciodată un cadou până acum, exceptând ajutorul de citit - care, trebuia să recunoască, fusese un cadou excelent. Se hotărî să-i cumpere ceva data viitoare când mergeau în Hogsmeade.

Tocmai ce terminaseră cu cadourile, doamna Potter făcând hârtia de împachetat să dispară cu o fluturare a mâinii - când se auzi un cântec de jale, asurzitor din hol. Era un cântec bântuit, într-un ton ascuțit - complet nenatural dar și frumos în același timp. Se întoarseră toți deodată, domnul și doamna Potter scoțându-și baghetele, într-o poziție de duel, în timp ce zbură o pasare argintie, eterică și ciudată în cameră, survolând deasupra capetelor lor. Remus recunoscu îndată că era un phoenix - sau ceva precum stafia unui phoenix.

— Dumbledore, zise domnul Potter încet, în timp ce se așeză phoenixul autoritativ pe polița șemineului. Spre surprinderea lui Remus, pasarea își deschise ciocul și vorbi în vocea directorului:

— A avut loc un atac. Voi fi în scurt timp la voi - nu lăsați pe nimeni altcineva să intre.

Și cu asta, phoenixul dispăru în neant. Rămaseră toți tăcuți pentru ceva timp, până când vorbi doamna Potter, punându-și mâna pe umărul lui James, de parcă avea nevoie să-și atingă fiul.

— Oh Monty, un atac!

— Nu trebuie să intrăm în panică, zise domnul Potter cu calm. Albus o să fie în curând aici. Vă rog eu să strângeți voi aici, bine băieți? Mă duc în biroul meu.

Făcură ordine în liniște, așteptând toți să vadă ce urma să se întâmple. Un atac - ce putea să însemne asta? Mintea lui Remus se duse direct la Greyback - dar nu era o lună plină, deci era puțin probabil să fi fost vârcolacii. Să fi fost Voldemort? Sau mai erau și alți vrăjitori întunecați? Plin de vinovăție, privi înspre Sirius, care acuma se uita afară pe fereastră la ploaie, părând palid și șocat. Toți din familia lui erau vrăjitori întunecați. Știa oare ceva despre asta? Sigur că nu, Remus renunță repede la gândul ăsta, simțindu-se și mai prost; Sirius nu mai fusese acasă din vară și toată lumea știa că familia lui îl ura.

În sfârșit, după ce păru că trecuse un deceniu, dar trebuia să nu fi fost mai mult de douăzeci de minute, se auzi un trosc de apariție afară. Domnul Potter era deja la ușa de la intrare. Doamna Potter i se alătură, iar James, Sirius și Remus rămaseră în hol, privind atenți.

Ușa se deschise și în ea stătea Dumbledore cu o privire sumbră, complet uscat deși turna cu găleata.

— Fleamont, Euphemia. Dădu din cap politicos.

— Care a fost ultimul lucru despre care am vorbit?

— Fiul vostru care a spart recordul la numărul de detenții semestrul acesta. Dumbledore zâmbi, privind înspre James, care se înroși ca un rac. Asta îl satisfăcu aparent pe domnul Potter, care făcu un pas în spate ca să-i permită lui Dumbledore să intre.

— Mergeți sus, băieți, zise domnul Potter într-o voce severă. James părea să vrea să comenteze, dar Dumbledore interveni în locul său.

— Dacă nu te deranjează, Fleamont, cred că ar fi mai bine să audă băieții asta. Va fi peste tot în ziare mâine oricum.

Domnul Potter privi înspre soția sa și aprobă din cap. Micuțul grup se așeză în sufrageria vastă, așteptându-l pe Gully să vină cu ceaiul. Era un peisaj foarte ciudat; felicitări de Crăciun care încă străluceau pe pereți, beteala care lucea în jurul ramelor de poze și portrete, cadourile deschise împrăștiate sub pom - și Dumbledore, părând în continuare neobișnuit de serios în robele sale de catifea bleumarin. Sirius, James și Remus stăteau înghesuiți pe canapea, în timp ce domnul Potter rămase în picioare, mergând de colo-colo prin încăpere.

— Un atac, deci? zise în final, nerăbdător.

— Mă tem că da. Familia Fraser, din Newcastle.

— Fraser? N-am auzit de ei.

— Nu. Domnul și doamna Fraser au fost ambii născuți în familii încuiate. Aveau doi copii nu suficient de mari pentru Hogwarts, dar din câte știm, dădeau semne de abilitați magice.

Remus se crispă la timpul verbal al trecutului folosit. Era clar că domnul Potter observase și el, fiindcă arăta deodată foarte palid și obosit.

— Toți patru?

— Da.

Doamna Potter părea că mai avea un pic și plângea.

— Copii! răbufni ea. Copii!

— Și știm sigur? continuă domnul Potter, agitat. Știm că a fost... el?

— Voldemort, da. A lăsat semnul.

— Un semn?

— Va fi mâine în ziare, îmi imaginez. Profetul Zilei era acolo înainte să fiu eu chemat.

— Dar ce înseamnă? Cine erau Fraserii?

— Domnul Fraser lucra la spitalul Sf. Mungo, explică Dumbledore. Adresase recent o petiție la minister, sugerând ca vindecătorii să primească instruiri în tehnici de vindecare încuiate - prim ajutor, cred că se numește. Asta nu le-a căzut bine anumitor facțiuni, sunt sigur că-ți poți imagina.

— Îmi amintesc că-mi spusese Darius ceva. Domnul Potter dădu din cap, rezemându-și o mână de polița șemineului, îngândurat. Dar să omori!

— Nu este prima oară, zise Dumbledore lugubru. Dar este prima oară când se fac cunoscuți. Semnul pe care l-au lăsat în urmă - a mai fost văzut în altă parte. Unele dintre familiile vechi l-au adoptat; un fel de simbol secret al loialității față de Voldemort. Numai că nu mai este atât de secret acum.

— Care familii? întrebă Sirius, brusc, privind înspre Dumbledore. Era extrem de tensionat, Remus putea s-o simtă. Dumbledore îl privi cu blândețe.

— Nu există în acest moment nicio dovadă care să-i lege pe Blackși de acest atac.

— În acest moment, repetă Sirius. Dar știți că... că-s...

— Nu ne ajută cu nimic să tragem concluzii pripite. Dumbledore își ridică o mână. Situația este gravă, da, dar nu trebuie să ne pierdem cumpătul, sau să lăsăm emoțiile să ne tulbure judecata. Urmează vremuri grele și vom avea cu toții nevoie să rămânem vigilenți.   

Îi zise asta direct lui Sirius dar părea să le vorbească și lui James și Remus. Remus simți un nod inconfortabil în stomac - nu înțelegea încă totul, dar știa că li se pusese o mare responsabilitate pe umeri. Și nu era sigur că va putea să se ridice la așteptările impuse de această responsabilitate.

— Nu încerc să sperii pe nimeni, continuă Dumbledore, de parcă îi citise gândurile lui Remus. Dar nici nu vreau să diminuez seriozitatea evenimentului de azi. Lucrez rapid să strâng suficientă susținere, o linie defensivă împotriva lui Voldemort. Am vorbit deja cu câțiva asociați de încredere din minister - Fleamont, pot să mă bazez pe tine?

— Bineînțeles, zise domnul Potter îndată. Ai vorbit cu familia Weasley? Cu familia Prewett? Cu familia Bones?

Dumbledore aprobă din cap, zâmbind.

— Toți sunt pe lista mea, bineînțeles.

— Și noi putem ajuta! interveni James. Doamna Potter trase brusc aer în piept, ochii ei încă înroșiți.

— Da! zise Sirius, dorind să fie la egalitate cu James. Puteți să vă bazați pe noi, domnule.

Remus nu zise nimic, dar aprobă din cap, sperând că Dumbledore știa că și el era de partea lui.

— Sper să nu se ajungă aici. Dumbledore zâmbea, ochii lui albastru de nu-mă-uita sclipind cu emoție pentru elevii săi. Dar vă mulțumesc, băieți.

— Nu! zise doamna Potter. Sunt copii, Dumbledore.

— Eu o să fiu major în doi ani! zise Sirius, îndreptându-se, afirmându-și poziția ca cel mai mare Ștrengar. Și suntem cei mai buni din an la vrăjile defensive!

— Și la blesteme, adăugă James, apoi tăcu repede din gură, văzând privirea mamei sale.

Dumbledore începu să râdă încet.

— Într-adevăr, zise el. Mama ta însă are mare dreptate. Tot ce vă cer este să fiți în gardă și să aveți grijă unii de alții. Acum, trebuie să plec, mai trebuie să fac și alte vizite. Fleamont - Dumbledore se ridică și dădu noroc cu domnul Potter - ținem legătura. Euphemia - se întoarse înspre doamna Potter cu părere de rău - Crăciun fericit. Mă tem că nu voi putea participa la petrecerea din seara asta.

— Cred că putem s-o anulăm. Doamna Potter își frecă brațele, de parcă se lăsase frigul în încăpere. Pare lipsit de respect.

— Bucurați-vă de vacanță, băieți - Remus, Madam Pomfrey te așteaptă la Floo-ul din Trei Mături duminică dimineață.

Remus aprobă din cap, ascultător și cu asta Dumbledore dispăru cu un trosc răsunător. 

Chapter Text

Miercuri, 8 ianuarie 1975

Dumbledore avusese dreptate - știrea uciderii familiei Fraser era pe prima pagină de Boxing Day, urmată de câteva editoriale și articole care deplângeau războiul și dominară restul vacanței de Crăciun.

Era prima dată când văzuse Remus - sau toți de fapt - semnul întunecat și habar nu aveau atunci, că va deveni un simbol de care le va fi frică toată viața. Un cap de mort gigant cu o gură căscată din care ieșea un șarpe lung și sinuos. Aducea cu ceva tipic Slytherin și îndată ce se întoarseră la Hogwarts, Sirius își detonă ultimele simboluri cu șerpi de pe cufărul său.

— Ai grijă, prietene, zise James, în timp ce se umplu camera cu un fum gros de la explozia vrăjii lui Sirius. S-ar putea să strici o moștenire de familie.

— Mă doare-n cot, îi răspunse Sirius, trăgând încă o dată cu bagheta în lemnul înnegrit, pentru orice eventualitate. E al meu și nu vreau să am pe niciun lucru de-al meu simbolul ăla nenorocit.

N-avea rost să încerci să te înțelegi cu el. De când venise Dumbledore în vizită la Potteri, ura lui Sirius pentru orice legat de Slytherini se înzeci. Folosise blesteme ca să îi apere pe elevii mai mici de Slytherini tot anul, dar acum părea să și-o caute cu lumânarea.

— Războiul nu are loc aici. Remus încercă să-i explice odată, după a treia lui detenție în la fel de multe zile. Dumbledore ne-a zis să fim vigilenți, nu să pornim bătăi.

— Războiul e peste tot, îi răspunse Sirius, iar James dădu din cap aprobator. Oricum, de parcă tu poți să comentezi, ce zici de tine și Snape?

— Aia, a fost personal, îi răspunse Remus.  

Era adevărat; nu-l ura pe Snape fiindcă era un vrăjitor întunecat, sau un Slytherin, sau ceva de genul. Remus nu-l plăcea pe Snape fiindcă era un băgăcios curios - de-asta și fiindcă nimeni nu-l plăcea de fel, în afară de Lily.

De fapt, Remus se gândi în sinea sa, în timp ce privi de-a lungul camerei comune la Lily, care stătea lângă Marlene și lucra la ceva vrajă de transfigurare pe o pereche de papuci, nici chiar Lily nu mai stătea pe lângă Severus așa mult în ultimul timp. Poate că nu mai erau prieteni. Roșcata își ridică ochii și se uită la el, zâmbind vesel. El zâmbi înapoi. James, care stătea lângă el, făcu cu mâna, iar ochii lui Lily se dădură peste cap și se întoarseră la vraja la care lucra.

— Nu știe cât de tare m-am maturizat? oftă James din greu, răsfoind puternic paginile din manualul său.

— Nu știu dacă faptul că te-ai mozolit cu o încuiată în spatele sălii de cinema se pune ca maturizare, îi răspunse Remus, salvând manualul abuzat din mâinile sale și întinzând colțurile pe care le îndoise James.

— Nu m-am referit la aia, zâmbi James. Doar zic așa... în general. Nu înțeleg, cu Marlene cum pot să mă înțeleg?

— Păi cu Marlene ești în echipa de quidditch, zise Peter. Ai chestii în comun cu ea.

(Peter devenise foarte înțelept, de când avea prietenă.)

— Așa, și ce, zise James încet. Crezi c-ar trebui să încerc s-o aduc pe Lily în echipa de quidditch?

Peter țâțâi în semn de milă.

— De ce nu încerci să găsești ceva ce aveți amândoi în comun? Gen, cum mie și Desdemonei ne place șahul, sau sendvișurile cu cașcaval și-

— Noi n-avem nimic în comun, răspunse James, visător. De-aia îmi și place de ea.

— Atunci n-ai nicio șansă. Peter își trase nasul, cu un aer de finalitate. James părea descumpănit.

— Nu-l asculta, zise Remus, făcându-i-se milă de el. Oamenii nu ies cu alți oameni pentru că sunt la fel, asta ar fi plictisitor. Opusurile se atrag și toate cele.

— Da, ai dreptate, Moony! James se înveseli. Poate ar trebui totuși să aflu ce fel de chestii îi plac...

— Ăă... da, ar fi un început bun. Remus își scutură capul, întorcându-se la eseul său pentru farmece. Se împăcase cu obsesia lor de fete acum; era mai simplu să dea din cap aprobator cu toată lumea și să pretindă că empatiza.

Din fericire, marea majoritate a atenției lui James și Sirius fu acaparată de următorul meci de quidditch împotriva echipei Slytherin, care era programat pentru februarie. Cu războiul care atârna deasupra tuturor, competiția dintre cele două case luase o însemnătate mult mai mare, iar Sirius și James își tratau pozițiile în echipă ca pe ocupația lor cu normă întreagă.

În consecință, Remus îi vedea foarte rar la începutul semestrului al doilea - își petrecea, ca de obicei, mai mult timp în bibliotecă, iar când ceilalți doi nu erau pe terenul de quidditch antrenându-se (cu Peter, privind din standuri evident), erau la detenție pentru tot felul de năzbâtii. Nu mai aveau deloc timp să lucreze la hartă, sau chiar să plănuiască o farsă nouă; Ștrengarii treceau unii pe lângă alții ca corăbiile în noapte.

Situația deveni așa de extremă că în primul weekend de Hogsmeade, care veni la jumătatea lui ianuarie, Remus se trezi că nu avea cu cine să meargă în sat. Aproape că luă în considerare să nu meargă deloc, până când îi sugeră Lily într-o după-masă, după ora de poțiuni, să meargă cu ea și (presupuse el) cu Mary și Marlene. Îi sună bine să-și petreacă sâmbăta cu ea și își aminti că încă îi era dator lui Lily cu un cadou de Crăciun.

După cum stabiliră, Remus se întâlni cu Lily în camera comună sâmbătă dimineață și porniră în jos pe scări spre intrarea în Hogwarts.

— Ce s-a întâmplat cu cele două M-uri? întrebă Remus, surprins să vadă că erau singuri. Lily se înroși toată, dar asta putea fi de la aerul rece.

— M-am gândit că am putea fi numai noi doi, de data asta.

— Ok, îi zâmbi. Îi plăcea compania lui Lily foarte mult - aproape la fel de mult ca a Ștrengarilor.

— Deci, de ce-s toți la detenție? întrebă ea, în timp ce-și croiră drum prin zăpadă înspre sat.

— Mai multe chestii. Remus își flutură o mână. Peter a fost prins după stingere pe coridoare, James a fost învinuit că a modificat toate cuvintele de pe trofeele Slytherinilor... și cred că Sirius l-a blestemat pe un copil din anul al doilea.

— Tipic. Lily țâțâi din buze.

— Da. Remus zâmbi și mai tare, în timp ce urmăreau șirul de elevi în robe negre din fața lor. Dar faza cu trofeele a fost superbă, tre' să recunoști. Farmecul a rezistat șapte zile!

— Dar n-a fost un lucru foarte frumos, totuși. Lily se încruntă. Remus oftă. De ce voiau fetele să fie întotdeauna de bun simț?!

Când ajunseră în sat, se opriră la librărie, fiindcă amândoi aveau nevoie de condeie noi. Remus le cumpără câte unul și lui Sirius și Peter, fiindcă îl rugaseră, și îi povesti lui Lily cum apăsa Peter prea tare pe pergament și rupea câte două pe săptămână, lăsând pete de cerneală peste tot - iar Sirius folosea numai cea mai scumpă marcă, fiindcă era un infatuat când venea vorba de scrisul lui.

După aceea merseră la poștă, unde Remus le trimise Potterilor un pachet din partea lui James - era ziua doamnei Potter, îi explică lui Lily; iar James ura să piardă ocazia de a oferi un cadou. Degerați de frig deja, se hotărâră să bea o bere cu caimac și optară să meargă la Trei Mături.

Își găsiră o măsuță lângă șemineu și se așezară, stând la povești în companie plăcută unul cu altul, pălăvrăgind despre lecții și Crăciunul lor. Lily avusese o ceartă mare cu sora ei, despre care îi povesti în detaliu. Remus îi spusese despre faptul că văzuse "Death Wish", dar nu menționă vizita lui Dumbledore.

— Mergi la Potteri în fiecare an deci? întrebă Lily.

— Da. Remus dădu din cap cu fervoare. Sunt minunați. Eu și Sirius mergem mereu. Și Peter locuiește puțin mai sus de James, așa că e mișto.

— Sunteți toți patru mereu împreună? Lily părea amuzată. Asta îl deranjă puțin pe Remus.

— Sunt prietenii mei. Cei mai buni prieteni.

— Știu, răspunse, sunând și ea puțin țâfnoasă. Dar ai vorbit despre ei toată după-masa.

— Nu-i adevărat, mormăi Remus în apărarea sa, privind înspre berea cu caimac, rușinat. ...Și ce dacă am vorbit de ei?

— Păi, eu voiam de fapt să te cunosc pe tine mai bine, nu pe prietenii tăi. Lily avea două pete roșii în obraji, ca o păpușă de porțelan. Remus nu putea să înțeleagă de ce era așa enervată.

— Dar mă cunoști. Doar mă știi de patru ani!

Lily se holba la el, de parcă nu-i venea să creadă. Apoi expresia ei se preschimbă. Își trecu o mână prin păr și începu să râdă lipsit de umor.

— Oh, Remus, oftă ea.

— Ce?

Ea își scutură capul.

— Sunt așa o fraieră. Habar n-ai de ce am vrut să-mi petrec weekendul cu tine, așa-i?

El ridică din umeri. Ea zâmbi, privindu-l cu ochii ăia plini de milă, la care erau fetele așa de pricepute.

— Nu contează, zise ea. Nu-ți bate capul.

După aceea, tonul după-amiezii păru să se schimbe. Lily păru să se relaxeze în felul ei normal de a fi și începu să facă glume împreună cu el. Se plânse chiar și despre Snape, care îi spusese ceva extrem de nepoliticos lui Mary mai nou. Remus nu desluși de ce fusese așa de indispusă la început, dar se hotărî că era probabil din cauză că îi menționase prea mult pe prietenii săi - fusese întotdeauna clară cu el despre faptul că o enervau. Acceptă numai prețul unei beri cu caimac din partea lui ca revanșă pentru cadou și îl asigură că nu trebuie să se simtă de parcă îi era dator cu ceva.

Totul deveni clar abia a doua zi, când Remus, James, Sirius și Peter stăteau la micul-dejun. James și Sirius erau îmbrăcați în echipamentul de quidditch, pregătiți de antrenament, discutând tactici de joc pe furiș, în timp ce Peter asculta cu mare interes, aprobând din cap și murmurând "Da, exact" din când în când. Remus își verifică lista de cărți - trebuia să returneze câteva iar pe altele trebuia încă să le verifice pentru surse ca să-și poată termina eseul la transfigurare.

Marlene se așeză lângă ei, în propriile robe roșii, aplecându-se după ceai.

— Deci, i se adresă lui Remus. Cum a fost ieri?

— Hm? întrebă el, ridicându-și capul din foaie. Ieri?

— Tu și Lily, în Hogsmeade! îi zâmbea foarte sugestiv acum. Nu vrea să ne zică ce s-a întâmplat, deci înseamnă c-a fost bine.

— Despre ce vorbești?!

— Da, Sirius privi în sus, curios. Chiar așa, despre ce vorbești McKinnon?

— Nu v-a zis? își amestecă zaharul în ceai, inocentă. Remus și Lily au mers împreună la o întâlnire în oraș, ieri.

— Ce?! James, Sirius și Remus exclamară toți în același timp. Sirius începu să râdă.

— Moony, să iasă la o întâlnire?!

— Cu Evans?! James părea oripilat.

— Mama naibii, zise Peter.

— N-a fost o întâlnire! zise Remus, trântindu-și condeiul pe masă. Dar în timp ce zise cuvintele, simți acel gol oribil în stomac - chiar fusese o întâlnire? De unde trebuia să-și dea seama, dacă fusese ambuscat așa?! Se uită disperat înspre James, spunând:

— Dar mie nu-mi place de Lily, e doar o prietenă!

— Da... Știu, prietene, zise James, deși lui Remus îi păru că nu era așa convins. E în regulă. Ne... ne vedem după antrenament.

Cu asta, James se ridică și plecă de la masă. Sirius se uită după el pentru un moment, apoi se uită la Remus, apoi din nou la James, înainte să ridice din umeri, neajutorat și să-l urmeze pe prietenul său afară din sală. Peter plecă și el curând, iar Remus își lăsă capul pe masă, mârâind.

— Uau, scuze Remus, zise Marlene foarte încet. Habar n-aveam. Ăă... lui James chiar îi place de ea, deci?

Remus mârâi din nou, înainte să se ridice de la masă și să-și ia cărțile.

— Mă duc la bibliotecă, zise el, fără să se uite la ea.

***

Nu se dusese însă la bibliotecă, în caz că voia Marlene să îl caute acolo sau - mai rău - să-i zică lui Lily și Mary unde era. Pentru prima oară din anul al doilea încoace, Remus merse să se ascundă.

Problema era, bineînțeles, cât de mult crescuse din anul al doilea. Majoritatea alcovurilor erau pur și simplu prea mici acum, așa că se stabili în spatele statuii vrăjitoarei cocoșate, chiar în interiorul pasajului spre Honeydukes. Era întuneric, dar își aprinse lumina de la baghetă, iar izul de ciocolată era foarte reconfortant.

Încercă să citească, dar creierul nu-l lăsa să se concentreze - voia doar să ruleze întreaga vizită la Hogsmeade una într-una ca pe un film. Zisese Lily ceva ce-i scăpase? Fusese ceva în limbajul corpului ei, poate; îi lăsase indicii? Oare James le-ar fi înțeles? Dar Sirius? Nu era deloc cinstit, se gândi Remus în sinea lui, plângându-și de milă. Lily era o prietenă foarte bună, de ce ar vrea să strice asta cu sentimente și ținut de mână și săruturi?!

Spera din tot sufletul să nu trebuiască să vorbească cu ea despre asta, acum. Poate era și ea la fel de rușinată ca el. Mai rău, dacă nu mai vorbea James niciodată cu el acum? Nu știa cum să explice că n-o vedea pe Lily în felul acela - nu când fiecare Gryffindor din anul lor părea să țină morțiș să se cupleze cu cineva.

Poate trebuia să o fi sărutat pe Marlene atunci când se oferise, în noiembrie. Se întrebă dacă l-ar lăsa toți în pace odată ce-o făcea. "Tre' să începi să te săruți cu fete la un moment dat", își spuse în sinea sa. "Toată lumea o face - e normal". Dar nu cu Lily - nu putea să-i facă așa ceva lui James. De fapt, Remus se hotărî că ăsta era probabil chiar motivul pentru care nu era interesat de ea - fiindcă era extrem de frumoasă altfel, comică, bună la suflet și deșteaptă - și mai bună decât el la farmece. Lily era exact genul de fată de care i-ar plăcea, Remus știa sigur, chestia era doar că prietenia sa cu James era mult mai importantă.

Simțindu-se foarte lămurit și altruist, Remus ieși din ascunzătoare. Se îndreptă înspre prima scară, plănuind să meargă pe terenul de quidditch și să prindă ultimele minute de antrenament. După aceea va face ceva fain pentru James - va oferi să îi citească eseul la istorie sau ceva. Da, atunci va fi din nou totul bine.

Dar, după cum i se spusese odată lui Remus; socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Tocmai se apropia de capătul scării principale - luând scările câte trei deodată, doar fiindcă putea și fără să se uite unde mergea - când se lovi cap în cap cu un alt elev care urca.

— Ai grijă, sânge-mâl! se răsti Severus Snape, ridicându-se în picioare și săgetându-l din priviri pe Remus. Remus țâțâi din buze.

— Marș, Smiorcăius, sunt la fel de semipur ca tine.

— Noi doi nu avem nimic în comun, te asigur, îi răspunse Snape cu aroganță, ștergându-și robele.

— Bănuiesc că da, când vine vorba de standarde de igienă-

— Ai grijă, Lupin Lunaticu'. Snape își miji ochii lui mărgelați la el. Să nu cumva să spui ceva ce-o să regreți.

— Hai, cară-te, îi răspunse Remus nerăbdător, pășind în față. N-am timp de asta, ori mă blestemi acum ori te dai din calea mea.

Snape se dădu la o parte îndată, cu o înfloritură de mână ca să-i arate lui Remus că era liber să plece. Era deconcertant, dar Remus nu putea să-și bată capul cu asta acum și își văzu de drum.

Chapter Text

James Potter era un tip mult mai complex decât părea la prima vedere.

În exterior era fericit, încrezător, adesea bun la suflet (chiar dacă puțin arogant), și în general destul popular. Primea o groază de detenții, da, dar per total avea note bune iar majoritatea profesorilor îl indrăgeau. Se folosea în totalitate de faptul că era în echipa de quidditch - ciufulindu-și părul încât să pară că tocmai venea de la zburat, purtând robele sale roșii cu orice ocazie. Dar nimeni nu putea să spună că nu-și câștigase acest drept - trebuia numai să-l vezi jucând ca să știi că aroganța sa era justificată.

Mai presus de orice, James Potter era iubit. Părinții îl răsfățară și îi insuflară noțiunea că nu exista nimic ce nu putea face; că nicio ușă nu-i va rămâne închisă. Sirius, Peter și Remus îl admirau cu toții, declarându-l conducător în aproape orice întreprindere iar per total, era admirat de toată lumea din școală, toată lumea care conta și invidiat de restul.

În afară de Lily Evans, bineînțeles. Ea era excepția de la regulă în viața lui James. Fiindcă crescuse înconjurat de iubire - oferită necondiționat și luată de-a gata - James era extrem de tulburat de faptul că cineva de care-i plăcea s-ar putea să nu-l placă înapoi. Acesta era și motivul pentru care se comporta ca un idiot de fiecare dată când era Lily prin preajmă, și motivul pentru care nu mai vorbi cu Remus timp de-o săptămână în primăvara anului 1975.

Nu era nesimțit și n-o făcea dinadins - Remus îl cunoștea suficient de bine pe James să știe asta. Era doar chestia că sentimentele lui erau rănite și - în calitate de cineva care experimenta foarte rar sentimente rănite - nu știa cum să le facă față. Măcar Sirius făcea câte-o criză când îl enervai, astfel încât să poți s-o rezolvi repede. Peter ar fi stat bosumflat, iar Remus probabil ar fi lovit cu pumnul. Însă James deveni doar tăcut.

— Nu e supărat pe tine, explică Sirius când merse James la culcare într-o seară de îndată ce apăru Remus în camera comună. Numa' își plânge de milă.

— Dar, nu-i așa că nu mă crede? întrebă Remus, anxios. Chiar nu mi-am dat seama că era o întâlnire, nu-mi place de Lily în felul ăla!

— Păi... nu mi se pare că crede că minți efectiv, dar... ești foarte apropiat de Evans, nu? Vă petreceți tot timpul împreună.

— Mi-e prietenă, zise Remus exasperat. Îmi petrec timpul și cu Marlene și Mary și nu crede nimeni că ies cu ele!

— De fapt, Sirius surâse ghiduș. Umbla un zvon semestrul trecut...

— Pentru numele lui Dumnezeu!

Era imposibil.

Cât despre Lily, ea era cu certitudine extrem de matură despre toată treaba. Remus presupuse că Marlene o informase despre situație, dar nu insistă asupra ei și putură să continue ca și parteneri de poțiuni ca-n mod normal. James și Sirius însă, își mutaseră masa de lucru în spatele clasei.

Remus se simțea deja cu adevărat mizerabil vineri la cină. Spre deosebire de James, el nu crescuse înconjurat de iubire și considera prietenia sa cu Ștrengarii așa de importantă încât suferea puternic că o pierduse. Încă stătea cu ei la masă, dar era o liniște neplăcută în locul glumelor și tachinărilor gălăgioase. Sirius tot încerca să conducă conversația înspre meciul dintre Gryffindor și Slytherin, dar asta părea numai să strice atmosfera mai tare.

Mai rău, Lily, Mary și Marlene se așezaseră aproape de Remus - le părea rău de el, și, fiind fete, încercau să-l înveselească făcând exact ceea ce nu trebuiau să facă.

— Abia aștept meciul. Mary zâmbi veselă. Cu toți cu care am vorbit din Hufflepuff și Ravenclaw au zis că susțin echipa Gryffindor.

Lily oftă din greu.

— De ce trebuie mereu să fie ori albă ori neagră? Nimeni nu-i în totalitate bun sau în totalitate rău, nici măcar cei din Slytherin.

— Nu poți da vina pe noi Lily, îi răspunse Marlene. Chiar dacă nu-s toți, majoritatea Slytherinilor au fost absolut execrabili anul ăsta.

— Vorbeam de lup... Mary își coborî vocea, brusc, aruncând o privire scârbită peste umărul lui Lily.

Lily și Remus se întoarseră să-l vadă pe Severus Snape stând acolo, cu un zâmbet ciudat pe față care nu era nici pe departe vesel.

— Bună Lily, zise el încet.

— Bună Sev, îi răspunse Lily, cu o politețe oarecum forțată. Ce faci?

— M-am gândit să văd dacă ai cumva nevoie de ajutor la tema de poțiuni. E foarte complexă.

— Știu, îi răspunse ea, iritată. Dar sunt convinsă că o să mă descurc-

Bum!

Toată lumea de la masă sări în sus și se întoarse spre capătul sălii, unde Mulciber tocmai detonase o pocnitoare la capătul mesei Slytherin. Râdea cu poftă în timp ce privea toată școala spre el, terifiată.

— Cinci puncte scăzute de la Slytherin! strigă McGonagall, mărșăluind în sus pe coridorul dintre mese. Și o să cureți mizeria aia de îndată...

Cina se întoarse la normal. Snape stătea încă acolo. Lily privi în sus spre el.

— După cum spuneam, Remus și cu mine o să ne descurcăm. Știi, Severus, nu sunt proastă.

— N-am zis vreodată că ești... Snape părea sincer supărat de asta. Doar... of, în fine, nu contează. Și cu asta, îi aruncă o privire urâcioasă lui Remus și o goni înapoi spre masa lui.

— Ce dubios, murmură Mary.   

— Lasă-l în pace, se răsti Lily. Arăta așa de feroce că Mary rămase fără replică.

— Ăă... ați avut careva noroc cu eseul despre hinkypunkși? întrebă Marlene repede, încercând să păstreze o atmosferă pacifistă. Al meu e de tot rahatul.

— Îți împrumut notițele mele dacă vrei, se oferi Remus, bând o gură din sucul său de dovleac. Când mi le dă Sirius înapoi...

Sirius privi în sus, auzindu-și numele.

— Oh, da, scuze Moony, stai așa, le am în geantă... începu să cotrobăie în mormanul de gunoaie care era traista lui Sirius de cărți, scoțând mingi de pergament mototolite, bombe puturoase, dulciuri și condeie rupte.

— Cum găsești vreodată ceva acolo? Remus oftă, luând încă o înghițitură din sucul său de dovleac. Ești cea mai dezordonată persoană pe care o cunosc.

Sirius ridică din umeri și îi făcu cu ochiul, scoțând notițele și înmânându-i-le lui Marlene.

— Oooh, Remus, zise Mary. Ți-am zis c-am primit înc-o scrisoare de la Darren săptămâna asta?

Remus mârâi.

— Da, gemu el. Și a fost la fel de plictisitoare ca ultimele cinci sute de scrisori pe care m-ai pus să le citesc.

Sirius pufni din nas. Marlene își scăpă furculița. Mary părea oripilată, își deschise și își închise gura de câteva ori. Remus se încruntă - de ce Dumnezeu spusese asta? Era, bineînțeles, adevărat, dar era extrem de negândit și răutăcios din partea lui.

— Scuze, zise el, uitându-se în jos. Se simțea ciudat. Poate că chestia cu James îl afecta mai mult decât credea.

— Nu, mie-mi pare rău, zise Mary, ridicându-se, buza de jos tremurându-i. N-o să te mai deranjez atunci! Se întoarse repede și părăsi încăperea, farfuria ei mâncată doar pe jumătate.

— Mary! Marlene se ridică, fugind după ea. Lily privi înspre Remus.

— Chiar ai vorbit serios?

— Da, zise el prompt. De fapt, mi se par toate chestiile astea despre relații plictisitoare, mi-aș dori să mă lăsați toți în pace. Când se opri din vorbit, clipi, surprins de el însuși. De ce zicea lucrurile astea?!

— Remus! zise Lily, părând șocată - însă fiind mai groasă de obraz decât Mary, ea nu plecă. Nu-i nimic greșit cu faptul că Mary vrea să vorbească despre iubitul ei sau... ăă... cu adolescenții care se plac, e normal, nu?

— Nu mă interesează dacă e normal, ridică din umeri. Mi se pare că vă comportați toți ca niște idioți. Chiar și tu - de ce Dumnezeu ai vrea să ieși la o întâlnire cu mine, când cel mai popular băiat din școală e îndrăgostit lulea de tine? Mai e și de zece ori mai de treabă decât mine, numai că tu ești prea arogantă s-o vezi.

— Remus! zise Lily din nou, înroșindu-se.

— Păi e adevărat! zise el, neajutorat.

— Moony, zise Sirius în final. Ești ok?

— Sunt în regulă, mi-e încă puțin foame. Crezi că s-ar supăra Mary dacă îi termin eu cartofii?

— Pe bune, Remus, răsună vocea lui James, neașteptat. Nu-ți stă în fire deloc.

— Sunt doar sincer.

— Da, brutal de sinc-- oh Merlin! Sirius își plesni fruntea. Evans, i-a pus Snape ceva în băutură? Poate când a explodat pocnitoarea?

— N-ar face niciodată așa ceva, e ilegal!

— Pfff. Remus pufni din nas, cu gura plină de piure. De parcă-l doare undeva pe Smiorcăius! Încearcă să se răzbune pe mine de când l-am lovit pe tren.

— Ce-ai făcut?! Lily se holbă la el.

— Da. Remus înghiți. I-am tras un cap în gură, a fost super. Acum era sigur că ceva era în neregulă, dar nu putea să se abțină. Adevărul parcă voia să se reverse din el.

— Bun. Sirius se ridică în picioare. Nu mai vorbi Moony, înainte să zici ceva ce chiar o să regreți.

Cuvintele astea îi dizlocară o amintire din mintea lui Remus.

— Ce chestie, începu să râdă. Exact asta mi-a zis Snape pe scări, zilele trecute...

— SEVERUS! strigă Lily din toți rărunchii. Se ridică și se năpusti peste masa Slytherin cu Sirius, James, Remus și Peter după ea. Ce i-ai făcut lui Remus?! îi solicită, lovind nervoasă cu piciorul de podea.

— De ce întrebi? zise Severus cu un surâs plin de cruzime.

— Acuma-mi spui cum să-l repar!

— N-a pățit nimic, îi explică Severus calm. Nu-i așa Remus?

— Sincer, n-am nimic. Remus ridică din umeri. Însă, tot zic lucruri pe care n-ar trebui să le zic, precum-

— TACI DIN GURĂ. Sirius îl lovi tare în tibie, distrăgându-i atenția lui Remus de la a da cu ciocul în fața lui Snape. Sirius se îndreptă acum spre băiatul din Slytherin. Nenorocitule, e Veritaserum, nu-i așa? Poțiunea adevărului!

— Putem afla doar într-un singur fel. Zâmbetul lui Severus se lărgi. Care este cel mai adânc și cel mai întunecat secret al tău, Lupin?

Oh Doamne, de unde să înceapă? se gândi Remus în sinea lui. Știa că n-ar trebui să zică nimic. N-avea voie să zică nimic. Ar fi într-așa un pericol teribil dacă ar afla cineva... dar voia s-o zică, voia s-o zică așa de tare - avea atâtea secrete și acuma înotau toate la suprafață în mintea sa, ca niște colaci de salvare.

"Sunt un vârcolac. Plănuiesc să-l vânez și să-l omor pe Fenrir Greyback. Mi-am petrecut toată vara furând și bând și bătându-mă. Nu pot să citesc fără ajutor. Conduc în secret o bișniță ilegală cu țigări încuiate. Nu-mi plac fetele deloc, nici una din ele. Nu cred c-o să-mi placă vreodată." Își deschise gura:

— Păi, sunt---

— SILENCIO! urlă Sirius brusc, țintindu-și bagheta înspre Remus, în timp ce James îl trânti la podea, punându-i mâna peste gură.

Toată lumea de la masa Slytherin începu să râdă în timp ce James și Remus se încăierau împreună pe podea, Lily privindu-i, total nesurprinsă. Gura lui Remus continuă să se miște, încercând cu disperare să-i divulge fiecare dintre secretele sale, până când era complet eliberat de ele - dar nu ieși niciun sunet. Sirius era excelent la vrăjile de tăcere.

Împreună, Peter, Sirius și James îl ridicară pe Remus în picioare și îl târâră, manevrându-l afară din sală, printre hohote de râs și batjocură din partea Slytherinilor. Numai odată ce erau toți sus, închiși în dormitorul lor, îi ridică Sirius farmecul, permițându-i lui Remus să vorbească. Până atunci, din fericire, impulsul să le spună tuturor tot trecuse.

— Scuze Remus, zise Sirius. Dar a trebuit s-o fac, urma să-

— Știu. Remus își lăsă capul în jos, așezându-se pe pat. Snape, nemernicul! Cât timp durează până se duce?

— Depinde cât ai băut, cred, zise James, răsfoind manualul de poțiuni. Godric, cum o fi făcut-o?! Asta-i poțiune de nivel NEWT, serul adevărului!

— E cel mai bun din an la poțiuni, adaugă Remus, involuntar. Lily zice că face deja eseuri de anul șapte, doar de distracție.

— Ce tocilar plictisitor. Sirius pufni din nas, alăturându-i-se lui James în căutarea sa prin manual. Încearcă să nu zici nimic, Moony, ok?

— Dar nu pot să mă abțin, zise Remus, fără să vrea.

— Ok, bun, deci zice aici că ar trebui să fii ok în douăzeci și patru de ore, deci... în jurul cinei mâine, cel târziu.

— Și ce fac cu lecțiile?!

— O să zicem că ești bolnav. Nu poți risca, Moony! Aș putea să-l sugrum pe Snape, escroc jegos și infect...

— N-o să pierd lecțiile din cauza lui. Remus își încrucișă mâinile. Trebuie să existe un antidot.

— Am putea merge să-l întrebăm pe Slughorn? zise James în final.

— Da, bună idee, cred că-i încă în sala mare. Sirius dădu din cap aprobator. Se întoarse către Remus și vorbi foarte clar și încet, de parcă vorbea cu un copil. Remus. Tu. Stai. Aici.

— Du-te dracu'. Remus se întoarse, bosumflat ca un copil mic.

— Rămân eu cu el, zise James. Mergeți voi doi.

Lui Sirius nu-i trebui mai mult și țopăi în jos pe scări, strigând în urma lui:

— Ține-te tare, Moony! Dacă văd un Slytherin pe drum o să-i...

Dar nu mai putu să audă continuarea; Sirius plecase, Peter după el. Se lăsă o liniște lungă și stânjenitoare. Remus nu avea tupeul să zică nimic. Până la urmă vorbi James.

— Iartă-mă c-am fost cam de căcat, în ultimul timp.

Remus nu se așteptase la asta și își scutură capul vehement.

— N-ai fost! Mi-aș dori numai să-ți pot dovedi că... stai! Întreabă-mă!

— Hă?

— Întreabă-mă acum, cât sunt sub serul adevărului; întreabă-mă ce simt pentru Lily. O să știi că-i adevărat.

— Remus, nu vreau. James se încruntă. Nu se pupa cu principiile sale de fair-play.

— Haide, îl încurajă Remus. Chiar nu mă deranjează - e între noi doi, nu? Se ridică și îl luă pe James de umeri, uitându-se în ochii lui cu încredere. Întreabă-mă.

— Ăă... bine atunci. Remus, te simți atras de Lily Evans?

— Nu. Deloc. Remus nici măcar nu clipi.

— Ok, bine... Dar de Marlene?

— Nu. N-am fost niciodată atras și nici n-o să fiu. Ambele sunt prietene de-ale mele, ca și voi.

James îl privi foarte atent, apoi fața i se lumină cu un zâmbet adevărat. Îl bătu pe Remus pe spate.

— Mersi Moony, ești un prieten adevărat.

Remus începu să râdă.

— Cu plăcere.

***

Din fericire, Slughorn putu să-i ofere un antidot imediat - deși codul de onoare al Ștrengarilor îi împiedica să-i spună cine-i turnă poțiunea în băutura lui Remus în primul rând.

— E mai bine așa, îi liniști Remus. O să fie super neliniștit că n-a intrat în bucluc din prima - o să se întrebe cum o să ne răzbunăm pe el.

— Chiar, cum o să ne răzbunăm pe el? întrebă Sirius, nerăbdător, în timpul micului-dejun în dimineața meciului dintre Slytherin și Gryffindor. Aproape că te-a dat în vileag Moony, tre' să-i dăm o lecție!

— Lasă-mă să mă gândesc puțin, îi răspunse Remus. Doar distruge-i pe Slytherini la quidditch pentru mine, mai întâi.

— Simplu. Sirius îi făcu cu ochiul. Remus îi zâmbi înapoi. Era greu să nu zâmbească înspre Sirius când era așa bine dispus - magnific în robele lui roșii-aurii, părul prins la spate, ochii limpezi și plini de determinare. Era versiunea cea mai bună a lui Sirius, iar inima lui Remus bătu tare, plină de mândrie și adrenalină.

Tensiunea era palpabilă în standurile de quidditch, înainte ca jucătorii să intre pe teren. Două cadrane din stadion erau decorate în roșu, huiduind și batjocorind secțiunea verde. Quidditchul devenise un mod pentru elevii de la Hogwarts să-și arate adevăratele sentimente despre război - și era extrem de urât.

— Tensiunile sunt foarte mari în semi-finala anului acesta, zise comentatoarea Tracey Darcy în megafonul ei magic. Acest meci va determina bineînțeles, care echipă va merge mai departe în finală împotriva echipei Ravenclaw, și din privirile jucătorilor pare că va fi un meci strâns... În echipa Gryffindor îl avem pe Potter, bineînțeles, o legendă de sine stătătoare cu nu mai puțin de două sute de goluri la activ... Marlene McKinnon acolo, o prinzătoare formidabilă - și așa și trebuie să fie, fratele ei Danny McKinnon joacă bineînțeles la nivel profesionist pentru echipa Chudley Cannons... și iată-l pe Sirius Black, al doilea prinzător al echipei, în al doilea său meci din an... Black s-a dovedit a fi deja la fel de competent ca McKinnon și sunt sigură că domnișoarele vor fi de acord, că nu arată deloc rău în echipamentul său...

— Ahem. Ahem. McGonagall tuși neîncântată în megafonul ei. Remus observă atunci că toate fetele din mulțime ori chicoteau, ori țipau numele lui Sirius.

— Scuze, doamna profesoară, continuă Tracey - ... și iată echipa Slytherin (huiduieli asurzitoare din mulțime la asta). Au și ei propriul Black în echipă, bineînțeles, fratele mai mic al lui Sirius, Regulus - căutător... și Mulciber, adus în poziția de prinzător anul acesta...

Huiduielile deveniră atât de gălăgioase acum că Remus abia o mai putea auzi pe Darcy peste hărmălaie. Peter nu era nici el de ajutor, continua să sară în sus și-n jos pe scaun. Remus stătu așezat cât de mult putu - șoldul îl deranja iarăși și nu voia să-l exacerbeze. "Lupin Șchiopu'" era cumva mai rău decât "Lupin Lunaticu'".

Într-un final începu și meciul, iar cele două echipe se avântară în aer cu o forță incredibilă. Dacă publicul era răutăcios, jucătorii erau și mai și - cu povara caselor lor pe umeri se simțea ca un joc pe viață și pe moarte. Remus nu-l văzuse niciodată pe James jucând așa tare; zburând în sus și-n jos ca o rachetă, prinzând și aruncând balonul mai repede decât putea să țină portarul Slytherin pasul.

Sirius și Marlene erau la fel de înfricoșători, amândoi lucrând în echipă mult mai mult decât data trecută, comunicând clar și păzindu-și coechipierii. Și chiar aveau nevoie de pază - Slytherinii jucau murdar. De două ori fu Sirius nevoit să se apere de o ghiulea care zburase "accidental" direct în calea lui James, în timp ce Marlene deveni umbra căutătorului din Gryffindor, protejându-l de câteva ghiulele groaznice.

Remus fu așa de absorbit în a-i privi pe prietenii săi - tresărind și închizând ochii când se apropiau prea tare de pericol; aclamând victoriile - că uitase complet scopul jocului. La fel uitase și restul lumii aparent, în afară de Regulus Black, care zbură sus deasupra terenului, apoi la marginea lui, folosindu-și acea viclenie mârșavă de Slytherin în timp ce căuta hoțoaica.

Nimeni nu era atent când ochi Regulus Black, cel mai mic Slytherin din echipă, mingea micuță și aurie și începu să se avânte înspre ea de la altitudinea sa incredibilă. Nimeni nu-l privea pe Regulus Black fiindcă toată lumea îl privea pe Sirius cum lovi o ghiulea care l-ar fi putut da jos de pe mătură cu ușurință. O lovi așa de puternic înapoi, că săgetă direct spre fața lui Mulciber. Mulciber, deși prost, nu era încet, și se lăsă imediat în jos, ferindu-se din drum - chiar când trecu Regulus prin spatele lui.

Remus îl putea vedea acum - acum îl vedea toată lumea și un urlet teribil răsună când conectă ghiuleaua cu capul lui Regulus, doborându-l de pe mătură.

Priveau toți cu așa oroare încât toate prejudecățile dintre case au fost uitate, în timp ce se prăbuși corpul bleg al lui Regulus Black spre pământ.

Chapter Text

Remus aproape că pierduse ce se întâmplase, fiindcă toată mulțimea se ridică în picioare, îmbrâncindu-se să privească dezastrul în desfășurare - din fericire, când se ridică, Remus era mult mai înalt decât cei din jurul său.

Sirius făcu tot posibilul - nimeni nu putea s-o nege. În momentul când văzu ghiuleaua lovindu-l pe Regulus, se lipi de coada măturii și porni ca din pușcă, zburând mai repede decât văzuse Remus vreodată pe cineva - chiar și decât James. De fapt, Sirius prinsese așa viteză, mișcându-se într-așa un unghi vertical teribil, că Remus era convins că se va prăbuși și el la pământ, iar stomacul i se întoarse de frică. Sirius nu ajunse la timp, dar Madam Hooch da.

Ea stătu pe iarbă, cu bagheta ridicată și reuși să-i încetinească coborârea lui Regulus, de parcă părea să cadă prin apă, nu prin aer. Până ce lovi Sirius pământul, lăsându-și mătura din mână, fugind spre fratele său, Regulus era deja întins pe jos, părând așa de liniștit că parcă dormea.

Sirius era în genunchi, restul echipei aterizând în jurul lui, McGonagall strigă ceva în megafon iar mulțimea îi încercui repede pe cei doi frați Black, în așa fel încât nimeni nu mai putea vedea nimic. Remus începu să șchioapete în jos pe scări cât de repede îl lăsă șoldul lui șubred. Peter era pe urmele lui.

— Unde te duci? gâfâi el.

— Sirius, era tot ce se gândi să zică.

Dar când ajunseră la sol nu puteau intra pe teren; coordonatorii caselor îi mânau pe elevi înapoi la castel și nu-i lăsau să treacă.

— Tre' să-l fi dus pe Regulus în aripa spitalului, zise Peter. Poate Sirius e în vestiar?

— Nu. Remus își scutură capul. Nu, s-ar fi dus cu Reg... probabil crede că e vina lui.

— Păi, Peter privi în sus spre el. El a lovit ghiuleaua aia, nu?

Remus își încleștă pumnii și încercă să se abțină din a-l lovi pe Peter.

— Atunci mă duc în aripa spitalului. Se întoarse și începu să pășească ciudat înspre castel, încercând să-i întreacă pe ceilalți.

— Și James? Peter trebui să alerge ca să țină pasul.

— O să fie și el acolo, răspunse Remus.

Și bineînțeles că era. Când ajunseră Peter și Remus în fața aripii spitalului, luptându-se să treacă de droaia de elevi care stăteau la bârfă, îl găsiră pe James stând pe jos afară, cu coatele pe genunchi, privind în gol. Era încă în echipamentul de quidditch, obrajii încă îmbujorați de la zburat, iar părul lui era un dezastru.

— E ok?! întrebă Remus, fără niciun preambul - nefiind sigur la cine se referea mai exact.

— Da, cred că da. James se uită spre ei bulversat. Dar e inconștient. Pomfrey nu mă lasă să intru.

— Sirius?

— Da, e acolo. M-am gândit să aștept... Slughorn îi contactează pe părinții lor, așa că - ridică din umeri - m-am gândit să fiu aici.

— Suntem toți aici, zise Remus hotărât, așezându-se lângă James cu greu. Îl durea șoldul destul de tare acum; durerea săgeta din bazin direct în gleznă. Peter se așeză și el până la urmă și așteptară cu toții.

— Ai văzut ce s-a întâmplat? întrebă James în final. Eram la celălalt capăt al terenului, și n-am...

— O ghiulea, zise Remus. Mulciber a lovit una direct înspre Sirius, trebuie să fi fost un fault. Sirius a lovit-o înapoi spre el, dar Mulciber s-a dat la o parte iar Regulus era fix în spatele lui. Sirius n-ar fi avut cum să-l vadă; a fost un accident. A fost... a fost oribil.

— La naiba, zise James.

Rămaseră în liniște încă ceva timp. Începea să se înnopteze, lumânările din sfeșnicele de-a lungul peretelui opus începură să se aprindă. Remus se întrebă la ce se gândeau James și Peter. Erau mai îngrijorați de Sirius decât de Regulus, ca și el? Se simțea puțin vinovat - dar Madam Pomfrey îl vindeca pe el de când avea unsprezece ani și nu credea că o ghiulea în cap era peste competența ei. Ce-l îngrijora pe el însă, era starea în care va fi Sirius. Aruncase blesteme înspre Regulus de o sută de ori, dar nu își rănise niciodată intenționat frățiorul mai mic. Nici asta nu fusese intenționat, dar Remus știa în sinea lui că Sirius n-o va vedea așa.

Fură tulburați din gândurile lor de sunetul rapid de tocuri pe lespezile școlii și de vocea îngrijorată a profesoarei McGonagall venind de după colț.

— Te rog, Walpurga, e pe mâinile cele mai bune cu Madam Pomfrey - este chiar spre binele lui să nu fie mutat-

— Cred că eu voi fi cea care ia decizii aici, Minerva, răspunse vocea aceea joasă și rece.

James și Peter săriră în sus, anxioși, iar James se aplecă să-l ajute pe Remus să se ridice în picioare. Niciunul din ei n-o văzuseră pe mama lui Sirius de la Crăciunul acela oribil de acum doi ani, iar frica lor de ea era încă proaspătă. McGonagall și doamna Black veniră mărșăluind de după colț; Walpurga în pelerina ei groasă și neagră de voiaj și în cizmele ei ascuțite cu tocuri înalte. Avea acea privire de superioritate plină de cruzime pe care și-o amintea Remus, dar fruntea îi era încrețită în același timp, iar părul ei nu era așa aranjat ca de obicei.

Era acompaniată de un vrăjitor mic și bătrân cu o barbă lungă, care căra o trusă grea din piele de dragon. Walpurga privi la cei trei băieți care așteptau în fața spitalului iar Remus își ținu respirația - dar ea nu părea să considere că meritau atenția ei și trecu pe lângă ei cu pași mari, deschizând ușile de lemn cu ambele mâini și mărșăluind înăuntru.

Remus, James și Peter aruncară o privire pe furiș din hol spre scena dinăuntru. McGonagall și vrăjitorul bărbos intrară repede după doamna Black.

Regulus era întins în pat și din câte își puteau da seama, era încă inconștient - sau poate doar dormea. Cu ochii închiși, de la distanță, semăna incredibil de mult cu Sirius, stomacul lui Remus întorcându-se din nou pe dos. Dar Sirius stătea lângă el, complet treaz în robele sale Gryffindor, cu un picior proptit pe un scăunel. Arăta foarte palid și mult mai mic ca de obicei; ochii îi erau roșii. Părea să se micșoreze și mai mult când se apropie mama lui, năpustindu-se peste fii ei ca un liliac vampir teribil.

Chiar atunci apăru Madam Pomfrey.

— Este absolut în regulă, a avut parte doar de-o lovitură puternică, zise ea pe un ton liniștitor. I-am administrat o poțiune vindecătoare și i-am reparat fracturile.

— Fracturi? zise Walpurga, tăios. Stătea la capătul patului lui Regulus, privind în jos spre el. Nu încercă să pună mâna pe el, sau pe Sirius, doar stătea locului, ca o statuie.

— Foarte minore și complet vindecate acum, zise Madam Pomfrey. O să fie treaz și pe picioarele lui mâine dimineață. Acum, Sirius are--

— Acesta este doctorul nostru de familie, întrerupse Walpurga, cu o mână extinsă ca să-l introducă pe bătrânul sfrijit de lângă ea. El va prelua îngrijirea fiului meu. Îl iau acasă îndată ce a fost examinat îndeaproape.

— Vă promit, tot ce s-a putut face, s-a făcut deja, zise Madam Pomfrey, părând destul de enervată acum.

Walpurga privi în jos spre ea imperios.

— Tot ce stă în competența ta, desigur. Dar este fiul meu și eu voi avea grijă de el cum cred de cuviință.    

Madam Pomfrey se înroși la față și părea că rămase fără cuvinte, așa încât se aplecă McGonagall spre ea să-i șoptească ceva în ureche ca s-o calmeze. Vrăjitorul bătrân cu barba lungă își așeză trusa pe noptieră și o deschise, înainte să se aplece, tăcut, peste Regulus.

Walpurga își întoarse atenția spre fiul ei mai mare între timp. Nu se mișcă de la capătul patului, dar privirea ei agresivă era suficientă să-l țină pe Sirius în loc.

— Tu, zise ea. Tu ce cauți aici?

Sirius zise ceva, dar nu-i ieși mai tare de o șoaptă. Walpurga se încruntă.

— Ce-ai zis? lătră ea. Vorbește mai tare, băiete!

— Este fratele meu, zise Sirius, mai tare acum, deși vocea lui era răgușită și îi pieri puțin. Doamna Black țâțâi la el.

— Să nu-mi spui că ai plâns?! Încearcă măcar să păstrezi un minim de decență și bune maniere. Toujour Pur, Sirius! Încearcă să-ți amintești de datoria ta.

Sirius nu-i răspunse, dar își plecă capul, părul căzându-i peste față. Remus spera spre binele lui să nu înceapă iarăși să plângă. Walpurga continuă:

— Poți pleca, Sirius. Tatăl tău și cu mine te vom vedea în iunie.

Cu asta se întoarse înapoi spre Regulus și nu-l mai băgă în seamă pe Sirius. James păși în față, nemaiputând să privească, dar Remus și Peter rămaseră în urmă. Cumva, nu părea să fie locul lui; n-avea dreptul. Deși Remus își dorea din tot sufletul să fi știut ce să facă, James era întotdeauna mult mai bun cu Sirius.

McGonagall îl văzuse aparent pe James și acționă rapid, punându-i o mână pe umărul lui Sirius, ghidându-l ușor din scaun spre ieșire. Șchiopăta puțin. Madam Pomfrey li se alătură la jumătatea drumului și îi oferi lui Sirius o poțiune.

— Te bagi direct în pat și bei până la ultimul strop, ai înțeles? N-ar trebui să ai dureri foarte mari, dar o să fie neplăcut în noaptea asta.

Sirius aprobă din cap, obosit, fără să scoată un cuvânt. James îl bătu și-l strânse de umăr, apoi dădu și el din cap spre McGonagall. Ea părea să vrea foarte tare să zică ceva, dar se abținu, privind doar înapoi spre Regulus și doamna Black. Va sta cu ochiul pe ei, Remus era sigur. Îi va zice lui Sirius dacă se întâmpla ceva.

Cei patru Ștrengari merseră aproape tot drumul spre turnul Gryffindor în liniște totală până când ajunseră la o scară care se bifurca, când Peter zise deodată:

— Am pierdut cina.

James și Remus îl priviră enervați, iar el păru foarte rănit, continuând nervos într-o voce pițigăiată:

— Ce-am vrut să zic, era că mă duc acuma jos la bucătarii și îi rog să ne dea ceva sus. Dacă sunteți și voi doi de acord?!

— Bună idee, Pete, zise James, în semn de scuze.

Remus își plecă doar capul, privind în altă parte. Peter se întoarse și se îndreptă în jos, în timp ce ceilalți trei continuară să urce. Progresau greu având în vedere că doi dintre ei aveau un șchiopătat pronunțat.

— Cred că arătăm ceva de speriat, murmură Sirius, fără haz, când se opriră pe unul din paliere pentru o pauză.

— Tu ce-ai pățit? întrebă Remus în final, frecându-și șoldul dureros.

— Mi-am rupt glezna, zise Sirius. Am aterizat prea tare pe ea.

James tresări. Sirius ridică din umeri.

— Nu simt nimic, e doar puțin șubredă.

Când ajunseră în sfârșit în dormitor, Sirius se închise în baie să facă duș și să se schimbe. Peter apăru curând, cu brațele pline de sendvișuri, fructe, ciocolată, chec și tot ce putu căra.

— Sunt niște fete acolo jos care vor să-l vadă pe Sirius, oftă el, depozitând totul pe patul său. O gașcă întreagă de fete din anul al doilea îi face felicitări de însănătoșire grabnică - le-am zis la toate să se care.

— Mersi, Pete, zise James. Ești un prieten bun.

Peter zâmbi, în sfârșit, indicând cu capul spre baie.

— E ok?

— O să fie. James oftă, dându-și jos echipamentul de quidditch și aruncându-l într-o grămadă pe podea. Doar în maiou și chiloți, își luă un sendviș cu pui de pe patul lui Peter și începu să mănânce cu poftă. Remus și Peter o luară ca permisiune și își luară și ei câte un sendviș.

Sirius rămase în baie mult timp și se gândiră că era mai bine să-l lase în pace. James se schimbă în haine de casă și începu să-i facă ordine în patul lui Sirius, care era constant dezordonat. Remus îl ajută, strângând cărți aruncate și eseuri pe jumătate terminate. Le va termina el, se hotărî Remus, îi va face toate temele lui Sirius pentru tot restul săptămânii, dacă îl ajuta cu ceva.

— Îi urăsc familia, zise James brusc, în timp ce-i scutură una din pernele lui Sirius.

— Maică-sa e mai nașpa decât a mea. Peter își trase nasul. Remus începu să ordoneze notițele lui Sirius, întinzând pergamentele și încercând să vadă care erau termenele de predare ale temelor.

Ușa de la baie se deschise cu un clic, Sirius ieșind îmbrăcat în pijamale cu părul ud, pieptănat pe spate.

— Ți-e foame, prietene? întrebă Peter, emoționat, oferindu-i o farfurie cu sendvișuri. Sirius își scutură capul și se îndreptă spre patul său.

— Mă bag la somn, murmură, trăgându-și draperiile în jurul lui.

— Sirius! izbucni Remus, înainte să dispară complet din fața lor. Sirius se opri, privind spre el printr-o crăpătură în draperii. Remus își mușcă buza, zicând:

— N-a fost vina ta. Am văzut ce s-a întâmplat; a fost un accident. Erați doar amândoi așa de concentrați pe meci, atâta tot.

Sirius se uită la el, cu fața relaxată de după duș, ochii săi obosiți și închiși la culoare. Zâmbi ușor și ridică din umeri.

— Tot am făcut-o. Apoi își închise bine draperiile.

***

Meciul de quidditch fu declarat incomplet, iar ambele echipe se hotărâră să joace încă un meci de revanșă odată ce Slytherinii își găseau un alt căutător. A doua zi la micul-dejun, căpitanul Slytherin primi o Urlătoare de la Walpurga Black, care-l acuză că-l pusese în pericol pe fiul ei. Regulus nu era prezent, iar zvonurile o luaseră razna, dar McGonagall îi spusese lui Sirius în privat că tot era în regulă - doamna Black dorise numai să îl țină preventiv pe Regulus acasă sub observație timp de-o săptămână.

Sirius își văzu mai departe de ziua lui, dar o lumină în interiorul lui se diminuase. Nu mai blestema pe nimeni, nu mai făcea glume și nici măcar nu mai vorbea neîntrebat în timpul lecțiilor. Pur și simplu se forță să meargă înainte, ca un somnambul. Remus începea să se întrebe dacă era încă șocul accidentului de vină, sau anxietatea de a fi nevoit să o înfrunte pe mama sa la Hogwarts.

În acea noapte era luna plină, așa că Remus nu putea să-i fie de mare ajutor lui Sirius. De fapt, era puțin bucuros să aibă o scuză să plece din dormitorul lor, care devenise un loc mohorât și tăcut în timp ce era Sirius în pasa asta a lui. Remus nu era singurul - Peter își luă des tălpășița, vizitând-o pe Desdemona.

Poate că era toată tăcerea aceea, toate lucrurile nespuse și tensiunea nerezolvată, dar luna din februarie fu una rea. Remus se trezi cu gâtul luându-i foc de la răgușeala provocată de atâta urlat, cu așchii sub unghiile de la degete și cu vânătăi pe tot corpul.

Observă recent, că cu cât creștea mai mare cu atât putea să-și amintească mai multe după transformări. Tot nu era încă foarte clar; ca amintirea unui vis; imaginile și senzațiile îi înotau în fața ochilor, dar de data asta Remus avea impresia că lupul își dorise ceva - poate că-și dorise să iasă afară mai mult decât de obicei.

Stătea în patul spitalului încercând să-și amintească, într-o stare febrilă și cu dureri de cap, prea incomod ca să adoarmă, cu cearșaful înfășurat în jurul gleznelor ca niște cătușe.

— Neața, Moony, zise o voce blândă și tristă. Trebui să-și frece ochii și să clipească de câteva ori ca să-și dea seama că era Sirius.  

— N-neața, spuse el nearticulat, amețit încă de la analgezicul care îi fusese administrat. Îl făcea întotdeauna să alunece în accentul său vechi, ceea ce ura. Ce cauți aci?

Sirius stătea pe marginea patului, lângă picioarele sale și își ridică un picior în față.

— Am venit la control pentru gleznă. E ok acum.

— Oh, bun. Remus dădu din cap, încercând să se împingă în sus într-o poziție de șezut, eșuând lamentabil.

— Cum a fost? întrebă Sirius, gesticulând în direcția generală a lui Remus.

— În regulă, răspunse Remus. Normal. James e și el p-aci?

— Nu. Sirius privi în jos spre papucii săi. L-am scutit de mine.

— Nu cred că-l deranjează...

— Dar mă deranjează pe mine.

Remus aprobă din cap. Nici lui nu-i plăcea când își făceau alții griji pentru el.

— Moony?

— Da?

— Știi cum ai zis că nu-i vina mea?

— Chiar n-a fost vina ta, zise Remus, ferm. Poate puțin prea ferm, simți mușchii din gâtul său contractându-se și începu să tușească. Sirius sări de pe pat și luă un pahar cu apă de pe noptieră, oferindu-i-l lui Remus. Remus luă înghițituri mari, rușinat, vărsându-și puțină apă pe piept.

— Nu l-am lovit dinadins, ai dreptate, zise Sirius, privind afară pe fereastră, peste capul lui Remus, mijindu-și puțin ochii de parcă căuta ceva acolo afară. Dar... când l-am văzut căzând așa, m-am gândit... m-am gândit - nu poți să-l lași să moară.

— Păi, evident. Remus se încruntă nedumerit. Își dorea ca Sirius să se uite în ochii săi. E fratele tău, bineînțeles că n-ai vrut să-

— Dar nu mă gândeam la el, zise Sirius. Mă gândeam la mine. Mă gândeam... dacă moare el, atunci o să fiu singurul rămas, iar părinții mei o să... N-o să mai am nicio scăpare. Am nevoie ca Regulus să rămână în viață. Am nevoie ca el să fie fiul perfect, ca să nu conteze că eu sunt fiul cel rău. La asta mă gândeam. Sunt un laș.

Remus nu știa ce să zică, dar trebuia să zică ceva.

— Tot ți-ar fi părut rău dacă murea. Și nu numai din cauza aia.

— Da, dar primul meu gând-

— Oamenii nu gândesc limpede când sunt speriați. Crede-mă, zise Remus, sperând să sune autoritar. Eu te-am văzut, ți-ai riscat viața încercând să-l salvezi - asta nu-i lașitate. Ți-ai rupt glezna ta idioată ca un Gryffindor idiot și încăpățânat ce ești.

Sirius răsuflă, cu un râset mic și înăbușit. Se uită din nou la picioarele sale, apoi la Remus. Remus zâmbi spre el încurajator, deși îl durea maxilarul.

— O să fie ok Reg?

— Da, e bine. Mi-a trimis o scrisoare azi dimineață - se pare că e servit la nas cu orice. Maică-mea a încercat să mă dea și pe mine afară din echipă, dar el a oprit-o.

— Ei bine, vezi. Remus surâse. Ești în continuare fiul cel rău.

Sirius începu să râdă.

Chapter Text

Didn’t know what time it was
the lights were low-oh-oh
I leaned back on my radio-oh-oh
Some cat was laying down some rock n roll, lotta soul he said
Then the loud sound did seem to fade (ah ade),
Came back like a slow voice on a wave of phase (ah aze);
That weren’t no DJ, that was hazy cosmic jive...

Sâmbătă, 8 martie 1975

Considerând evenimentele din semestrul de primăvară, Remus nu se așteptă la cine știe ce sărbătorire când se apropie ziua în care împlinea cincisprezece ani. Bineînțeles, Ștrengarii erau la fel de bucuroși ca întotdeauna să-i dovedească contrariul.

Ca de obicei, totul fusese plănuit în secret, iar Remus era complet în necunoștință de cauză până în ultimul moment. Era sâmbăta dinaintea zilei sale de naștere, și lenevea în pat, citind o carte, cu unul din discurile lui Sirius cântând în fundal. Împrumuta des pick-upul și campa în patul său mai nou - pe Sirius nu părea să-l deranjeze.

Era în jurul orei nouă, dar era singur și se gândea să se culce mai devreme. Chiar când se hotărâse să se schimbe în pijamale, năvăli Sirius în cameră cu un zâmbet mare pe față care nu putea să însemne decât un singur lucru - urma să fie o noapte lungă.

— Ești gata? zise el traversând camera, aducând după el mirosul de lemn de foc de la șemineul din camera comună.

— Pentru ce? întrebă Remus calm, punându-și un semn în carte și așezând-o deoparte.

— Pentru surpriza de ziua ta, evident. Sirius oftă, de parcă Remus era extrem de lent. Hai, ridică-te, încalță-te te rog - ia-ți bocancii ăia încuiați ai tăi, cu șireturile nebune.

— Ăă... unde mergem?

— În oraș. Sirius începu să cotrobăie prin cufăr. Scoase o pereche de blugi încuiați și un tricou simplu, negru.

— Oh, adică în oraș oraș? Remus ridică o sprânceană, în timp ce Sirius începu să se dezbrace.

— Da, ia-ți și pelerina.

Sirius arăta bine în haine încuiate, se gândi Remus în sinea sa. De fapt, majoritatea oamenilor arătau mai bine într-un tricou și blugi decât în uniformele de școală sau robe din secolul al XVII-lea - dar lui Sirius îi stăteau toate bine. Remus nu pusese mai multe întrebări în timp ce-și legă șireturile de la bocanci. Era clar că lui Sirius îi plăcea surpriza și nu avea niciun motiv s-o strice.

Fu condus jos, simțindu-se foarte ciudat în blugi și o pelerină de voiaj, dar tot nu avea de ce să se plângă - Sirius credea probabil că erau culmea modei încuiate. În camera de zi au fost întâmpinați de James și Peter, ambii zâmbind ghiduș.

— Știți că ziua mea este abia peste două zile, zise Remus, cu un mic zâmbet pe buze.

— Evenimentele din seara asta sunt constrânse de timp, răspunse Sirius scurt. Încercă să-și păstreze un aer de mister, dar era clar că de-abia aștepta să-i spună lui Remus totul.

— Și nu-ți face griji, zise James, ochii strălucindu-i în timp ce ținu portretul deschis ca să iasă din cameră. N-o să uităm să-ți cântăm luni la micul-dejun.

— Și la prânz, adăugă Peter.

— Și la cină, încheie Sirius. Acum își croiau drum pe scările turnului Gryffindor.

— Băgați-vă sub ea, flăcăi, zise James, aruncând mantia invizibilității peste toți patru. Dacă stăteau foarte aproape unii de alții și dacă se cocoșa Remus de spate, aproape că încăpeau toți. Deși n-ar mai suporta încă un val de creștere din partea lor.

Din fericire, nu au fost nevoiți să-și târșâie picioarele prea departe - după cum se așteptase Remus, se îndreptau spre statuia vrăjitoarei cocoșate și se strecurară după ea în tunelul care ducea spre Honeydukes.

— Deci, cinșpe ani! zise Sirius vesel în timp ce mergeau, bătându-l pe Remus pe umăr în ceea ce considera probabil a fi un gest foarte bărbătos. Ești entuziasmat?

Remus ridică din umeri.

— Nu m-am prea gândit la asta. Tu să-mi zici, tu ești cel mai mare.

— Păi, evident că-s mult mai înțelept și mai matur decât voi...

James pufni, mergând în față cu bagheta aprinsă. Sirius îl ignoră continuând:

— Mai degrabă mi-aș dori să am șaptișpe ani. Atunci am putea măcar să Apărem.

— Oh, nu începe iar, răsuflă Peter, care era ultimul în rând. Chiar a încercat să învețe să Apară, Remus, doar pentru ziua ta, ca să intrăm mai ușor în Hogsmeade.

— Nu poți să Apari în Hogwarts, zise Remus.

— Zece puncte pentru Moony. Sirius rânji. Am fi putut să Apărem din beci totuși. Ne-ar fi scutit să încercăm să ne furișăm fără să ne prindă bătrânu' Honeyduke.

— Apariția e super grea, nu? întrebă Remus. În secret, nu era sigur că era capabil să o facă - doar Apariția alăturată cu doamna Potter de data aceea fusese extenuantă și i se făcuse rău.

— Da, dar noi am putea s-o facem, îi răspunse Sirius încrezător.

— Dar a fost cam mult cu tot ce am avut de făcut semestrul ăsta, zise Peter.

Sirius îi aruncă băiatului mai mic o privire extrem de enervată, iar Peter căscă gura, de parcă spusese ceva foarte greșit.

— Te referi la examenele care urmează? întrebă Remus, inocent, ca să-l salveze pe Peter. Era uimit cum reușise Pettigrew să-și țină gura atât de mult timp - deși nici James sau Sirius nu erau nici pe jumătate atât de discreți pe cât credeau că sunt.

— Da, exact. Peter sună ușurat. Examenele. Eu voi pica definitiv la istoria magiei anul ăsta. Definitiv. N-o să iau niciodată un OWL la ea.

Discutară despre examenele OWL pentru ceva timp, deplângându-și propria nepregătire pentru o materie sau alta - deși Remus abia aștepta de fapt să le dea, mai ales examenele practice. Într-un final ajunseră în beciul Honeydukes. Și aici se cam destrămă planul.   

— La naiba, zise James, în timp ce încercă ușa încuiată. De obicei stă încă treaz, făcându-și contabilitatea sau mai știu eu ce. Trebuie să fi mers mai repede la culcare.

— Sau poate e plecat, sugeră Remus. E sâmbătă seara.

— Ce ne facem?? întrebă Peter. Alohamora? Oh, dar n-avem voie să facem magie...

— Lasă-mă să văd. Remus păși în față, scotocind în buzunarul din spate după agrafa pe care o avusese din vară - Simplu - zise el, inspectând broasca. Se aplecă peste ea și băgă agrafa pe gaura cheii, împingând-o încet în sus și ascultând cu atenție. Clicul satisfăcător îi spusese că funcționase și păși în spate, deschizând ușa cu o înfloritură de mână: Ta-da!.

— Ești un geniu! îl felicită James. Haideți, să mergem!

Când intrară în magazin, era și mai ușor, fiindcă broasca funcționa din interior. Apoi, se aflau deodată pe strada principală din Hogsmeade în aerul rece de noapte. Era delicios de palpitant să fii undeva unde n-aveai voie - lui Remus nici măcar nu-i păsa dacă ieșeau cu basmaua curată sau nu. Îi urmă pe Sirius și James pe strada pavată, trecând de Trei Mături, de magazinele închise și de poștă.

Cei doi băieți entuziasmați se opriră abrupt în fața altui pub; unul în care nu mai fusese Remus până acum. Semnul care atârna deasupra intrării zicea La Capul de Mistreț, cu o imagine foarte potrivită și sângeroasă dedesubt. La intrare era o tăbliță pe pavaj pe care scria: Muzică Live în seara asta! Microfon deschis pentru toată lumea, spectacol în cinstea muzicii încuiate!

— Doamne ferește! exclamă Remus - asta era absolut ultimul lucru la care se așteptase. Acum înțelegea de ce rânjea Sirius așa de tare de-l dureau obrajii probabil.

— Ce părere ai?? îl întrebă băiatul cu părul negru, nerăbdător.

— Sirius ne-a promis c-o să-ți placă, zise James, părând puțin nesigur. Remus doar privea la tăbliță, apoi la Sirius.

— Îmi place la nebunie, confirmă el.

Înăuntru nu era nici prea plin nici prea gălăgios și părea că prima formație se pregătea de spectacol. Nu era așa de drăguț ca La Trei Mături; pe podea era fân în loc de un covor și mirosea puțin a grajd, dar Remus își putea da seama că nu urmau să se întâlnească cu nimeni cunoscut - și nimeni nu urma să-i pârască la școală.

— Aduc eu prima rundă, zise Sirius voios, ochii sclipindu-i încă cu ghidușie.

— Sirius... zise James, sever. Beri cu caimac, da?

— Mmm...

— Deci, zise Remus, în timp ce se așezară în jurul unei mese mici și șubrede care era destul de aproape de formație, dar de asemenea într-un colț mai întunecat, pentru orice eventualitate. Omagiu de muzică încuiată? E normal să asculte vrăjitorii așa ceva?

— Nu. James își scutură capul, părând la fel de nedumerit. Se pare că s-a creat o modă în ultimul timp. Ca să-l sfideze pe Lordul Întunericului și tot rahatul lor, chestii de genul ăsta.

— O să cânte și David Bowie? întrebă Peter. Săracul Peter avea impresia că muzica încuiată începea și se termina cu David Bowie, mulțumită lui Sirius și Remus.

Formația se anunță ca Banshee Blues chiar când se întoarse Sirius cu o tavă plină de băuturi. Vreo cinșpe.

— Sirius! James ridică din sprâncene.

— Ce?! Sirius îi făcu cu ochiul. Ție ți-am luat bere cu caimac!

— Am vrut să zic numai bere cu caimac, pentru toți. Cum de te-au servit? Ăla-i whisky de foc?

— Și mied. Sirius dădu din cap. Nu beți dacă nu vreți. Poftim - luă un pahar plin cu un lichid maro-auriu în el, ridicându-l - Pentru dragul nostru Moony, inventatorul hărții Ștrengarilor, arhitectul celor mai grozave farse, cel care ne completează temele întârziate...

— Pentru Moony. Ceilalți doi surâdeau. Remus privi înspre formație, prea rușinat să răspundă.

Nu văzuse niciodată muzică cântată live până acum, mai ales muzică cântată de vrăjitori. Hainele lor erau previzibil de ciudate - un mix de robe asortate cu veșminte încuiate - cântărețul purta o pălărie albă de cowboy, dintr-un oarecare motiv, cu un boa de pene roz. Instrumentele arătau destul de încuiate, dar nu aveau amplificatoare - aparent magia rezolva volumul.

Cântară câteva piese de la Beatles, apoi câteva de la Rolling Stones, iar lui Remus i se părea că erau destul de buni. Chiar și James ținea ritmul cu piciorul până la urmă, deși asta putea să fie din cauză că Sirius îi turna șoturi de whisky în paharul de bere cu caimac, pe furiș. Whisky-ul de foc era dezgustător, se gândi Remus, dar nu era mai rău decât vodca ieftină pe care o dăduse pe gât vara trecută. Înghiți primul pahar dintr-un foc cu mândrie, fără să tresară, iar Sirius se holbă la el cu uimire.

Peter rămăsese pe mied și întreba într-una "M-am îmbătat deja? Sunt beat?" după fiecare înghițitură. După două carafe era cu siguranță beat.

— Poate c-ar trebui să rămânem pe bere cu caimac acum... zise Remus, ochindu-l pe Peter îngrijorat. Se bălăngănea puțin pe scaun, cu obrajii îmbujorați și rânjind. Banshee Blues își împachetau instrumentele în timp ce se apropie o tânără cu un breton lung de microfon.

— Tu ești, Lupin? Un vrăjitor tânăr se apropie de ei de la bar. Remus îl recunoscu vag, dar nu era sigur de unde.

— Ăă... salut, zise el, cu nervozitate.

— Arnold Doyle! Am fost la Hogwarts anul trecut, mai știi? Era înalt și slăbuț, dar așa arătau majoritatea băieților din școală. Țigările tale m-au trecut prin examenele NEWT!

— Oh! Da, exact, salut Arnold, scuze. Tot nu era sigur că și-l amintea, dar whisky-ul îl făcuse să fie mai prietenos și mai cald cu toată lumea. Ce faci aci?

— Cântă gagică-mea. Indică cu capul înspre scenă, unde își acorda fata cu bretonul lung, chitara. Dar tu? Credeam că ești încă la școală?

— Îi ziua mea. Remus zâmbi spre el. M-am furișat afar'.

Arnold începu să râdă.

— Am înțeles. Păi, n-o să te dau în gât. Pot să-ți fac cinste? Să-ți mulțumesc pentru țigări?

— Ești exact omul nostru, Arnold, strigă Sirius, mai tare decât era necesar în așa un pub mic, dar ținuse pasul cu Remus pahar cu pahar.

Arnold doar râse și se întoarse la bar. Prietena lui începu să cânte - un cântec de-al lui Bob Dylan, din ce-și dădea seama, dar Remus nu era familiarizat cu folkul. Totuși nu-și putea aminti că-i vânduse vreodată lui Arnold ceva, dar Arnold simțea definitiv că-i era dator, fiindcă îi cumpărase lui Remus o întreagă sticlă de whisky de foc și o așeză pe masă.

— La multi ani! Ai devenit major, nu?

— De fapt- începu Peter, dar se opri când îl lovi Sirius tare pe sub masă.

— Da, răspunse Remus ușor. Hai noroc!

După asta lucrurile deveniră puțin împleticite, dar se hotărâse definitiv că fumatul era o idee bună - iar Sirius, dornic să nu fie întrecut, fu de acord.

— Chestiile alea put, Moony, se plânse James, cu o grimasă. Și ce-a vrut să zică cu țigările tale care l-au trecut prin NEWT-uri?

— Cred că m-a confundat cu altcineva. Remus ridică din umeri. Sirius izbucni într-o criză de chicote.

Următoarea formație era în opinia lui Remus cea mai bună - se numeau Dragonhide și cântau mult Slade, Status Quo și Black Sabbath. Îl făcură pe Remus să vrea să se ridice și să danseze, dar nu era așa de beat ca Sirius sau Peter ca să scape de tot de inhibiții. Dar nu se putu abține să nu cânte spre final - așa cum făcea toată lumea din pub deja. I se păru cumva așa o idee bună să se ridice pe scaun, cu paharul în mână deasupra capului, în timp ce răsună tot pubul:

— So cum on feel the noize!
Girls grab ya boys!
We get wild, wild, wild!
We get wild, wild, wild!

Sirius bineînțeles se gândi că asta era o super idee și după două încercări de a se ridica pe propriul scaun (prins repede de James, care era mult mai stăpân pe reacțiile sale), ajunse cu brațele în jurul lui Peter și James, legănându-se încolo și încoace, cântând din toți rărunchii:

— So you think we have a lazy time, well you should know better...
And I don't know whyyyyy
I just don't know whyyyyy
And you say I got a dirty mind, well I'm a mean go getter!
And I don't know whyyy
And I don't know whyyyyyyy
Anymore! Oh no--ooooh!

Ștrengarii erau de fapt așa de prinși de acest refren că îl cântau încă cu voce tare în timp ce se clătinau pe drum, pe strada principală din Hogsmeade, ținându-se de braț, împiedicându-se și râzând în timp ce mergeau. În aerul rece de afară, Remus se simți puțin mai treaz și puțin vinovat în timp ce realiză starea în care erau Sirius și Peter.

Trebuie să fi fost deja miezul nopții când ajunseră la Honeydukes. Se furișară înăuntru pe cât de încet putură și se îndreptară spre beci - James și Remus încercau disperați să-i mâne pe Sirius și pe Peter departe de dulciurile afișate. Drumul înapoi prin tunel spre Hogwarts fu destul de groaznic. Peter abia putea să-și țină ochii deschiși și se proptea pe James, plângându-se de o durere de cap. Sirius se lovea din zid în zid, părând să se țină drepți numai prin propriul său elan, izbucnind ocazional în versuri de cântece.

La capătul tunelului James și Remus se treziră deja din beție, Peter abia mai era conștient, iar Sirius părea îngrijorător de verde la față.

— Merlin, cum o să-i ducem sus în pat fără să trezim tot castelul?! răsuflă James, susținându-l încă pe Peter. Sirius se aplecă brusc într-o parte și vomită.

— Cristoase. Remus îl luă de umeri, fiindcă risca să se răstoarne înainte în propria vomă. Îi prinse repede părul lui Sirius din față și îl bătu ușor pe spate - Ăă... - se uită înspre James - Ia-l tu pe Peter cu mantia, o să fie mai ușor. O să mai aștept eu puțin cu el - indică cu capul spre Sirius - Apoi o să invoc mantia în vreo jumătate de ora sau așa? E mai ușor cu doi, oricum.

— Bun plan, zise James, recunoscător. Ești sigur că nu vrei să rămân eu cu el?

Sirius se așeză brusc pe jos, cu capul în mâini, mârâind.

— Nu-i nevoie, m-am mai ocupat de bețivani până acum. Remus surâse. Du-te tu. Mulțam de ziua de naștere James, a fost al naibii de grozavă.

James îi zâmbi înainte să dispară sub mantia invizibilității cu Peter încă atârnând de el de parcă depindea viața lui de asta. Remus oftă și se așeză lângă Sirius. Își ținti bagheta spre mizeria de pe jos.

— Tergeo. Și era curat.

Sirius mârâi iar și își puse capul pe umărul lui Remus. Remus începu să râdă ușor.

— Totu-n regulă, prietene?

— Îhh.

— Da, cam așa sună. Hei, să nu vomiți pe mine, bine?

— Mmmpf.

— Ți-e sete?

— Da.

Remus bău ultima gură de whisky și își atinse bagheta de gura sticlei, zicând:

— Aguamenti! și se umplu cu apă limpede și rece. I-o înmână lui Sirius. Să nu bei prea repede, altfel o să vomiți.

— Mmm. Sirius bău o gură de apă, cu ochii închiși. Fața îi era puțin palidă și transpirată, dar încă arăta de zece ori mai bine decât Remus probabil - Ești așa de bun la chestii, Moony - bolborosi Sirius, rezemându-se din greu pe umărul lui Remus.

— Da, îngână Remus. Să sparg yale și să rezist la băutură.

— Și magic, murmură Sirius, adormit.

— Da, suntem vrăjitori, idiotule.

— Eu sunt bun la magie, oftă Sirius. Dar tu, gen... ești magic, știi ce zic?

— Ești beat și vorbești inepții. Remus râse. Băi, să n-adormi, tre' să te duc înapoi.

— Tacidingură, răspunse Sirius, ațipind.

Remus oftă și se întrebă dacă ar observa cineva dacă rămâneau pur și simplu locului.

Chapter Text

Sâmbătă, 26 aprilie 1975

— Remus Lupin, pune jos cartea aia! Vocea stridentă și obosită a lui Madam Pomfrey răsună în salonul de infirmerie. Remus își lăsă manualul greu jos, privind speriat în sus.

— Puteți vedea prin paravan?! strigă înapoi. Crezuse că era practic singur.

— Nu, îi răspunse ea. Te cunosc, însă, prea bine. Apăru de după paravanul verde deschis. Era mai luminos după el - Pomfrey produsese o vrajă care crea o capsulă de întuneric în jurul patului lui Remus. Ca să poată dormi, zisese ea.

Îi smulse cartea din mână acum, cu o privire severă.

— Am sperat că-ți odihnești ochii, nu că-i soliciți.

— Pot să văd în întuneric, zise Remus ridicând din umeri. Era adevărat - oricât de mult era pedepsit corpul său, ochii îi rămâneau perfecți, chiar mai mult decât perfecți.

— N-ai nicio scuză. Madam Pomfrey țâțâi din buze. Dacă tot te-ai trezit, bănuiesc că ești pregătit să primești vizitatori?

— Da, bineînțeles! Se ridică în fund, nerăbdător, îndreptându-și cămașa de noapte.

— Intrați vă rog, strigă ea spre James, Sirius și Peter, care intrară în șir indian de după paravan. Nu vreau să aud gălăgie, și fără cărți!

— De ce n-ai voie să ai cărți? întrebă James, rezemându-se de marginea patului.

— Pentru că e Moony, zise Sirius, aruncându-se de-a latul peste patul de-o singură persoană, chiar peste picioarele lui Remus. Nu înțelege ce-i aia moderația.

— Vreau doar să revizuiesc, oftă Remus, frecându-și ceafa. Adică, sunt la școală, asta trebuie să și fac. Acceptă o broscuță de ciocolată de la Peter, care împărțea fiecăruia câte una.

— Nu vrei să te ostenești, însă, zise Sirius, cu gura plină de ciocolată. Ești cu ani lumină în fața întregii clase, iar până la examene mai e mult.

— Mai sunt două săptămâni, zise James, ronțăind la propria ciocolată, surprinzător de delicat. Ți-ar prinde bine să fii puțin mai bine pregătit, Black.

— Oh, te rog să mă scuzi, Sirius își dădu ochii peste cap dramatic, învârtindu-se pe spate. Remus tresări de durere. Am uitat că și tu ești în clubul tocilarilor acum.

— O după-amiază la bibliotecă nu mă face un tocilar! James se încruntă, evident foarte ofensat.

— Nu-l asculta, James. Remus zâmbi. Eu sunt mândru de tine. Mersi de broscuțe, Pete.

 — Oh, nu-s de la mine, zise Peter, așezându-se în fotoliul de lângă pat. Dezzie zice că speră să te faci bine repede.

Remus, Peter și James își întoarseră toți capetele spre el.

— Dezzie, zise Sirius, ridicându-se. Vrei să zici Desdemona?

— Ăă... da? Peter se opri din a molfăi ciocolata și începu să pară agitat. M-a întrebat de ce nu ne putem vedea azi și i-am zis că mă văd cu Moony. Ce?! - se uita de la James la Sirius - Nu i-am zis nimic despre motivul pentru care e bolnav, am zis doar-

— Idiotule! Sirius sări jos de pe pat.

— Sirius! se răsti Remus - dacă făceau gălăgie prea mare îi dădea Madam Pomfrey afară. E ok. Serios.

— Nu e ok! Sirius spumega de nervi, stătea acuma peste Peter. Nu poți să le zici la toți că Remus e în aripa spitalului! Nu se prind toți la fel de greu ca tine! Cuvântul "secret" e zero barat pentru tine?!

— Știi că nu-i așa, zise Peter, ridicându-și bărbia în aer, cu buza de jos tremurându-i. Am ținut tot felul de... - privi furtiv spre Remus, apoi schimbă strategia - Oricum, Dezzie nu e toată lumea, este iubita mea.

— Așa și?! zise Sirius furios. O să le zici la toate panaramele care te lasă să le bagi limba ta slinoasă pe gât?!

Ochii lui Peter se umplură de lacrimi furioase. Își trase nasul tare și îl frecă, ridicându-se.

— Doar pentru că eu am prietenă! Doar pentru că... pentru că unora dintre noi chiar ne place să ne petrecem timpul cu fete!

Fața lui Sirius păru să se transforme într-o furie nouă și teribilă pe care Remus n-o mai văzuse niciodată. Inima îi pompa din greu, Remus putea s-o audă la fel de clar ca pe-un clopot răsunând.

— Ce vrei să zici Pettigrew?

— Că aș vrea să fiu mai degrabă cu Dezzie decât cu voi acum. Scuze, Remus, zise Peter foarte repede înainte să plece, ieșind din salon cu un mers mai nou foarte încrezător.

Se lăsă o liniște tăioasă, iar Remus se trezi că nu putea să se uite la Sirius - oricare era emoția cu care se lupta, părea să fie una care ar trebui să fie privată. Privi în schimb înspre James, care stătea încă la capătul patului, mușcându-și buza. Îl privi pe Remus în ochi și îi oferi un zâmbet reconfortant.

— Ce toane pe fraierii ăștia, nu? zise el rupând tensiunea. În fine, cum te simți? A fost ok luna?

— Da, fără cicatrici. Remus dădu din cap încet, conștient de inima lui Sirius care încă bătea tare lângă umărul său. Nici nu mi-am rupt nimic. Poate că în sfârșit devin mai bun la a fi un vârcolac.

— Ce-a vrut să zică? zise Sirius, brusc, întorcându-se spre James.

— Nu știu, prietene. Potter ridică din umeri. Nu-l băga în seamă, a atacat cu ce-a avut mai bun; ești doar supărat că s-a apărat și el în sfârșit.

— A vrut să zică ceva anume, murmură Sirius.

— Cum merge quidditchul? întrebă Remus repede. Sunteți pregătiți de finală?

Fruntea lui James se netezi brusc și se îndreptă puțin, încântat să-i zică lui Remus totul despre marile sale planuri pentru meciul cu echipa Ravenclaw. Revanșa dintre Slytherin și Gryffindor avusese loc la finalul lui martie și spre surprinderea tuturor, Regulus Black își reluase rolul de căutător. James îi spusese discret lui Remus după aceea că Regulus amenințase pe jumătate din Slytherini cu farmece dureroase de desfigurare dacă ajungea vorba înapoi la Walpurga că era iar în echipă.

Gryffindor câștigase cu numai cinci puncte în plus, ceea ce fusese un mare noroc, fiindcă Remus nu și-l putea imagina pe Sirius într-o stare mai proastă decât era. Lucrurile nu stăteau chiar pe roze.   

Cât despre el, Remus încercase să fie pe cât putea de bun cu Sirius din februarie încoace. Deși Remus fusese întotdeauna conștient că Blackșii erau departe de a fi familia ideală și iubitoare, presupusese mereu că nu putea fi chiar așa de rău. Până la urmă, în experiența sa, adulții erau acolo ca să mențină ordinea, să dea instrucțiuni și să pedepsească. James avusese o experiență extrem de confortabilă din punctul lui Remus de vedere, deci era normal să-l compătimească mult mai mult pe Sirius. 

Poate din cauză că devenea mai matur, sau poate că era faptul că-l văzuse pe Sirius, cel radiant și voios, înjosit atât de tare de mama sa, dar Remus începea în sfârșit să înțeleagă că ceea ce se întâmpla în nobila și antica casă Black, nu era normal. De fapt, era complet inacceptabil. Faptul că Sirius supraviețuise opresiunilor de felul acesta pentru așa mult timp, fără să se transforme în Snape sau să cedeze sub presiunea întregii situații, era remarcabil. Remus știa cât de greu era să te lupți cu așteptările altor persoane - chiar cu propria ta natură, câteodată.

Începea însă să se vadă. Poate de la ziua lui Remus încoace - după ce se îmbătase Sirius groaznic de tare și se ascunseră împreună în tunelul ăla rece. Deși se poate să fi fost doar prima oară când o observă Remus - se prea poate să fi început după căzătura lui Regulus. Dar avusese loc o schimbare definitivă. Sirius era obosit - surmenat, așa cum se simțea Remus după o lună plină. I se tăiase puțin din avânt; asta era clar. Tot se mai enerva, dar în izbucniri scurte, urmate apoi repede de o afundare într-o stare întunecată și tăcută.

Își reluase și conversațiile nocturne cu James. Remus nu era invitat. Nu se așteptase chiar să fie invitat, dar crezuse că deveniseră mai apropiați anul acesta și că poate Sirius va alege să-și împartă gândurile cu amândoi. Dar tot ce părea să vrea Sirius de la Remus în ultimul timp erau țigările - dacă l-ar fi lăsat inima pe Remus să-i ceară bani pe ele, ar fi făcut o avere; Sirius era rare ori fără o țigară după ureche, sau între buze.